Muzica aia blegoasă şi lentă pe care unii o ştiţi de prin discoteci sau de la chefuri nu e blues. E bluz, adică muzică de pipăială, exquiz my language! Bluesul e altceva, blues is sex cum zice A.G.Weinberger, numai că până acolo traseul e altul, însă nu despre asta discutăm, ci despre un documentar. Veţi fi de acord că un documentar e o treabă serioasă, iar Piano Blues, făcut de Clint Eastwood cu câţiva living godfathers & sons ai jazz-ului e o treabă a dracului de serioasă.
Says Eastwood: „The blues has always been part of my musical life and the piano has a special place, beginning when my mother brought home all of Fats Waller's records. Also, the music has always played a part in my movies”. Foarte adevărat, bâtrâne, foarte adevărat! Mai mult de-atât, ai avut puterea să te iei peste picior şi să interpretezi cu vocea aceea plată şi monotonă melodia pe care curge genericul de final din Gran Torino. Nu mulți își permit luxul.
Dacă e cineva care crede că e ceva în neregulă în enumerarea documentar-Eastwood-(piano) blues, that individual is biased! Eastwood, care în anii '70 era un fel de Steven Seagal longilin, uscăţiv şi o idee mai volubil, nu doar că a ajuns un regizor de toată isprava, dar e şi un pianist de ţinută, capabil să performeze la două mâini alături de... Ray Charles.
Ray se deplasează în LA, într-un studio de înregistrări şi tot acolo vin, rând pe rând, la taclale şi depănat amintiri sau pretenţios spus, la cursul de istorie orală a jazz-ului, venerabilii şi fabuloşii Dave Brubeck (trebuie să-l ştiţi, are cel puţin o melodie ultrahyped: Take Five), Marcia Ball, Fats Domino, Dr. John, Jay McShann şi Pinetop Perkins (says wiki: Perkins was driving his automobile in 2004 in La Porte, Indiana, when he was hit by a train. The car was wrecked, but the 91-year-old driver was not seriously hurt. Perkins now lives in Austin, Texas. He usually performs a couple of nights a week at Nuno's on Sixth Street). Evident că dacă nu-i ştiau reputaţia, putea Eastwood să stea în cap sau în şpagat pe două scaune (!), că tot nu băteau drumul sau nu-i împărtăşeau anecdote şi trucuri de profesionişti.La întâlnirea cu Ray Charles, Eastwood poartă nişte adidaşi vai steaua lor şi un pulover spălăcit, în vreme ce oaspetele e dichisit, pantaloni şi cămaşă la dungă, pantofi de lac, scos din cutie. Și-apoi, ce minunăţie, ce melancolie, să-i vezi p-amândoi bătând ritmul ca nişte vechi colegi de blues band. Sigur că bătrânul Clint putea să pună pe el nişte ţoale mai de doamne ajută, de fapt, la a doua filmare chiar pune (un sacou), însă a preferat ţinuta cowboy casual pentru a-l valoriza şi mai mult pe RC (îmi place să cred!).
<<<
Între două „bucăţi” executate de Ray, vine vorba de Oscar Peterson, un domn solid ajuns deja în ceruri, că dacă trăia era cu ei acolo (noi îl vedem în imagini de arhivă, aşa cum îi vedem pe toţi cei despre care se pălăvrăgeşte - de la Duke Ellington la Thelonious Monk). Şi zice Ray: „He could play, Oscar could play". Și apoi şoptit, să nu audă operatorii, împiedicându-se voluntar în limbă - „He could play, motherfucker" şi începe să râdă în hohote, iar Clint de colo, prinzând poanta din zbor, „Can we use this? Can we use it in this?" şi râd amândoi ca doi puştani care au făcut o şotie. „Of course we can, of course we can", repetă Clint cu glasul lui nisipos. Iar la sfârşit, when everything is said and done, inclusiv o cântare în doi, Eastwood îi mulţumeşte, dar nu pe numele mic-mic, ăla de scenă, ci aproape protocolar, cu un respect nesimulat: „Thank you Raymond, thank you very much".
Să vă mai zic una: o dată, când era mai tânăr, Clint l-a luat pe unul din ăştia (uite cum vorbesc eu de Fats Domino!) undeva la dracu' în praznic, în Wyoming, aveau şi poze de-acolo, s-au dus, deci, cu pian cu tot, pe ceva coclauri, erau doar ei, iarba palidă și cerul vag înnorat deasupra lor. Și l-a pus să cânte acolo, de parcă erau la Metropolitan. Cică, la un moment dat, povestește Clint, ceva sălbăticiuni ce-și făceau de lucru prin apropiere s-au oprit din rumegatul ăla al lor şi priveau prostite, nici nu mai respirau bietele, doar căscau urechile ascultându-l pe Fats Domino cum își acorda pianul. După ce recitalul alpestru s-a sfârşit, animalele au rupt-o la fugă! Păi ce era să facă? Oricum era prea mult pentru ele. Dar, zice Clint, n-am să uit niciodată „mutrele" acelor elani ascultând hipnotizaţi pianul.
The Blues. A Musical Journey (2003) e un proiect coordonat de Martin Scorsese. A strâns lângă el nişte oameni, printre care Mr. Eastwood here, Wim Wenders, Marc Levin sau Mike Figgis, cărora le-a zis: măi oameni buni, ia faceţi voi un film despre jazz & stuff cum vrea muşchiul vostru şi veniți cu el la tata. Și ei au făcut întocmai (unu' la Londra, unu' în Chicago și Memphis, altu' prin Africa etc.). Rezultatul? O (în)cântare a cântărilor.