„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (4) [El Sur]

Între momentul plecării de-acasă pe o bicicletă albă şi cu un căţel alergând timid, nehotărât, în urmă-i, şi întoarcerea acasă pe o bicicletă roşie, alături de un câine care ţine pasul, ba chiar i-o ia înainte, e o acoladă temporală de vreo 10 ani. Între cele două cadre, separate de o delicată tăietură de montaj, nu e intercalată vreo altă întâmplare, nu mai aflăm nimic despre viaţa fetiţei ce tocmai a rămas orfană de tată. Sugestie narativă pură şi atât. Abruptă sau riscantă, cum ar putea fi considerată, elipsa e problema noastră. Adăugarea detaliilor depinde doar de imaginaţia din dotare, de capacitatea de empatie sau de experienţa acumulată. Practic, device-ul acesta e o altă formă de implicare a spectatorului în poveste. I-aş zice dissolve narativ. Procedeu pentru unii subtil, pentru alţii desuet, însă în nici un caz convenţional. 

Şi asta deoarece Victor Erice nu e genul de regizor care să se hazardeze doar de amorul gestului. Dovadă e filmografia sa care conţine doar patru lungmetraje (din 1961 începând). Veţi fi de acord că-l bate şi pe Malick, cel cu care e adesea comparat, inclusiv în materie de recluziune şi discreţie. Comparaţia încă rezistă, mai ales la capitolul calofilie, însă la cât de prolific şi post-avangardist a devenit cineastul american, ar trebui ca şi Erice să vină cu ceva nou, fiindcă El Sur, filmul din care am extras „metafora” de faţă, este cronologic vorbind, ultimul său lungmetraj la zi (dacă se poate spune aşa). Unul în care nordul rece şi distant tânjeşte după sudul fierbinte şi vesel, plăsmuindu-l din fotografii şi poveşti spuse de mătuşi gureşe.

P.S.: O altă imagine din El Sur găsiţi şi aici.

(Kudos IF pentru sugestie. Cum i-am şi zis, era totul pregătit pentru etapa a opta din La Vuelta, desfăşurată azi, între Jerez de la Frontera şi Estepona. Alto Peñas Blancas, 166 km. Andalucia. Sudul profund, cum ar veni.)

Veneţia 70: două boabe după două zile

„Drăguţule bace,

N-am bătut drumul pân-aici pentru Gravity-ul lui Cuaron. Îl pot vedea şi-n State, când mă-ntorc, deci îmi pare rău că te dezamăgesc (zic şi eu, poate nu-i aşa). Dacă te încălzeşte cu ceva, atunci află din partea mea, deşi poate ai auzit şi de prin alte părţi, că nivelul osanalelor a atins cote inimaginabile. Imediat după vizionare, o întreagă liotă de critici, pundits şi băgători de seamă vorbeşte despre el ca despre o capodoperă, un film ce ar trebui degrabă panteonizat, o minunăţie ce îmbină magistral capra artei cu varza comercialului. Aşa o fi! Prefer, totuşi, să vorbim după ce reuşesc să-l văd. 

Şi mai bine: prefer să vorbesc, mă rog, să scriu, despre ce am văzut. Au fost trei boabe, ţie îţi zic de două. Primul e o surpriză colosală. Plăcută, se înţelege. Se cheamă Tracks, a fost inclus în competiţia internaţională şi e un film australian inspirat din povestea reală a unei doamne de 25 de ani, Robyn Davidson, care, în 1975, şi-a pus în cap să traverseze singură deşertul australian. O nimica toată: vreo 2700 de kilometri, cam aşa. Când zic singură exclud din combinaţie alte făpturi omeneşti, pentru că altfel, companionii ei sunt un câine docil şi patru cămile imprevizibile. Sigur, se mai întâlneşte din când în când cu oameni şi constant cu fotograful National Geographic, Rick Smolan, cel care-i monitorizează expediţia în diverse puncte de control. În rest, e doar ea şi cerul deasupră-i! Fierbinte şi pustiu, ziua, rece şi înstelat, noaptea.

image credit: OutNow.ch

Am mai văzut deşertul australian (The Outback) în diverse ipostaze cinematografice, mă gândesc la Walkabout (Roeg) sau Rabbit Proof Fence (Noyce), dar aşa hipnotic cum ni-l arată aici Mandy Walker (DoP), nicăieri. Sau niciodată. Şi ţine cont că Noyce a lucrat cu unul din preferaţii tăi, Christopher Doyle, nu cu vreun oarecare. E o poveste foarte terre-a-terre, infuzată de un umanism şi o emoţie care te lasă fără replică, spusă într-o manieră care nu-ţi vâră în ochi nici nisip feminist, nici prafuri motivaţionale. Regizor e John Curran (The Peinted Veil), iar rolul temerarei doamne e deţinut de splendida Mia Wasikowska (Jane Eyre, Lawless, Stoker, Only Lovers Left Alive). Tracks e o revelaţie care mi-a prilejuit reîntâlnirea mentală cu unele din cărţile de căpătâi ale copilăriei sau adolescenţei, de la aventurierii lui Jules Verne la Cervantes şi-al său idealist Don Quijote!

Al doilea e tot o surpriză colosală, dar în celălalt sens. Cu tot respectul şi simpatia pe care le am faţă de Shion Sono, Why Don’t You Play In Hell?, ultima sa peliculă (selectată în Orizzonti), e o prosteală visceral-cacofonică fără cap şi fără coadă. N-am rezistat pân' la coadă, care presupun că nu putea fi mai împuţită decât capul, dacă e să ne rupem în proverbe şi zicători mulate savant (sau nu) pe discursul isteric al unui tip care poate ar trebui să-şi ia câţiva ani de pauză. Vreau să fie foarte clar: ştiu ce pot asiaticii şi ştiu că n-au greţuri în a-şi imagina că nu există limite. Sunt, de asemena, familiarizat cu stilul fuck the style al lui Sono şi cu farsele demente pe care le pune sistematic la cale. Totuşi, zic eu, depărtându-mă acum de piatra filosofală numai bună de aruncată în apostaţi ca el, dacă te apuci de o treabă ca asta - parodierea filmelor yakuza de serie B, C şi Z pe osatura comediilor cretinuţe de tip Kick Ass - fă-o cumva să vii cu ceva nou. Sau să nu plictiseşti lumea. Mai ales pe-aia care a văzut sute de carnagii şi kilolitri de sânge pe pereţi în alte (sub)producţii de gen. Şi cu ceva ştaif pe deasupra.

P.S.: Imagini, dacă vrei, găseşti pe net gârlă!”
(alg)

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (3) [Les Mistons]

Cum din primul său scurtmetraj - Une visite (1955) - se pare că s-au pierdut toate exemplarele şi cum era mai degrabă o formă destul de rudimentară de relaţionare cu cinema-ul, rămâne Les Mistons (1957) să fie considerat opera prima şi, mai ales, începutul unei frumoase şi faimoase aventuri cinematografice care avea să se încheie peste 26 de ani cu Vivement dimanche! De altfel, autorul însuşi (Truffaut, dacă nu v-aţi prins deja), spunea, într-un interviu pentru The New Yorker, că Les Mistons e primul său film adevărat, primul film care contează.

Les Mistons conţine în fibra sa interioară ecouri ale realismului liric de tip Vigo sau Renoir, stil de care Truffaut se va rupe în scurt timp. Nu a fost genul de ruptură sinonimă cu negarea, ci mai degrabă o racordare conceptuală a unei arte încă fragede la tehnici prea puţin sau deloc explorate la acea vreme.

«My first real film, in 1957, was „Les Mistons”- „The Mischief Makers” in English. It had the advantage of telling a story, which was not common practice for short films in those days! It also gave me the opportunity to start working with actors. But „Les Mistons” also had commentary interspersed with its dialogue, so that made making it much simpler. The film met with quite a bit of luck. It was awarded a prize at a festival in Brussels, I believe. „Les Mistons” is based on a story by Maurice Pons; it’s not my original script. I saw it as the first of a series of sketches. It was easier at the time, and would be even now, to find money for three or four different short films than to find enough financial support for a feature film. So I planned to do a series of sketches with the common thread of childhood. I had five or six stories from which I could choose. I started with „Les Mistons” because it was the easiest to shoot.

When it was finished, I wasn’t completely satisfied because the film was a little too literary. Let me explain: „Les Mistons” is the story of five children who spy on young lovers. And I noticed, in directing these children, that they had no interest in the girl, who was played by Gérard Blain’s wife, Bernadette Lafont; the boys weren’t jealous of Blain himself, either. So I had them do contrived things to make them appear jealous, and later this annoyed me. I told myself that I’d film with children again, but next time I would have them be truer to life and use as little fiction as possible.» (din interviul menţionat anterior)

- imagine via Adrian Munteanu -

«It was really and truly while filming „Les Mistons” that I came to realize that the choice of story for a film is more important than one thinks and that you cannot simply jump into things. I realized, for example, that there was no connection between the lives of those five children and the pair of lovers. Every time I had to shoot things that were truly connected with the subject, like the pestering pranks played on the pair by the five children, I was ill at ease. Whereas every time I did things with the children that were almost documentary, I was happy and everything went well. We were making a kind of investigation into truth, if you will, using the children, because they have a terrific feeling for realism, and because that interested me. It was thanks to the mistakes of „Les Mistons” that I came to realize, for „The 400 Blows” [1959], that this time I had to stick close to childhood and, above all, very close to what is documentary, working with the minimum of fiction.»

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (2) [Who's the boy riding the bike?]

Update (20.00)

Oricât de greu ar părea de crezut, răspunsul acesta e: Tony Scott. Filmul se numeşte Boy and Bicycle şi marchează debutul fratelui său în cinema. Tony s-a sinucis în august (19), anul trecut, Ridley continuă, următorul său film fiind The Counselor, un lungmetraj plin de staruri (Diaz, Cruz, Bardem, Pitt şi Fassbender) pe un scenariu scris de Cormac McCarthy.

Trebuie să mai spun că a existat cineva care a indicat, pe fb, răspunsul corect. Numele său este Alex Istudor. Toată stima, cum spuneam!

********************************************

E primul său scurtmetraj (apropo, nu înţeleg de ce unii pun cratimă între scurt şi metraj din moment ce DOOM-ul îi stabileşte clar ortografia, chestiune valabilă şi pentru lungmetraj), dar nu am să-i dau numele. Aparţine unui regizor celebrissim, dar nu îi spun numele. După cum nu voi spune nici numele biciclistului pornit să exploreze laturile obscure ale unui banal oraş britanic (Hartlepool), într-un cine-voiaj de o naivitate adorabilă influenţat de mari cineaşti ai vremii (anul apariţiei este 1956).

Cronologic vorbind, avea să fie primul său rol(işor), dar nu ca actor va ajunge şi el faimos, ci tot ca regizor. E adevărat, spre deosebire de filmele celui care l-a distribuit aici prima oară, producţiile sale au (avut) o pronunţată tentă comercială (dar asta nu înseamnă că erau şi slabe).

Despre acest prim film din carieră, autorul declara următoarele:

Dezlegarea micii şarade (film, autor, actor) va veni mai târziu. Pe blog şi pe fb. Dacă vor fi unii care să mi-o înainte, cu atât mai bine. Au de pe acum, toată stima cinefilă de care sunt capabil. Ideal ar fi să nu intre şi google search în combinaţie, dar pe de altă parte pot înţelege tentaţia. A nu se înţelege că o încurajez...

Veneţia 70 (prolog): Scrisoare de la Algernon (în drum spre locul cu pricina)

De unde va trimite corespondenţe, aşa cum a făcut şi anul trecut. Acesta e prologul. The best is yet to come.

„Drăguţule bace,

Dacă te-ntrebi cum am ajuns iar la Veneţia, află că nu am vrut. La începutul anului aveam alte planuri pentru perioada asta, plus că ştii ce sentimente am eu faţă de cvasi-lacustrul burg. Chestia e că le-am picat cu tronc unor oameni pe care i-am cunoscut anul trecut, o familie de veneţieni cu rădăcini pe la 1400. De prin martie-aprilie, cam aşa, m-au tot ispitit cu invitaţia de a reveni, pe care am rumegat-o corespunzător. În cele din urmă, am acceptat-o. Mă rog, oamenii sunt extrem de faini, s-au agitat, au umblat, s-au pregătit, ce mai, s-au făcut luntre şi punte (normal, la câte canale sunt) să-mi rezolve diverse angarale ca să aibă prietenul lor american o viaţă de festival cât mai plăcută şi mai lejeră. Nu ştiu dacă ţi-am zis, dar nu le-am spus care-mi sunt originile de teamă să nu le retez din entuziasm. Poate e o prejudecată de-a mea, nu m-am vindecat încă de ele, dar numele de polonez neamţ (thanks, dad!) ne-a ajutat pe toţi să dormim liniştiţi. Pentru ei, sunt the american friend, ocnaş în Valley, care-şi aruncă o parte din leafă pe filme, deşi ar putea face altceva cu banii, mai ales într-un oraş ca Veneţia.

Aşa că, iacătă-mă-s, on the road again, cinefil-voiajor pe cale să dezvolte o relaţie against all odds cu un oraş nesuferit. În care, din fericire, se desfăşoară un festival ale cărui filme vor fi hrană pentru mulţi, toată toamna şi toată iarna. Pân' la Berlin, unde nu înţeleg de ce nu ajung, pentru că mi-ar fi mult mai simplu. 

Thing is, my friend: cel puţin pe hârtie şi atât cât mă pricep eu, competiţia de anul ăsta mi se pare mai slăbuţă faţă de cea de anul trecut. Şi al naibii de echilibrată... The Master era favorit cert, în urmă cu un an, acum nu pot distinge unul. Că n-a ieşit câştigător, e altceva, iar decizia de a premia Pieta mi se pare şi acum o năstruşnicie. N-avem Malick deloc (thanks God!), avem, în schimb, un Kim Ki-Duk fuori gioco, şi speaking of which, mi se pare mult mai ofertant ce au programat în afara competiţiei. Din care (la competiţie mă refer acum) nu voi rata noile Gilliam (The Zero Theroem) şi Glazer (Under the Skin). Mai ales pe ăsta din urmă îl vânez, Glazer fiind un regizor la care ţin foarte mult şi unul care a lipsit mult prea mult din peisaj. Mă interesează şi Garrel, Reichardt, Frears sau Gianni Amelio, precum şi asiaticii mei, Tsai Ming-Liang respectiv Miyazaki.

Secţiunea mea favorită rămâne Orizzonti unde am pescuit şi anul trecut perle de mâna-ntâi. Am remarcat şi-acum câteva titluri interesante, sper ca pomul lăudat să-şi respecte statutul şi reputaţia, dar nu în sensul ăla naşpa (pot zice asta la tine pe blog?) pe care-l ştim din proverbe şi zicători. Că veni vorba: am zărit în line-up încă un membru al clanului Coppola, nepoata Gia,care s-a apucat de filme. We're doomed, dude! Glumesc, dar o să merg să văd filmul fetii (Palo Alto) că-s masochist. Nu m-aştept la surprize, mai ales că după sinopsis seamănă cu ce făcea Sofia Coppola în The Virgin Suicides. După cum nu pot să nu zâmbesc vâzând că şi familia Cuaron, tată şi fiu, e bine reprezentată aici! În rest, mi-au mai făcut cu ochiul Moodysson şi Sion Sono, dar şi iranianul Shahram Mokri.

- imagine (via http://www.cine.gr) din filmul lui Lukas Moodysson, Vi är bäst! -

Cam asta ar fi. Era să uit: sunt tare încântat de preşedinţii juriilor: Bertolucci la oficială, Schrader la Orizzonti. Oameni dintr-o bucată, tată, cu principii ferme...

Aşadar, drăguţule bace, mi-aduc oile-ncoace, la Veneţia-n zăvoi, că-s filme de noi ... Sau ceva de genul, nu am pretenţii de versificator.

Ciao!

P.S.: Am observat că, anul ăsta, filmele româneşti au fost skipate. Aleluia!”
(alg)

The Newsroom Countdown ## 7 [„Get it back!”]

Will McAvoy (Jeff Daniels)

Don Keefer (Thomas Sadoski)

MacKenzie McHale (Emily Mortimer)

Charlie Skinner (Sam Waterston)

Am făcut la repezeală o analiză de conţinut a acestui episod, de departe cel mai bun şi emoţionant, dar nu într-un sens cheesy, din toată seria (including season 1). Era imperativ. Rezultatul e necruţător prin relevanţa sa:  trust (încredere) apare de 8 ori. De fiecare dată asociat cu acelaşi set de valori. Imediat după, nuance (5). Moral, de exemplu, a cărui prezenţă în contextul difuzării unor informaţii măsluite, falsificate, e ca apa pentru ciocolată, se regăseşte de doar 4 ori şi strict ca adjectiv. Trust e depăşit doar de lawyer (11), însă acesta e favorizat de pivotul narativ care e ancheta pe care avocaţii trustului ACN o desfăşoară printre protagoniştii implicaţi în evenimente (inspirate dintr-un caz celebru, „Tailwind operation”). 

Sarin nu e cuvânt-cheie, şi chiar dacă ar fi fost, nu ar fi contat, fiindcă şi-a pierdut deja statutul. E pretext, iar un pretext poate fi invocat de câte ori e nevoie (chiar şi de 24 de ori, număr logic, de altfel, dacă ne gândim la condiţiile enunţate mai sus). Totul este, deci, o chestiune de încredere. Încrederea în buna credinţă a unor persoane şi încrederea în spiritul de echipă, sinonimă, de altfel, cu solidaritatea. Prima generează ceea ce avocaţii numesc institutional failure, termen însuşit apoi şi de McAvoy şi repetat de vreo 5 ori, a doua la restabilirea ordinii fireşti, a normalului pus între paranteze de efectele paradoxale ale abuzului de încredere.

Red Team III e un episod scris de Sorkin şi, prin ce ştie ironie contractuală, regizat de un Hemingway*. Stilul scriiturii, ritmul alert şi senzaţia acută de imediateţe amintesc însă de celălalt Hemingway, de unde şi impresia e că lucrurile stau cumva invers: Ernest H. a bricolat scenariul, iar Sorkin s-a ocupat de regie.

Mă întrebam săptămâna trecută ce ar putea să mai facă Sorkin să ne ţină în poveste după ce a dat în vileag deznodământul. Ei bine, face minuni. De-aia vin şi zic: I trust Sorkin no matter what and I love Hemingway...

 Leona Lansing (Jane Fonda) in The Newsroom, season 2, episode 7 (Red Team III/dir. Anthony Hemingway*)

Director cameos in their own films (XVII)

Roman Polanski in Repulsion (1965)
- member in a spoon players band rambling on the streets of London -

Despre alte cameo-uri polanskiene am mai scris aici (într-un film ce nu-i aparţine) şi aici (de data asta, într-un film de-al său, Carnage).

„I want to ride my bicycle...”/La Vuelta (1) [Los amantes pasajeros]

Deoarece prima ediţie „I want to ride my bicycle...”, ediţie dedicată Turului Franţei, a avut un neaşteptat, dar binemeritat succes, cea mai logică mişcare e să merg mai departe în/cu periplul cine-ciclist (sau ciclo-cinefil). De data asta, prilejul se numeşte Turul Spaniei/La Vuelta, ediţia a 68-a, care începe azi, în Galicia (peste 45 de minute, pe Eurosport).

E ultima ultima cursă de trei săptămâni a sezonului şi, practic, cel mai potrivit antrenament pentru Campionatul Mondial de Ciclism ce se va desfăşura la Florenţa. La start se aliniază 22 de echipe şi 198 de rutieri, care vor avea de parcurs unul din cele mai dificile trasee ever, organizatorii fixând nu mai puţin de 11 finişuri în căţărare. E şi motivul pentru care sprinteri de top (Cavendish, Greipel, Sagan, Rojas) au decis să rămână acasă. Sosirea va fi la Madrid, pe 15 septembrie, dar până acolo sau până atunci trebuie depăşite piscuri precum Alto de Haza Llana, Coll de la Gallina sau Peyragudes.

Considerat principal favorit nu numai pentru că ar fi evoluat on home ground, Alberto Contador, învingătorul de anul trecut şi marele perdant din Turul Franţei 2013, a declarat forfait. În aceste condiţii, duelul pentru tricoul roşu are în prim plan alţi iberici: Alejandro Valverde (Movistar), al doilea în 2012, şi compatriotul său, Joaquin Rodriguez (Katusha). Din ecuaţie, însă, vor face parte şi Vincenzo Nibali, Ivan Basso, Carlos Betancur, Sergio Henao sau Rigoberto Uran (în cazul acestora din urmă, totul depinde de strategia echipei din care fac parte - Sky, adică tocmai echipa care a dat cel mai recent câştigător al Tour de France, Chris Froome).

Şi ce-ar putea servi prologului mai bine, unul extrem de scurt şi uşurel (Vilanova de Arousa - Sanxenxo, 27 de kilometri, contratimp pe echipe), decât o imagine dintr-un film spaniol (Los amantes pasajeros), unul uşurel şi el, poate cel mai uşurel din filmografia unui cineast de categorie grea, Pedro Almodóvar?!

Viva la Vuelta! Vamos pedalear, compañeros!

P.S.: Ce mă distrează cel mai mult la screenshot-ul ăsta e marca bicicletei: priceless...

Cvasimilitudini (LXXII) [Recycling Cobb]

Alex Haw (Cobb) in The Following (dir. Christopher Nolan/1998)

Leonardo Di Caprio (Cobb) in Inception (dir. Christopher Nolan/2010)

Cvasimilitudini (LXXI) [Always the Sun...glasses]

Screenshot from The Matrix (dir. Andy & Lana Wachowski/1999)

Screenshots from Easy Virtue (dir. Stephan Elliott/2008)

Screenshot from Oblivion (dir. Joseph Kosinski/2013)

N-ar trebui să vă spun eu, dar vă spun, fiindcă poate nu se vede clar sau poate nu aţi văzut filmul: în lentilele ochelarilor purtaţi de Morgan Freeman se reflectă - e drept, mai discret decât Keanu în ochelarii lui Fishburne - silueta lui Tom Cruise. În cazul lui Colin Firth, e vorba de o doamnă: Kristin Scott Thomas.

Shaun of the Dead pe Lună Plină (‘Cause I’m having a good time)

Mihai Cristea a fost la Biertan, unde săptămâna trecută, s-a desfăşurat Festivalul de Film Horror şi Fantastic (ce-mi mai vine să mă joc niţeluş cu ordinea unor cuvinte din titulatura evenimentului!) „Lună Plină”.Şi pentru că a văzut multe, inclusiv o parodie-cult a filmelor cu zombies, a scris un text pe tema asta, pe care, iată, îl public ca special guest post.

**************************************************** 

«Shaun of the Dead exemplifică perfect paradoxul a ceea ce ţi se poate întâmpla atunci când te duci la un festival de film horror: să căpiezi de râs. O comedie cu zombi realizată în cel mai pur stil al umorului britanic (adică înţesată de glume fără perdea, rostite fără nicio mină şi fără nicio milă), devenită azi cult movie dintr-un motiv destul de evident: dublul limbaj pe care-l afişează.

Pe de o parte, croiala este una clasică pentru filmele de gen: un orăşel anost de provincie este năpădit din senin de zombi, iar omuleţului mediocru, cu o existenţă anostă (vânzător de electronice, ce altceva?) din acel oraş, i se deleagă dintr-o dată menirea de super-erou salvator al celor apropiaţi. Este primul nivel la care filmul funcţionează ireproşabil ca un fun-horror pentru orice spectator mai puţin sofisticat. Pe de altă parte, ceea ce îl scoate din mulţime şi îi răsplăteşte statutul de cult movie este malaxorul pe care-l pune la bătaie într-un mod subliminal şi relaxat, asediind conştiinţe prin apelul la cunoştinţe cinefile. Un angrenaj ce cuprinde aleatoriu după cum urmează (pe astea le-am detectat la o primă vizionare, sunt sigur că sunt mult mai multe):

• Trimiteri-omagiu la maeştrii filmelor din diviziile B, C şi D (de la dubioşenii). Pe astea două n-o să le găsiţi nici cu imdb-ul. Restaurantul unde eroul nostru se hotărăşte să facă prima întâlnire-contact de gradul 3 între prietenă şi mamă se cheamă Fulci’s. 

A doua trimitere este aglutinată de un personaj-tipologie, the couch potato, a cărui existenţă lobotomizată de jocuri video este scandaloasă pentru orice individ cu pretenţii de respectabilitate socială. Îl cheamă Ed, este evident prietenul cel mai bun al eroului principal, singurul mai loser decât el, şi îşi poartă eterna imaturitate pe tricou („I got Wood”).

• O adevărată ofensivă de miştouri la adresa establishment-ului pop-rock britanic. O poruncă nescrisă din orice decalog al filmelor cu zombi spune să trosneşti arătarea fix în ţeastă pentru ca efectul letal să aibă cât mai multe şanse de reuşită. Ei bine, într-un simulacru de dj-ală, eroii noştri urmează această poruncă folosindu-se de discuri, gest asumat de ireverenţă faţă de tot ce-i sfânt şi respectabil în muzica britanică.

Tot din zona asta, a băşcăliei fără măsură, provine probabil cea mai memorabilă şi doborâtoare (de râs) scenă a filmului. O declanşare automată a unui tonomat într-un pub - un clasic Queen (Don’t Stop Me) -  produce cea mai cruntă nevroză a eroilor de pe câmpul de luptă. Să te iei la omor cu o armată de zombies, superior numerică, ce te înconjoară din toate părţile? Floare la ureche. Dar să treci prin calvarul de a asculta melodia aia până la final e prea mult. Omor făcut cu mult umor. 

Cruţaţi, protejaţi şi respectaţi rămân artiştii din rockul alternativ: New Order, The Stone Roses şi mai ales The Smiths (breaking news-ul cu grozăviile e redat pe fundalul piesei Panic On the Streets). 

• Sunteţi curioşi cum arată complexul oedipian filtrat printr-o doză de umor englezesc? Cam aşa:

 • Apropo de (ne)filtrat: motivul pub-ului ca loc de refugiu, ca matcă protectoare, ca sălaş ce te păzeşte de spirite necurate, a fost reciclat în alt film din festival (irlandez, evident, The Grabbers). Exorcizarea prin macheală. Cele rele să se spele, prin multe halbe de bere. 

• Efect umoristic obţinut prin jocuri de cuvinte cu dublu sens 

• Slapstick. Echipele de mardeiaşi de zombi sunt construite în oglindă ca două echipe de fotbal (eroul, iubita eroului, mama eroului, nesuferitul grupului, prietena nesuferitului, loserul grupului) Sunt doar câteve metode sesizabile dintr-un întreg arsenal, iar recomandarea mea e să lăsaţi deoparte orice manta de cinefil gomos şi să folosiţi filmul în ambele lui sensuri: ca enciclopedie de referinţe din cultura pop şi ca hell of a having a good time.»

The Newsroom Countdown ## 6 [„Did we use sarin gas?”]

General Stomtonovich (Stephen Root) in The Newsroom, season II, episode 6, One Step Too Many (dir. Julian Farino)

Probabil că Sorkin o fi şi jucător de poker sau ruletist, pentru că altfel nu se explică de ce a ales să dea toate cărţile pe faţă. Personal nu cred că mai are vreun as în mânecă, iar dacă-l are, e fake. Ar mai fi o variantă: să fie mult mai genial decât îl credeam (şi îl credeam). In other words, începând cu episodul următor, povestea nu mai poate curge decât liniar, apogeul/climaxul fiind atins azi. Închizând jocul în acest mod, Sorkin îşi pregăteşte terenul pentru spectacolul pe care l-a trecut în planul doi în acest sezon. Să nu înţelegeţi că-s dezamăgit. Nu se pune problema aşa. Tot ceea ce fac e să mă minunez în faţa unei opţiuni extrem de riscante. Şi s-o admir!

Aşteptând festivitatea de premiere de la Locarno

Update (22.30):

În ciuda unei acoperiri live mizerabile, deopotrivă pe fb şi pe twitter, plus un embargo aberant şi absurd, de vreo oră şi jumătate impus jurnaliştilor, de unde rezultă că elveţienii au rămas la fel de penibili şi gomoşi cum erau de o veşnicie, palmaresul a răzbătut pe net.

Din păcate, cineaştii români prezenţi la ediţia din acest an se vor întoarce aşa cum s-au dus: fără premii! Totuşi, la fel cum se întâmplă de secole, am putea revendica parţial din succesul filmului spaniol, catalan de fapt, întrucât se verifică încă o dată vorba aia din bătrâni: noi cu caii, ei cu actorii (chiar dacă, în acest caz, neprofesionişti)! Historia de la meva mort a fost turnat în... România, în 2011, la Viscri, sătenii fiind figuranţi de lux şi furnizori de produse alimentare pentru echipa de producţie (din care fac parte şi nişte români). Povestea e despre Dracula, evident, care primeşte vizita unui Casanova aflat în pragul morţii...

Vă prezint mai jos laureaţii celor mai importante secţiuni, fără alte comentarii, pentru că şi aşa m-am enervat destul din cauza unor netoţi ignari care se cred în Evul Mediu al informaţiei (am numit aici organizatorii festivalului)!

Competiţia internaţională

Marele Premiu/Leopardul de aur:  
Historia de la meva mort (dir. Albert Serra/Spania+Franţa)

Premiul special al juriului:
E agora? Lembra-me (dir. Joaquim Pinto/Portugalia)

Cea mai bună regie:  
Hong Sang-soo pentru U ri Sunhi (Our Sunhi) [Coreea de Sud]

Cea mai bună interpretare feminină:
Brie Larson (foto) în Short Term 12 (dir. Destin Cretton/USA)

Cea mai bună interpretare masculină:
Fernando Baciolio în El mudo (dir. Daniel & Diego Vega/Peru+Franţa-Mexic)

Menţiuni speciale:
Short Term 12 (dir. Destin Cretton/USA) şi Tableau noir (dir. Yves Yersin/Elveţia)

În toată atmosfera aia de doi lei (sau leoparzi), mi-a plăcut tweet-ul unui băiat al cărui nume nu l-am reţinut:  „A Locarno, on récompense les vrais cinéastes. A Cannes, on récompense les imposteurs”.

Preşedintele juriului: Lav Diaz (Filipine).
**************************************

Cineasti del presente

Leopardul de Aur Cineasti del presente - Premiul George Foundation: 
Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/Nepal+USA)

Premio per il miglior regista emergente: 
Costa da morte (dir. Lois Patiño/Spania)

Premiul special al Juriului Ciné+ Cineasti del presente:
Mouton (dir. Gilles Deroo & Marianne Pistone/Franţa)

Menţiune specială:
Sai nam tid shoer/By the River (dir. Nontawat Numbenchapol/Thailand)

*******************************************

Opera Prima

Marele Premiu:
Mouton (dir. Gilles Deroo & Marianne Pistone/Franţa)

Menţiune specială:
Manakamana (dir. Stephanie Spray & Pacho Velez/Nepal+SUA)
********************************************

Pardi di domani

Pardino d’oro/Cel mai bun scurtmetraj internaţional:
La strada di Rafael (dir. Alessandro Falco/Italia&Spania)

Pardino d’argento:
Zima (dir. Cristina Picchi/Rusia)

Nominalizatul Locarno pentru European Film Awards: 
Zima (dir. Cristina Picchi/Rusia)

Premiul Film und Video Untertitelung:
Tadpoles (dir. Ivan Tan/Singapore)

Menţiune specială:
Endorphin (dir. Reza Gamini/Iran)

...
(writing in progress)

Avem următorii candidaţi la premii: Corneliu Porumboiu, cel mai inteligent reprezentant al aripii masculine din familie, în competţia oficială, cu Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism, Valentin Hotea (cu Roxanne) în Cineasti del presente şi Mihaela Popescu (cu Plimbare) în competiţia de scurtmetraje, Pardi di domani.

Plastic Bag [Ramin Bahrani's week]

Rafinatul cinefil Ionuţ Mareş spune despre acest scurtmetraj, al doilea în filmografia lui Bahrani, că „este atât o critică indirectă a societăţii de consum, cât şi povestea, spusă cu umor şi inteligenţă, «existenţei» unei pungi care călătoreşte (ajutată de vânt, evident), regretă despărţirea de cea care i-a dat viaţă şi un rost (femeia care a luat-o din magazin), se bucură de libertate, se îndrăgosteşte, pentru ca, în final, găurită şi ajunsă pe fundul oceanului, să nu-şi dorească decât să scape de insuportabila nemurire.”

Găsiţi aceste consideraţii, alături de un portret extins şi comprehensiv făcut acestui tânăr cineast american* pe Marele Ecran, unul din blogurile pe care mai scrie Ionuţ. Vă sfătuiesc să citiţi. Lectura ajută... ;)

Eu mai spun „decât” două lucruri:
1.  „Vocea” pungii e asigurată de monumentalul Werner Herzog, care a mai făcut un gest de curtoazie, incluzând filmul ca bonus pe ediţia canadiană a dvd-ului pentru My Son, My Son, What Have Ye Done.
2. Dacă tot ce vă vine în minte pe căi asociative e celebra (şi infama, pentru că manipulează fără jenă) secvenţă din American Beauty, then think again, my friends! E clar că nu sunteţi în locul potrivit, recte aici...

* Previous installments in Ramin Bahrani's week on Cinesseur

Sigur Rós: Ég anda [Ramin Bahrani's week]

E răspunsul pe care Bahrani l-a dat invitaţiei de a contribui la proiectul ludic-creativ lansat de Sigur Rós, în 2012, The Valtari Mystery Film Experiment, vehicul video sui generis ataşat celui de-al şaselea album de studio, Valtari.

Comanditarii n-au pus condiţii şi n-au fixat limite: toţi cei 12 cineaşti convocaţi, printre care Alma Har'el, Ruslan Fedotow, Floria Sigismondi, John Cameron Mitchell şi Ryan McGinley, au avut un singur lucru de făcut şi anume să transpună în imagini reacţiile emoţionale trezite de muzica elegiac-solară compusă de iconica trupă islandeză. Le găsiţi pe toate aici, însă scurtmetrajul lui Bahrani, Ég anda (titlul primei piese de pe disc), îl public mai jos întru - sper - delectarea voastră. Iar ca exerciţiu de comparaţie, ar fi interesant să vedeţi ce viziune a stârnit aceeaşi piesă în mintea lui Ragnar Kjartansson.

Cu titlu de inventar amintesc că în unele video-segmente veţi regăsi figuri familiare aparţinând unor nume sonore, gen Elle Fanning, John Hawkes sau Shia LaBoeuf! 

Peştele de aici nu e un peşte-banană, iar ziua lui nu e perfectă. Zbaterea sa rămâne pe retină. Unii s-au întrebat dacă a murit. Doar Bahrani ştie, însă pentru mine, juxtapunerea acestor imagini sau, dacă doriţi, reprezentarea coliziunii dintre un regn şi un sistem alienant, disruptiv, e pandantul unei vorbe kafkiene pe nedrept neţinută minte: „Ca să dea de gândit călăreţilor”...

Cum am văzut prima dată Buena Vista Social Club

Răspuns: prin ochii unui amic.

Un special guest post de ziua lui Wenders. Despre un film de Wenders. Văzut în 2003. Senzaţii vechi de fix acum 10 ani. De la Jorge. Coleg de an în facultate. Actualmente, prof universitar în State.

„Aveam deja două săptămâni în Budapesta. Mai urmau două. August, 2003. Treizeci şi ceva de grade în timpul zilei. Zăpușeală, zsarnokisag, cum zic ei, cu accent ascuţit pe ultimul a. Într-o vineri, am hotărât să merg la film. Era seara, la 8.00. Căldura începea să se înmoaie. Mergeam de o jumătate de oră pe Krisztina Kft, căutând numărul 87-89, indicat de un site, unde era/trebuia să fie un cinematograf despre care nimeni nu părea să ştie. Faptul că nimeni nu auzise de el m-a ambiţionat şi mai tare să-l găsesc. Nu mai fusesem în acea zonă a Budapestei, zonă care aduce, la ora şi lumina potrivite, cu un cartier mai îngrijit din Buenos Aires, aşa cum l-am înţeles de la Borges. Mici magazine cu antichităţi, cârnăţării şi hăinuţe, în care vânzătorii şi clienţii înlemnesc dacă intră o figură necunoscută și unde toată lumea, am senzaţia, se ştie pe nume.

Am trecut fără să vreau pe lângă cinematograf, cerându-mi scuze de la clienţii unor scaune albe din plastic, aşezaţi cu faţa la bulevard şi care beau, din paharele cele mai elegante, bere rece, în mijlocul trotuarului. Nici un barman, nici o firmă, nimic. Doar ăştia nu şi-or fi adus berile de acasă! Apoi m-am întors. Era cinematograful. Intru. În dreapta, un mic băruleţ... Neneeee, aici sigur cântă, seara, Leonard Cohen. Un băiat simpatic și îngrijit, venit parcă de la parada US Marines, mă întreabă ce vreau. „I want a ticket to the Wim Wenders movie, kerek szepen”, goes I. „Of course you do, but first, what do you want from the bar?” Am murit. Ce tâmpit pot fi uneori! Evident că bilet, doar de aia-s la cinema... Dar la Taban, filmele încep cu o bere. Rece. Amară. Cehească. Cu berea aia am dat pe gât toată zăpuşeala de peste săptămână și m-am răcorit pentru zilele următoare.

Apoi, filmul. Filmul ăsta e făcut din cântece live şi interviuri luate unor bătrâni cu feţe crestate de riduri, care poartă cămăși în culori ţipătoare şi trăiesc (între timp, unii au mai și murit) în Havana, în apartamente modeste, într-o sărăcie veselă digerată cu salsa, printre Cadillac-uri din anii 50 (alte mașini nu sunt în Havana asta!!!). 

Ca mai apoi să aflăm că bătrînii ăştia sunt cei mai mari muzicieni de salsa și jazz pe care i-a avut Cuba vreodată, muzicieni care acum zac în mizerie și pe care un chitarist american, Ry Cooder, vrea să-i adune pentru a scoate un disc cu muzica lor uitată, un disc ce avea să poarte numele cafenelei în care Hemingway iî asculta pe oamenii aștia, în tinereţe... Buena Vista Social Club. Wim Wenders ia un cameraman cu el şi îl însoţeşte la Havana pe Cooder. 

Încet-încet, din vorbă în vorbă, Cooder reușește să-şi găsească octogenarii, face un disc cu o muzică pe care îţi vine să iei pumni cu plăcere, da' să ţină mai mult, și discul are, în toată lumea, un asemenea succes încât... toată lumea e invitată la New York, la Carnegie Hall, pentru ultimul concert al maeștrilor. Nimic aranjat, nimic schiţat... Documentar. O lecţie! Una pelicula mas encantadora no se puede imaginar!”
(Yours, Jorge!)

At Any Price: semieşec rezonabil [Ramin Bahrani's week]

A fost în competiţie, anul trecut, la Veneţia. A trecut aproape neobservat! Ciudat, pentru un cineast care impresionase cu toate cele trei filme de dinainte. Între acestea, Goodbye Solo, în mod cert, o culme de virtuozitate şi talent.

At Any Price este primul lungmetraj în care Ramin Bahrani nu vorbeşte despre imigranţi, personajele sale predilecte de până acum, şi tot primul în care staruri de la Hollywood iau locul amatorilor. Este o schimbare cumva logică, una ce nu mai putea fi amânată prea mult, mai ales după ce Roger Ebert îl proclamase „the new great American director”. În acelaşi timp însă, pasul ăsta seamănă cu o trecere de la berceuse la simfonie, de la un registru intimist la unul cu acustică amplă.

În linii mari, At Any Price este o cronică de familie, a la O'Neill şi Steinbeck, centrată pe ceea ce pare o iminentă prăbuşire a micului imperiu agricol deţinut de Henry Whipple (Dennis Quaid), undeva în sudul statului Iowa. A moştenit fermele pe linie paternă (în rolul patriarhului, Red West, protagonistul din Goodbye Solo), a multiplicat averea (re)vânzând seminţe de porumb modificate genetic, s-a dat peste cap să acapareze cât mai mult, însă are o problemă (previzibilă). nici unul din cei doi fii nu e interesat să preia ştafeta.

Rămas în bătătură, Dean (Zac Efron) e atras de cursele auto de mare viteză şi îşi dedică toată energia acestui ţel, în vreme ce Grant, fiul cel mare, şi-a luat lumea în cap, plecând mai întâi la studii, apoi într-o expediţie în Anzi (de unde le trimite cărţi poştale cu creste înzăpezite, gest ce alimentează magic nădejdea părinţilor că se va întoarce). El este, de fapt, o prezenţă absentă, rătăcitorul pe care nu-l vom vedea niciodată în carne şi oase, cu excepţia preambulului în care cunoaştem, pe repede înainte, istoria familiei, sub forma unui home movie în cinemascop (pe care, de altfel, curge şi genericul de început). Nu e cine ştie ce idee originală, dar e cam singura!

Dean are profilul unui adolescent întârziat, uşor plictisit de lifestyle-ul semirural, rebel şi impulsiv. Pare că a aşteptat ani în şir să refuleze, iar acum nu ratează nici o ocazie. Singurul lucru de care e interesat e să ajungă pilot în NASCAR. Şi, din nou predictibil, dorinţa lui e focar de conflict. Nu-i de mirare, deci, că atenţia spectatorului va fi împinsă asupra sa şi a relaţiei tot mai tensionate cu şeful familiei. Ca să dea consistenţă şi credibilitate, în primă fază ansamblului, mai apoi răsucirii în jurul axei narative, Bahrani construieşte timp de mai bine de o oră. Brick by brick, nuanţă cu nuanţă... Cu răbdare, cu pasiune, dar în gol (veţi vedea mai încolo de ce spun asta)!

Cu fiecare detaliu adăugat, aflăm tot mai multe despre ei şi despre motivaţiile divergente care îi instalează într-un casus belli aparent ireconciliabil. Şi ca tacâmul să fie complet, disputa domestică e pusă într-un context socio-moral complex: concurenţa acerbă dintre fermieri pentru o cotă mai mare de piaţă. „Expand or die” e deviza sub care se fac şi desfac alianţe sau contracte, iar Henry Whipple n-are scrupule, lucru pe care-l aflăm chiar din prima scenă, în care participă, alături de fiul său, stingher şi stânjenit, la o înmormântare, doar pentru a convinge urmaşii decedatului să-i vândă pământul.

Cu toate acestea, construcţia nu se leagă. În linii mici, sunt două mari vicii de procedură, dacă se poate spune aşa:

* Primo: confuzia tipologică
Pendulând permanent între genuri, dar fără să-şi asume clar unul, At Any Price e ca un râu care îşi caută cu încăpăţânare albia. Dacă la început funcţionează ca un film cu implicaţii socio-politice, cam ca Promised Land al lui Gus Van Sant (spun asta gândindu-mă la momeala cu OMG-urile şi la străvezia aluzie la „afacerea Monsanto”), pe parcurs o apucă în diverse direcţii (ba thriller, ba melodramă) pentru a sfârşi, deloc convingător, în apele tulburi ale dramei cu du(b)ioase reflexii dostoievskiene.  
* Secundo: erorile de casting
Dennis Quaid e fals în tentativa de a portretiza un rechin cu faţă umană, Zac Efron e superficial şi oarecum timorat în straiele răzvrătitului căruia, de fapt, îi e rău de prea mult bine, nicidecum din alte motive, iar restul, în special cele trei doamne (soţia lui Henry, amanta-gablonţ şi iubita mezinului) lasă impresia că sunt acolo strict pentru a da relief unor trăsături rămăse în penumbră în profilul masculilor pe care îi slujesc. Nu-s superficiale, ci decorative.

Bref: Dincolo de imperfecţiuni, At Any Price nu dezamăgeşte. E un film rezonabil, provocator pe alocuri, în care personajul proeminent rămâne America. Privită, totuşi, fără acea vână neorealistă din producţiile anterioare. O indulgenţă care vine la pachet cu mainstream-ul, probabil!

The Newsroom Countdown ## 5 [„Jesse, you're full of shit”]

MacKenzie McHale (Emily Mortimer) in The Newsroom, season II, episode 5, News Night with Will McAvoy (dir. Alan Poul)

Am pus în imagini doar esenţa speech-ului, fiindcă altfel e mai lung, iar continuarea, fără îndoială şi pe placul lui Tolo, merită, de asemenea, aplauze: „Having a relationship with an audience is cool.  I get it. As long as it doesn't turn serious. As long as it's hooking up and home before sunrise, then everything's fine 'cause...  They don't feel about you the way you want them to. You were gonna get killed. I did you a favor.”

N-am adus degeaba vorba de Tolontan, ci pentru că omul a emis un punct de vedere pertinent despre halul în care HBO România înţelege să asigure traducerea în română a acestui serial Am spus-o şi pe Fb, o repet şi aici,deoarece ştiu că unii de-acolo citesc: probleme nu sunt doar cu episodul de săptămâna trecută, ci cu toate. 

Dacă am tăcut până acum e fiindcă am aşteptat să se umple paharul. Hibele nu sunt pasagere, ci sistemice: replici întregi tăiate cu barda, comprimări arbitrare, echivalente anapoda sau versiuni care fie ignoră contextul, fie îl contrazic pur şi simplu. Cum zice şi Tolo, înţeleg că Sorkin e greu de ucis/tradus, dar nici aşa... Mă gândesc că toţi acei oameni care traduc la cască, benevol, alde Avocatul21, Dorula sau VeveriţaBC, ar putea face o treabă mai bună, dacă li s-ar da ocazia. De aceea vin şi zic: do yourself a big favor şi vedeţi The Newsroom în original (cu sub-ul în engleză) pentru a fi siguri că nu rămâneţi pe dinafară!

În ceea ce priveşte episodul de azi, unul în care consistenţa epică ia din nou faţa replicilor spectaculoase (Sorkin a învăţat, până la urmă, să le alterneze cu cap), this pretty much sums it all up:

După cum lesne se poate observa, tot Mac e în prim plan!

Goodbye Solo: suflete în ceaţă [Ramin Bahrani's week]

Aș fi putut începe cu un citat din Husserl. V-aș fi captat atenția sută-n mie. Cu o mie de dolari este ispitit și Solo (Souléymane Sy Savané), un șofer de taxi senegalez experimentând visul american într-o Americă pentru care adjectivul profundă nu e suficient de profund (o să-mi iertați jocul de cuvinte, dar de alte jocuri nu-mi arde acum). O mie de dolari pentru ce? Pentru o cursă one way, undeva în creierii cețoși ai unui munte, Blowing Rock, celebru în zonă pentru turbulențe atmosferice de pomină. „Cum adică doar dus?”, întreabă taximetristul cu soție mexicană, continuând mai mult de unul singur șirul interogațiilor (pentru el) logice: „Nu e nimic acolo. Ce naiba să faci în acel loc? Cum ai de gând să te întorci? Doar nu vorbești serios, nu?”

Evident, va accepta târgul, dar nu dintr-un calcul meschin, ci pentru a încerca să-l răzgândească pe autorul ofertei, un oarecare domn William (Red West, actor neprofesionist cu o biografie pestriţă: fost pușcaș marin, cascador, bodyguard al lui Elvis etc.) sătul de viață până dincolo de ea. Evident, ghidaţi doar de subiect, cinefilii din voi (din unii dintre voi) vor activa rapid un link către Taste of Cherry, una din mostrele de excelență oferite de Abbas Kiarostami. Simplu amănunt biografic: Ramin Bahrani  (Strangers, Chop Shop, Man Push Cart) are rădăcini iraniene, chiar dacă e născut în State.

Dincolo de povestea în sine (care nu prea e, dar nu se simte asta), stilul e cel care împinge gândul spre Kiarostami. Goodbye Solo (2008) e impregnat de acea pânză freatică a gesturilor mărunte, a trăirilor în surdină, e o simfonie a dispersării sentimentelor în spații strâmte (camere ieftine de motel, adăposturi improvizate, automobile etc.). Bahrani filmează strâns, ca-n lift, cadrele nu respiră prea mult, proiectând în relief acea încrâncenare calmă, resemnată, a vieților consumate la margine, în derivă (temă prezentă şi în primele sale două filme). Abia în final perspectiva se deschide, dar şi atunci cu sfială, cu precauţie, ca într-o explozie controlată. O explozie în urma căreia rămâne fum sau ceaţă, adică un mediu generator deopotrivă de anxietate şi siguranță.

După o absenţă de patru ani, Bahrani a revenit anul trecut, la Veneţia, cu At Any Price, producţie de-a dreptul mainstream faţă de filmele anterioare, toate indie până în măduva oaselor genului. Dar despre asta, mâine, poimâine...