Eleganța nervoasă a unui refuz: Coppola nu merge la Cannes

Francis Ford Coppola a împlinit 70 de ani în urmă cu fix două săptămâni, iar zilele trecute i-a tratat cu flit pe boșii de la Cannes care-l invitaseră să-și prezinte pe Croazetă ultima producție - Tetro - în care joacă şi Vincent Gallo. Motivul: proiecția urma să aibă loc în afara competiției. "Poftim? Ăsta e un afront", și-o fi zis omul, drept pentru care a ieșit frontal cu un text de genul "drept cine mă luați?!", care mie, vă spun drept, mi-a mers la corazon (de-aia am și scris, altfel nu-mi băteam capul):

“While I very much appreciate the invitation, this is an independent film, self-financed and self released, and I felt that being invited for a non-competition gala screening wasn’t true to the personal and independent nature of this film. More important than Cannes, our team can focus all our time, energy and resources into the U.S. release this June 11th.”

Cât despre festival, lineup-ul nu e încă prins în agrafe (va fi anunțat joi), dar zvonurile bine dirijate îi dau ca siguri în concurs pe - puneți-vă centurile - Ang Lee, Jane Campion, Michael Haneke, Quentin Tarantino, Ken Loach, Pedro Almodóvar, Bong Joon-ho, Marco Bellocchio, Lars von Trier, Park Chan-wook și Johnnie To. Dacă ar fi să ne luăm după alții, înghesuiala pentru un Palme D'or ar fi și mai mare! Pe lângă cei amintiți deja, variety.com îi vede în luptă și pe Alejandro Amenabar, Tsai Ming-liang, Jacques Audiard, Alain Resnais sau Terry Gilliam (cu ultimul film în care apare Heath Ledger). N-aș vrea să fiu în pielea lui Thierry Fremaux ca selecționer (mai mult sau mai puțin unic)!

Eppur(i) si muove (in muvizzz)

Nu cred c-ar fi o problemă să vă rețin atenția (pentru 24 de ore, 29 de zile, până la noi ordine sau... deloc) dacă aș începe așa: iepuraș nu mai ai aripioare, domnul conte ți le-a retezat! Cum adică aripioare??? Iepurii nu au aripioare! Normal că nu au, deși ar putea. Cel puțin în filme, unde fantezia născocește creaturi care de care mai ciudate.

În fine, fiind azi încă o zi de sărbătoare, profit de ea (mai ales că, vorba unuia din bunicii mei, nu toată ziua-i zi de Paști) și scot (nu, nu din joben!), ci din ograda mea de cinefil, 5+1 urecheați adunați după nenumărate plimbări prin păduri cine-narative care de care mai bizare și întortocheate.

Nu putea să lipsească, nu avea cum să lipsească din această colecție, Frank, iepurele uriaș - pentru unii și hidos -, care prezice sfârșitul lumii as we know it într-unul din filmele devenite cult peste noapte: Donnie Darko. În opinia mea, nu apariția animalieră e sperietoarea de la capătul tunelului, ci secvențele de final peste care curg insdios acordurile trist-sfâșietoare ale piesei Mad World (un cover de Gary Jules după Tears for Fears). Ca să parafrazez un adagio celebru: the message is in the music ("And I find it kind of funny/I find it kind of sad/The dreams in which I'm dying are the best I've ever had.") Primul și cel mai bun film făcut de Richard Kelly.

Despre iepurii din Inland Empire (nu) sunt multe de spus. Vin dintr-un sitcom-online făcut de Lynch, intitulat chiar Rabbits și se duc încotro vrea el să se ducă. Am zis sitcom și Lynch?! Da, am zis. Ei bine, în cazul ăsta umorul nu poate fi decât absurd, cum tot așa sunt și nelipsitele râsete din fundal. Entități abstracte, non-entități mai degrabă, oameni-iepuri sau iepuri-oameni?, rigizi și vorbind fără noimă... Sentimentul pe care l-am avut în "prezența" lor a fost de insecuritate perpetuă. Nimic nou: așa știe Lynch să bage spaima în oase. Simplu, fără sânge pe pereţi!

Plecând de la deviza "omenirea trebuie scăpată pentru totdeauna de problemele cauzate de iepuri", un anume domn Wallace, posesor al unui câine pe nume Gromit (câinele îi tricotează jersee, iar el le poartă), încearcă să "scoată" vegetalele din capul dințoșilor cu ajutorul unui aparat de spălare a creierului. De ce?

Fiindcă e pasionat de inventică, dar și patron al unei firme care păzește grădinile unor cetățeni englezi de invaziile lui rilă-iepurilă & comp. Experimentul scapă de sub control și în zonă apare "iepurolacul", un iepure-vârcolac gigantic a cărui umbră nocturnă întunecă și îngrozește liniștita așezare de legumicultori placizi. Personajele sunt din plastilină, povestea e savuroasă, iepurașii sunt simpatici și expansivi, "fitnessul intelectual" e asigurat. Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit: animație british proaspătă și bună ca o legătură de morcovi de pe stratul din spatele casei. De la țară!

Bob Hoskins, Christopher Lloyd și Joanna Cassidy sunt câțiva din actorii în carne și oase din Who Framed Roger Rabbit (1988). În rest... personaje animate (toons). Filmul lui Robert Zemeckis, discipolul lui Spielberg și viitorul "tată" de... Forest Gump, a fost primul care a combinat, într-un mod spectaculos și credibil, jocul actorilor cu "interpretarea" animată. A ieșit genul de comedie despre care nu poți spune că e pentru copii, dar nici pentru oameni mari. E undeva între, ceea ce nu putem spune despre umor și imaginație care sunt peste tot!

Keinohrhasen sau iepurele ca pretext (eventual simbol, pentru cine e predispus la decriptări). E prezent și în film, însă în forma de pe afiș: de pluș și fără urechi (asta ar fi traducerea literală). L-am trecut în prezenta lapintologie (just invented it!) deoarece nu-mi amintesc de nici o altă producție germană de la Im Juli încoace la care să fi râs atât de mult. Și bine. Dacă ar fi să ne luăm după prejudecata conform căreia nemții nu au simțul umorului, iar poantele lor sunt la fel de amuzante ca un gard pe care se usucă vopseaua, explicația pentru porțiile consistente de hohote din Im Juli ar putea fi... Fatih Akin. Cum Keinohrhasen nu are alogeni în componență (Til Schweiger e regizor și titular al rolului principal) putem spune că teoria este infirmată și hazul garantat!

Ei bine, aici orice text e de prisos... Bugs Bunny is the king of cool, period!

După atâta iepureală tot ce-mi doresc e să nu ajung ca unul din personajele lui Cortazar, care se plângea, într-o Scrisoare către o domnişoară din Paris, că vomită iepuraşi roz!

Put the make up back on! Or better not...

Elle francaise pe aprilie iese cu o ediţie de tip "dive nemachiate" ("stars sans fards" e tagline-ul lor). Şi când zic dive, zic Charlotte Rampling, Eva Herzigova, Monica Bellucci sau Sophie Marceau (pe ultimele două le vedeţi mai jos aşa cum vor apărea în revistă), adică doamne cu pedigree, nu botoxate de carton sau photoshopate pe gradient! Provocarea aruncată cititorilor (no gender issue, here!) e străvezie: le preferaţi aşa, ca trezite în zori de zi să pună de-o cafea sau să pregătească odrasla pentru grădiniţă, ori machiate cu bidineaua şi strălucitoare ca un far de locomotivă? Eu ştiu ce aleg şi cu ochii închişi...

Ar mai fi un aspect: cele opt femei, dintre care unele actriţe (cifra poate fi interpretată şi ca o aluzie la minunatul 8 Femmes al lui Francois Ozon) sunt trecute bine de aşa-numita "primă tinereţe". Nu-i frumos să spun tocmai eu, dar Monica "plurabela" Bellucci are 44, iar Sophie Marceau 42. De Charlotte Rampling nu are sens să mai aduc vorba.

P.S.: Mi-a încolţit o idee într-un colţ de creier (cam ca domnului acela care s-a trezit cu o ramurică de brad în plămâni după ce a înghiţit accidental un mugur): de unde ştim că naturaleţea asta nu e confecţionată tot în Photoshop? Aşa cum există opţiuni pentru glossy-sclipicios, există şi pentru lousy-natural... Cruntă dilemă baudrillardiană!

Una bucată veste bună pe ziua de azi

Fratele meu a găsit, după îndelungi căutări prin pod, dulapuri şi alte cotloane, colecţia revistei Noul Cinema, colecţie pe care o credeam definitiv şi irevocabil pierdută. La începutul lui ianuarie, când i-am dat quest-ul, a raportat negativ. "O plăteşti ca nouă, ţi-e clară treaba asta, nu?", i-am spus. A încuviinţat (la telefon). Trebuia să aibă grijă de ea, conform unei înţelegeri datând din secolul trecut. Până la urmă, s-a mai gândit, s-a mai învârtit, a reluat căutările şi a ajuns să-mi însenineze ziua. Partea a doua a misiunii e cea mai simplă: să mi-o aducă! Luna viitoare, a zis el...

Thank you, bro. I'm proud of you!

De ce nu glumeam în legătură cu Eastwood

În urmă cu aproape o lună, aveam un cordial schimb de păreri cu domnul P. în legătură cu prolificul şi venerabilul Clint Eastwood. Îl redau ca atare (citiţi-l cu atenţie şi ne revedem după):

March 18, 2009 11:30 PM

djerzinski said... nu e bine să doreşti răul aproapelui ;) şi-apoi de ce să urăşti "gran torino"? omul a făcut filmul pentru prietenii lui, dintre care unii sunt rasişti! de altfel, "gran torino" reflectă fidel multe din pulsiunile americanului neaoş, care agresat/invadat de alogeni nesimţiţi se consideră îndreptăţit să se întrebe "bă, da' eu de ce-am luptat în Coreea, Vietnam etc.??? ca să mă acultureze toţi gălbejiţii ăştia cu obiceiurile lor de neam prost?" mulţi au zis că eastwood a cam pierdut contactul cu solul când s-a apucat să îngâne melodia aia pe end credits. eu văd chestiunea ca pe un bobârnac pe care şi-l aplică autoironic şi cu dichis!

March 18, 2009 11:34 PM

pantacruel said... nu ii vreau raul bietului batran. ce sa mai am cu el la 198 de ani cat are? poate doar binele spectatorilor:) banuiesc ca glumesti, la randul tau, cand il suspectezi pe nevinovatul clint de... 'autoironie si dichis' ;)

Ok, here we go again! La momentul acela am lăsat lucrurile în ceaţa pe care acum o voi risipi. Nu glumeam suspectându-l pe bătrânul Clint de "autoironie şi dichis" în Gran Torino, ultimul său film ajuns pe ecranele din România. În primul rând, fiindcă ştiu ce-i poate pielea în muzică (voi demonstra asta la un moment dat) şi în al doilea, fiindcă aşteptam ca un specialist în Eastwood, în cazul de faţă Gorzo, să afirme în cronica sa ceva de genul: „Rolul lui Clint Eastwood din noul său film, Gran Torino, este o recapitulare, o sumaţie parţial parodică, dar pînă la urmă apoteozantă, a rolurilor care au făcut din el o legendă." 

Partea înroşită e "contribuţia" mea, tocmai pentru a sublinia convergenţele de opinie. Şi Gorzo încheie aşa:

„Prezentarea lui autoparodică - un dur îmbătrînit - nu are nimic degradant, pentru simplul motiv că încă mai pare capabil să bage în spital orice golănaş care ar călca pe peluza lui. Nici măcar un spectator care n-a mai auzit de el n-ar putea să-l găsească ridicol. Comic - da, ridicol - nu.” Cam asta-i tot, deocamdată!

P.S. (în caz că nu am fost clar): eu nu iau în discuţie aici valoarea filmului, ci ştiinţa lui Clint Eastwood de a se lua - magistral - peste picior.

Adevărat s-a lansat...!

(sursă imagini: polirom.ro)

Telling his book with his words:

"Volumul de faţă conţine mai tot ce am scris despre filmul românesc - de la primul text din anii '80 (despre serialul Lumini şi umbre) şi pînă la discuţia cu A.O. Scott, la cald şi la Cannes 2008, despre Boogie. Lipsesc textele despre Lucian Pintilie (deja apărute în Dietetica lui Robinson) şi un eseu despre Iacob, scris la-nceputul anilor 90 şi îngropat în defuncta publicaţie "Film". Nu sunt numai cronici sau eseuri; sunt şi scrisori (în general de protest), dialoguri, monologuri, portrete, regrete, pagini de jurnal. Acţiuni şi reacţiuni. Castele de nisip şi valuri - noi, vechi... Tot ceea ce stimulează un critic, măturat de tot ceea ce-l enervează. Este cartea unor atitudini mai mult decît a unor certitudini."

Cinequiz

Cine e în stare să spună de unde e ruptă imaginea asta, primeşte filmul. Cine nu, rămâne cu privitul. În oglindă sau în gol... Mâine, la aceeaşi oră (18.00), trag storurile.

Later edit: ca de obicei, un singur om a știut despre ce e vorba aici. Cum el pare să fi văzut acest film, îmi rezerv dreptul de a-l premia cu ce prin cap nu îi trece. Watch out your email, sir!