Love Building: o comedie decentă despre tinichigerie sentimentală

Ionuţ Mareş, unul din puţinii cinefili care scriu avizat despre cinema, având şi condei şi o solidă cultură cinematografică, îmi face onoarea de a contribui cu un special guest post dedicat filmului Love Building, debutul Iuliei Rugină în lungmetraj, prezentat aseară publicului bucureştean - în avanpremieră - în cadrul B-EST IFF (15-21 aprilie), festival care în ciuda a tot soiul de vicisitudini se încăpăţânează să rămână pe poziţii. Cum eu nu am reuşit să ajung la eveniment, l-am rugat să scrie o recenzie-follow up la interviul pe care mi l-a acordat (cu deosebită amabilitate, o mai spun o dată) autoarea filmului. Ah, era să uit un detaliu important: Ionuţ este şi colaborator al blogului Marele Ecran.

Cannes 66: pronosticurile mele vs. selecţia oficială

UPDATE (26 aprilie, ora 17:00)

Competiţia oficială a fost completată cu Only Lovers Left Alive, cel mai recent film semnat Jim Jarmusch, pe prezenţa căruia mizasem şi eu la momentul avansării pronosticurilor. Drept urmare, rata de succes a subsemnatului în materie de previziuni a ajuns aproape la 50% (în raport cu lista iniţială, repet)!


************************************************************

Organizatorii Festivalului de la Cannes au pus azi capăt zvonurilor şi speculaţiilor pe marginea pretendenţilor la Palme d'Or, anunţând filmele selectate pentru competiţie şi pentru Un certain regard. Dacă în ce priveşte deschiderea şi închiderea, alegerile erau cunoscute de ceva vreme (The Great Gatsby de. Baz Luhrmann, respectiv Zulu de Jérôme Salle, 1h45 each), de azi s-a isprăvit cu toate celelalte enigmele. Într-un post scris în urmă cu o lună şi jumătate am încercat să indic/ghicesc/anticipez filmele care vor concura pentru laurii anului 2013. Am avansat atunci 15 titluri, dintre care pe lista finală am regăsit cele 6 de mai jos:

Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn) 

Le bleu est une couleur chaude [alternate name: La Vie D’Adele] (dir. Abdellatif Kechiche)

Lowlife [alternate name: The Immigrant] (dir. James Gray)
Jimmy P. [alternate name: Un Indien des plaines] (dir. Arnaud Desplechin) 

Venus in Fur/La Venus a la Fourrure (dir. Roman Polanski)

Michael Kohlhaas (dir. Arnaud des Pallières)

Un procent decent, raportat atât la lista finală, cât şi la lista iniţială de pronosticuri în care apărea şi The Bling Ring al Sofiei Coppola, film pe care selecţionerii l-au luat totuşi în calcul, dar numai pentru a fi proiectat în deschiderea Un certain regard (unde preşedinte al juriului este Thomas Vinterberg).

Iată şi celelalte 13 filme din competţie:

• Borgman (dir. Alex van Warmerdam)
• La Grande Bellezza (dir. Paolo Sorrentino)
• Behind the Candelabra (dir. Steven Soderbergh)
• Nebraska (dir. Alexander Payne)
• Jeune & Jolie (dir. Francois Ozon)
• Wara No Tate (dir. Takashi Miike)
• Soshite Chichi Ni Naru (dir. Hirokazu Koreeda)
• Tian Zhu Ding (dir. Zhangke Jia)
• Grisgris (dir. Mahamat-Saleh Haroun)
• Le Passé (dir. Asghar Farhadi)
• Heli (dir. Amat Escalante)
• Inside Llewyn Davis (dir. Joel & Ethan Coen)
• Un Chateau en Italie (dir. Valeria Bruni-Tedeschi)

Preşedintele juriului e  Steven Spielberg şi, chiar dacă nu decide de capul lui, mă aştept la un câştigător de gradul III, gen Heli, Grisgris sau Michael Kohlhaas. Indiferent, însă, de calculele juraţilor şi favoriţii publicului sau al criticilor, pronosticul meu pentru actualul Palme d'Or e unul singur: Only God Forgives (dir. Nicholas Winding Refn).

 

Ce mai trebuie musai remarcat e ostentativa lăsare pe dinafară a lui Lars von Trier (de departe, bomba actualei ediţii). Ok, fusese declarat persona non grata pentru declaraţii aberante, dar Nymphomaniac se putea reprezenta şi singur, iar ca interfaţă pe covorul roşu erau actorii. Mă rog, nu plâng eu de mila danezului guraliv, „decât” îi consemnam absenţa (pentru mine surprinzătoare, cum surprinzătoare e prezenţa duetului Coen care-şi programase premiera anterior începerii festivalului).

În rest, la o privire sumară peste şi la reputaţia celor aleşi, e destul de limpede că selecţia e mai mult decât echilibrată şi destul de glam-provocatoare. Cu excepţia Americii de Sud şi a Australiei, celelalte continente şi şcoli de cinema cu tradiţie sunt reprezentate la vârf (şi paritar, ar comenta răutăcioşii), cu un plus de răsfăţ pentru regizorii francofoni. Cât despre noi, putem sta liniştiţi pe locurile noastre: spre deosebire de Berlin, la Cannes nu vom mai fi invitaţi să susţinem pe cineva (sau ceva). În afară de Tudor-Cristian Jurgiu care a prins selecţia Cinéfondation cu Acvariul, nimic altceva la orizont!

Other highlights

* Special Screenings

Otdat Konci (dir. Taisia Igumentseva) 
Seduced and Abandoned (dir. James Toback) 
Weekend of a Champion (dir. Roman Polanski)
Stop the Pounding Heart (dir. Robero Minervini) 
Muhammad Ali’s Greatest Fight (dir. Stephen Frears)

* Midnight Screenings

Blind Detective (dir. Johnnie To) 
Monsoon Shootout (dir. Amit Kumar) 

* Out of Competition

Blood Ties (dir. Guillaume Canet) 
All is Lost (dir. J.C Chandor)

* Homage to Jerry Lewis: Max Rose (dir. Daniel Noah)
* Tribute to India: Bombay Talkies (dir. Anurag Kashyap, Dibakar Banerjee, Zoya Akhtar, Karan Johar)

Iulia Rugină: „Love Building e un film de la care sper să se plece cu un zâmbet pe buze (amar sau nu, zâmbet sa fie)”

Vineri, 19 aprilie, de la ora 19:00, la Studio, aveţi ocazia, deocamdată singura, de a putea urmări un nou film românesc: Love Building. Practic vorbim de o avanpremieră inserată în competiţia B-EST IFF, un fel de easter egg pentru cinefilii locului, că tot suntem în sezon pascal. Scris şi regizat de Iulia Rugină, Love Building îmseamnă practic debutul ei în lungmetraj, unul care s-a cam lăsat aşteptat întrucât survine la 7 ani de la absolvirea UNATC. E drept că în toţi aceşti ani, Iulia n-a stat degeaba şi a lucrat la mai multe scurtmetraje, dar trebuia să vină şi momentul pasului decisiv (altfel de ce s-ar mai fi apucat?!). Şi momentul a venit anul trecut! Despre toate acestea şi mai ales despre filmul în sine am vorbit cu Iulia în interviul pe care a avut amabilitatea să mi-l acorde cu atât mai mult cu cât în zilele astea timpul n-a prea dat-o afară din casă sau de la montaj... Totuşi, a găsit acel bob zăbavă pentru a-mi răspunde. Şi a făcut-o sincer, fără fasoane şi într-o impecabilă limbă română. Îi mulţumesc!

(credit foto: Toma Lapteş)

Stări şi etape

Cinesseur: Vorba unui film, I know what you did last summer: ai lucrat la primul tău lungmetraj. După 6 scurtmetraje, iată că a venit şi vremea să intri în rândul lumii. Ca să folosesc alt titlu, dar al unei melodii de data asta, what took you so long? 

Iulia Rugină: Au fost mai mult de 6 scurtmetraje, deci it took me longer than you think :)  E clar că nu e simplu să faci film în România, asta îţi poate spune oricine la început de carieră. Şi cred că oricine în general. În cazul meu, cred că a fost o combinaţie de ghinion, conjunctură nepotrivită, beţe în roate şi alte nedreptăţi. Dar cred că e important să nu laşi să te dărâme oamenii mici din jur. Oricât de mult ţi-ar lua.

Cinesseur: Ai început în 2006, cu un scurtmetraj foarte percutant, Vineri în jur de 11. În 2012, ai închis paranteza cu Sink şi ai trecut la un nivel superior. Cum ai descrie aceşti 6 ani din perspectiva asta? Cum a fost trecerea de la o etapă la alta?  
Iulia Rugină: Cred că filmele pe care le-am făcut sunt foarte diferite între ele. Şi cred că asta e firesc pentru că fiecare dintre ele conţine încărcătura emoţională a perioadei în care au fost făcute. Nu le-am privit ca etape de evoluţie, deşi probabil că au fost. Am terminat facultatea în 2006 după ce regizasem 4 scurtmetraje, am revenit în UNATC, la master, în 2010, unde am putut să filmăm, în sfârşit, un mediu-metraj cu care şi pentru care ne luptasem mult, Captivi de Crăciun.

„Umbre mişcătoare...” (II)

Screencapture from Laurence Anyways (dir. Xavier Dolan/2012)

Dintr-un subiect ca ăsta (relaţia unui transsexual cu iubirea vieţii sale, dar şi cu lumea care-l cam respinge), Almodóvar ar fi scos un film agreabil, chiar şi telenovelizându-l în binecunoscutu-i stil! Dolan, în schimb, preferă o abordare serioasă, gravă, că doar subiectul îl obligă, nu?, mizând pe efectul de empatie generat de intoleranţă şi inadaptare. Mai mult, încercând să evite telenovela sfârşeşte fix în poncifele genului, rateu cu atât mai dureros cu cât se întinde pe durata a aproape 3 ceasuri!

Ca să nu o lungesc şi eu: în ciuda unor momente de cinema curat, precum secvenţa din care am extars imaginea ataşată, Laurence Anyways e un film pletoric, previzibil şi de un patetism agabaritic similar producţiilor „cu mesaj” de pe Hallmark (sau cum se mai numeşte acum respectivul canal).

Brandon Cronenberg (fiul lui...) despre Antiviral (filmul său)

Dacă l-aţi văzut şi nu aţi înţeles nimic din debutul în lungmetraj al unui fiu cu un tată celebru în aceeaşi branşă, nu-i bai, vă explică autorul (în două minute). Între noi fie vorba, nici nu-i mare lucru de înţeles, chestiunea fiind tranşabilă simplu: accepţi sau nu accepţi bazaconia! Pardon, discursul filmic, convenţia, schema narativă.

În funcţie de acest vizavi cu artistul şi munca sa, Antiviral poate fi ori un film ultragenial cu două-trei forcinguri la care hipsterii vor jubila, ori o mizerie absolută, un fastidios exerciţiu oedipian de declarare a independenţei. Pentru cei fals sofisticaţi (ei îşi zic snobi elitişti) ar putea fi şi una şi alta. Bine, ăştia au şi un anume tip de solemnitate când debitează diverse sentinţe, dar şi o latură care-i face nostimi: îşi îmbogăţesc lexicul cu barbarisme găsite prin textele celor pe care obişnuiesc să-i înjure (fiind ei şi mari caractere, desigur)! Gata, am divagat.

Fă-te frate cu ţiganul nu doar până-ţi sapă... Şanţul!

Despre Adrian Silişteanu am putea spune că e directorul de imagine preferat al celuilalt Adrian. Sitaru, mai precis! Au lucrat împreună la vreo şase proiecte, incluzând aici şi recent lansatul Domestic. Bine, Silişteanu a colaborat şi cu Purcărete, la filmul acela care cu greu poate fi numit film, Undeva la Palilula, dar asta-i altă poveste, cel puţin din punctul meu de vedere.

Mai nou, despre Adrian Silişteanu putem spune că e (şi) regizor. Debutul său (deocamdată cu un scurtmetraj) se numeşte Şanţul şi înseamnă un percutant studiu de caz în cheie antropologică pe tema relaţiei soţ-soţie (în primă fază) şi apoi, la un alt nivel, a relaţiilor dintre români şi ţigani, surprinse exact acolo unde majoritatea focus-grupurilor sau proiectelor finanţate de UE nu reuşesc (sau nu vor) să ajungă: la firul ierbii, la sat, în leagănul prejudecăţilor ce continuă să stabilească, simbolic sau formal, ierarhii sociale! 

Evident, cine nu vrea să vadă liniile de demarcaţie nu le vede şi pace, dar oricât de mult s-ar râde, iar Şanţul îţi dă motive de amuzament, fiindcă scenariul e ofertant în această privinţă, ele, liniile acelea, tot acolo rămân. Şi dacă tot am adus vorba, trebuie să spun că scenariul e impecabil, în fapt o mică bijuterie literară care articulează perfect trama şi personajele într-un angrenaj ce poate funcţiona oricând independent, ca proză scurtă. Autoarea, Claudia Silişteanu, soţia regizorului, are ştiinţa de a capta esenţialul şi de a aduce la suprafaţă subtilităţile unui fapt divers, cadenţa şi umorul scriiturii aducându-mi aminte de stilul unor Băieşu, Neagu sau D.R. Popescu!

Care-i faptul divers, deci? Unul banal, cum îi stă bine oricărui fapt divers: un bărbat, ardelean după vorbă, trebuie să sape un şanţ între gard şi drum. Ordin de la primărie. Problema e că n-are nici un fel de chef să execute ordinul, gândurile stându-i mai mult la butoiul cu must din care ar tot bea dacă nevastă-sa ar pleca mai repede la biserică!

Într-un târziu, mai mult de gura ei decât de frica amenzii, se-apucă de lucru. Vorba vine, fiindcă nu ratează nici o ocazie de a sta la taclale cu cei care trec pe uliţă, printre care şi un ţigan, unul tânăr, cu familie, pe care îl şi tocmeşte, în cele din urmă, să-i sape şanţul. Evident, nu pe băutură, cum ne-am aştepta, căci miza e un pic mai înaltă. Evident, băutura va parafa înţelegerea celor doi bărbaţi, dar va fi pricină de sfadă în familia lui Vasile...

Repet, se râde mult, dialogurile dintre Vasile şi Lucreţia sau monologurile înciudate ale lui Vasile (Adrian Titieni, cu o prestaţie fabuloasă!) fiind spumoase şi pline de sudalme cu efect ilariant. Numai că dincolo de cofrajul comediei, care aici nu-i deloc o formă de a face haz de necaz, se iţeşte realitatea. A face sau nu a face abstracţie de ea şi semnificaţiile ei rămâne, în cele din urmă, opţiunea fiecăruia!

Poate ar fi trebuit să încep cu asta, dar din moment ce aţi citit până aici, e ca şi cum aţi fi aflat din primele rânduri: Şanţul tocmai a primit premiul publicului pentru film românesc, la NexT. Pe bună dreptate, aş zice. Felicitări!

Curfew: hipnoză la toate nivelurile

Shawn Christensen este unul din cei câţiva boy wonder din zona indie cărora marile studiouri le caută în coarne atrăgându-i în diverse proiecte cu alură de onorabilitate. În cazul de faţă, exemplul este Abduction (2011), un thriller teoretic mişto, în realitate mediocru, fără nume mari, dar regizat de un fost nume mare, cândva un rebel cu pedigree, John Singleton. Contribuţia lui Christensen la acest film e scenariul, iar scenariul e piatra de moară care trage întreg ansamblul la fundul lacului (cu clişee). Nici Enter Nowhere nu-i mai breaz, dar e o idee mai vioi şi infinit mai ieftin (500.000 USD faţă de 32 de milioane cheltuite de Lionsgate cu Abduction). 

Când nu scrie, deşi scrie mai tot timpul, Christensen e prin turnee cu trupa sa indie rock - Stellastarr* - talent sau calitate care îi asigură cel puţin jumătate din coloanele sonore. Când nu e prin turnee, face scurtmetraje şi joacă în ele (sau în altele). Aţi dedus de-aici, fiindcă deliberat i-am creionat portretul în maniera asta, că omul e talentat şi polivalent. CV-ul său de regizor include deocamdată trei scurtmetraje: Walter King (2006), Brink (2010) şi Curfew (2012). Toate apreciate la superlativ şi premiate te miri pe unde, însă dintre toate, cel mai acoperit de lauri şi nu orice fel de lauri este Curfew: Oscar, în 2013, la categoria best live action short.

Acuma să nu vă gândiţi că action înseamnă ce aţi fost obişnuiţi să vedeţi prin filmele cu „eroii copilăriei” (cei trei S sau JCVD)! De fapt, cusurgiii ar putea spune că în Curfew nu e nici un fel de acţiune, ba din contră! Şi totuşi, filmul ăsta, spre deosebire de altele, nu a fost premiat pe pile sau ochi frumoşi... Le-am văzut şi pe celelalte 4 nominalizate şi singurul care ar fi putut emite pretenţii era belgianul Dood van een Schaduw (dir. Tom Van Avermaet & Ellen De Waele). 

Povestea de aici (spusă în mai puţin de 19 minute) e pe cât de simplă, pe atât de tuşantă: reconcilierea unui pierde-vară traversat de puseuri sinucigaşe (Richie, Christensen himself) cu sora sa şi cu fetiţa acesteia (de care trebuie să aibă grijă câteva ore). Nu se întâmplă mare lucru, deşi te-aştepţi, pentru că aşteptarea este indusă din felul în care este prezentat/introdus personajul: într-o cadă plină cu apă şi sângele şiroind din venele proaspăt (re)deschise! Cu toate acestea, lucrurile sunt duse în altă direcţie, spre un character study hipnotic, amintind de The Big Lebowski (scena de la bowling, structura de rezistenţă a filmului) şi Drive (soundtrack-ul şi exterioarele urban-nocturne). Un magistral tur de forţă din toate punctele de vedere pe care aveţi ocazia să-l vedeţi vineri, 12 aprilie, de la 19.15, în secţiunea Oscars Night a Festivalului NexT. O concluzie, pentru cine vrea neapărat să existe una, ar fi că lui Shawn Christensen îi prieşte mai mult genul scurt, însă eu o să-l aştept să confirme şi la seniori!

Şi o melodie care să vă legene week-end-ul, desprinsă din coloana sonoră a acestei mici bijuterii! Eu sunt atât de flambat, încât mi-am meşterit ton de apel din piesa asta. Aşa că dacă auziţi pe undeva soneria asta, that's mine :))