Cvasimilitudini II.12 [Condolences]

Screenshots from L'amico di famiglia (dir. Paolo Sorrentino/2006)

Screenshots from La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/2013)

Pentru că ştiţi deja (sau ar trebui să ştiţi), eroii lui Sorrentino, musai bărbaţi, chiar dacă nu foarte chipeşi, cum e şi acest Geremia „Cuore d'oro” de Geremei, anti-etalon de frumuseţe fizică şi cămătar sub acoperire, căci meseria lui de bază e croitoria, sunt oameni ai cuvintelor (nu întotdeauna şi de cuvânt), bărbaţi singuratici ce stăpânesc meşteşugul vorbirii frumoase, în pilde şi-n poante, bărbaţi care croiesc discursuri ce fascinează, împietresc, derutează sau lasă mască asistenţa. 

De la Titta di Girolamo (cel mai tăcut dintre toţi) la Jep Gambardella (cel mai locvace dintre toţi), plus Andreotti, capo di tutti capi, eroii lui Sorrentino sunt clădiţi pe acelaşi tipar: slovesnici, direcţi sau subtili după cum o cere momentul sau interlocutorul, excelent echipaţi retoric, posesori ai acelei finesse d'esprit (deşi mediile în care se mişcă nu-s tocmai fine) ce le permite să dispună de arta vorbirii ca armă de seducţie, s-o transforme în veritabil capital flotant clamat fără sfială ori de câte ori contextul o impune.

Pentru inşi de calibrul lor, un discurs la o înmormântare sau nişte vorbe de îmbărbătare adresate unor văduve frumoase pot fi oricând nişte mantre cu bătaie lungă. Their quantum of solace...

"Four is what...?" (60) [Mat i syn/Mother and Son]

 Collated screenshots from Mat i syn/Mother and Son (dir. Aleksandr Sokurov, 1997)

Pe imaginile agoniei unei mame purtate pe braţe de fiul ei peste câmpuri de un galben-verzui ireal și prin păduri de mesteceni ce par nemărginite, Sokurov suprapune un amalgam de sunete ce par a fi, pur și simplu, venite (împrumutate?) din alte dimensiuni.

E un amestec extraneu (din afara lumii noastre, dacă e mai simplu aşa) de șuiere, șoapte, vaiete și suspine, tăceri şi linişti încărcate de spaimă, tunete mocnite, dialog redus la strictul necesar, acorduri de Glinka, pe scurt o osatura sonoră ce împietreşte, gâtuie respiraţia. Cinema rusesc greu ca diamantele în stare pură, suflet slav încărcat de angoase ancestrale, elemente naturale transpuse în cadre picturale sfumato, apropiate ca tehnică de lucrările lui Casper David Friedrich. Epifanic, tarkovskian, „misticism umanist”, cum însuşi Sokurov îşi numeşte stilul, asta e Mother and Son.

Nu ştiu ce relevanţă are, cred că n-ar trebui să aibă, dar e unul din cele mai sfâșietor-hipnotice filme pe care le-am văzut de-a lungul vremurilor!

În aceeaşi categorie aş include şi Mother/Madeo al sud-coreeanului Bong Joon-Ho, dar despre acesta cu un alt prilej.

Juxtapuneri (XXXVII) [What's in the box?]

Pentru că, fiindcă şi deoarece e o rubrică în care se poate jongla on so many levels, îmi permit să mă joc în ediţia de faţă cu replicile şi imaginile rescriind (kind of) oarecum parodic finalul din Se7en. 

Toţi (sau mai toţi) ne aşteptam la momentul respectiv să vedem atrocitatea, însă Fincher ne cruţă aşa cum, de altfel, face în tot filmul (cine ar mai face azi aşa ceva când şocul primar, gratuit, grafic e căutat cu lumânarea?). Probabil că nici el însuşi. Anyway, vă propun un scurt exerciţiu intertextual în imagini. Cu o mică-mare diferență de nivel...

Screenshot from...? Well, you tell me!

My thoughts exactly.

Cvasimilitudini II.11 [House in the fields]

Screenshot from Days of Heaven (dir. Terrence Malick/1978)

Screenshot from The Reflecting Skin (dir. Philip Ridley/1990)

Dacă Days of Heaven e un titlu de referinţă pentru o mulţime de cinefili, unii considerându-l (arguably) chiar cel mai bun din filmografia lui Malick, The Reflecting Skin e aproape necunoscut, statut pe care l-aş putea taxa drept o crudă nedreptate. Într-o lume ceva mai onestă, despre filmul ăsta ar trebui să se ştie mai multe şi să se vorbească mai mult, chiar dacă o mai largă vizibilitate i-ar aduce şi mai mulţi contestatari, şocaţi fără îndoială de sinceritatea şi imaginarul poate prea dur (as in sick) al unui regizor pentru care nu există jumătăţi de măsură, fiindcă debutul scriitorului şi dramaturgului londonez Philip Ridley e cât se poate de sumbru şi ieşit din contingent.

Plasat într-o Americă rurală (Idaho) a anilor 50 şi amintind în linii mari de universul alienant în care David Lynch îşi plasează poveştile, The Reflecting Skin e o mixtură de American Gothic şi coming-of-age story cu intarsii apăsat suprarealiste tocmai pentru că lucrurile pe care le vedem, de regulă nenorociri, sunt prezentate eminamente din perspectiva unui copil de 8 ani. Care, de exemplu, nu face diferenţa între un bebeluş mort şi un înger tocmai în virtutea unui izomorfism busculat de grozăviile ce-i sunt date să le trăiască. De la autoincendierea tatălui într-o încercare disperată de a-şi dovedi nevinovăţia până la crizele de nebunie ale mamei, totul e cu josul în sus în aparent idilicul său colţ de lume în care lanurile aurii şi cerul albastru, tuşe deliberat vangoghiene, sunt martori muţi ai unui coşmar în buclă.

Zice un personaj (Dolphin Blue), o văduvă pe care copilul o crede vampir:

„It's all so horrible you know, the nightmare of childhood. And it only gets worse. One day you'll wake up, and you'll be past it. Your beautiful skin will wrinkle and shrivel up, you'll lose your hair, your sight, your memory. Your blood will thicken, teeth turn yellow and loose. You will start to stink and fart and all your friends will be dead. You'll succumb to arthritis, angina, senile dementia, you'll piss yourself, shit yourself, drool at the mouth. Just pray that when this happens you've got someone to love you, because if you're loved you'll still be young.”

La Lynch, că tot l-am adus în discuţie, diferenţele dintre bine şi rău sunt aproape indistinctibile, aşezate meticulos în celebrisima paradigmă „nimic nu e ceea ce pare a fi”. Ridley nu operează cu astfel de subtilităţi: pentru el Răul, musai cu majusculă, e simplu, direct şi inevitabil, de unde şi duritatea unor secvenţe ce flirtează cu horror-ul. Însă e doar o pistă. Pe care nu vă sfătuiesc să rămâneţi!

Cvasimilitudini II.10 [The Oak]

Cadru din Balanţa (regizor Lucian Pintilie/1992)

Screenshot from Heaven (dir. Tom Tykwer/2002)

Poate nu e lipsit de interes să ştiţi că scenariştii lui Heaven sunt Krzysztof Kieslowski & Krzysztof Piesiewicz, adică autorii Dekalog-ului, singura producţie cinematografică pe care Kubrick nu se sfia s-o considere capodoperă. Acest Heaven este primul segment din ceea ce ar fi trebuit să fie o trilogie-pandant pentru celebrissima Trois Couleurs, numai că de data asta spaţiul (tragic) de referinţă era Italia. Nu s-a mai concretizat din cauza morţii lui Kieslowski, prin urmare Hell şi Purgatory, celelalte două părţi, au rămas în aer. Sau pe pământ, printre noi, într-o formă nesesizabilă.

Regia lui Tykwer se ridică la nivelul scriiturii şi îi respectă suflul ideatic, din care perspectivă Heaven rămâne un film unic în CV-ul său şi în materie de camera work (minunată!), dar mai ales în ceea ce priveşte transpunerea densului substrat filosofic din scenariu. Apropiat oarecum de Die tödliche Maria, unul din lungmetrajale sale de începuturi, şi totuşi singular. Subtil, pictural, deliberativ. Love it or hate it kind of thing...

Şi da, şi în Balanţa, şi în Heaven, această scenă, metaforă a ştim noi ce, e iconică, pivotală, tulburătoare. 

Prono-stick: Cabana unchiului Oscar (ediţia 2015)

Later edit:
9 din 12 mi-au ieşit, un scor nu tocmai rău, însă nu mă bucur foarte tare fiindcă Boyhood a rămas în afara palmaresului, preferatul votanţilor din AMPAS fiind Birdman. Un premiant onorabil, i-am apreciat virtuozitatea stilistică şi meta-swobizness-ul coroziv, însă tot departe rămâne de anvergura contracandidatului său. Evit să fac alte comentarii. Palmaresul complet îl găsiţi aici.

***

Nu ştiu câţi dintre voi au chef să-şi piardă noaptea ce va să vie urmărind mega-ceremonia de decernare a premiilor Oscar (I won't!) - va fi transmisă în RO pe Digi24 & DigiFilm -, însă şi dacă vă veţi uita şi dacă nu, câştigătorii doar de-aici îi aflaţi. În avanpremieră şi-n exclusivitate :D

I-am aflat pe surse*, cum se află toate lucrurile neesenţiale în zilele noastre şi pentru că nu-s egoist, cel puţin nu acum, am decis să împărtăşesc cu voi informaţiile.

Ca să nu vă mai irosesc timpul (îl veţi irosi la noapte, oricum), here they are (mă refer la categoriile importante ca să nu vă răpesc întreaga plăcere cu spoiler-eala, hahahaha, ce-am mai râs!):

BEST PICTURE

Nominalizări:
Boyhood
Birdman, or the Unexpected Virtue of Ignorance

The Grand Budapest Hotel 
The Theory of Everything
The Imitation Game
Selma

Whiplash

American Sniper 

Câştigător:

Din lupta cumva faustică pentru sufletul Hollywood-ului iese învingător filmul lui Linklater, asta chiar dacă Hollywood-ul şi extensia sa gratificatoare, premiile Oscar, iubesc (freudian) teatrul. În plus, şi Boyhood, şi Birdman se sprijină pe concepte tehnice inovative, lucru care se poate spune şi despre The Grand Budapest Hotel cu ale sale trei aspect ratios aferente fiecărui tronson temporal în care se desfăşoară povestea (1.85 : 1 pentru 1985, 2.35 : 1 pentru 1968 şi 1.37 : 1 |full frame| pentru 1932+), însă în acest din urmă caz avem de-a face mai degrabă cu o formalizare ludică sincronizată cu tonul filmului, deci nu intră în calcul.

colaj: cinesseur

Restul candidatelor, chiar dacă propun naraţiuni focalizate (schematic sau nu) pe excepţionalul cotidian cu efecte moralizator-inspiraţionale, nu puteau emite pretenţii altfel decât din politeţe. Nici măcar party crasher-ul Eastwood, al cărui American Sniper a înfierbântat taberele pro şi contra din State până la sub-nivelul înjurăturilor de mamă! Sau cu atât mai puţin el...

BEST DIRECTOR

Nominalizări:
Richard Linklater (Boyhood)
Alejandro González Iñárritu (Birdman, or the Unexpected Virtue of Ignorance)
Wes Anderson (The Grand Budapest)
Morten Tyldum (The Imitation Game)
Bennett Miller (Foxcatcher)

 Câştigător:
Richard Linklater 

Motivele sunt evidente: bravură conceptuală, execuţie perfectă şi perseverenţă! 12 ani in the making cu un film nu e floare la ureche (şi oricum nimeni nu a mai făcut aşa ceva până acum), ca să nu mai vorbesc de rezultatul excepţional, o veritabilă „sculptură într-un bloc masiv de timp”, cum o numea cineva. Glumind oarecum, aş putea zice că Linklater a fost... 12 years a slave. Of his idea/obsession/commitment, you name it! Mai mult: Boyhood e culmea unei cariere solide, construită pas cu pas, incremental.

BEST ACTOR 

Nominalizări:
Benedict Cumberbatch (The Imitation Game)
Bradley Cooper (American Sniper)
Michael Keaton (Birdman)

Steve Carell (Foxcatcher)
Eddie Redmayne (The Theory of Everything)

Câştigător:

Eddie Redmayne
(as Stephen Hawking)

Academia gândeşte în pattern-uri, iar aici avem unul clasic: viaţa unui bărbat genial şi complicat în care femeia ce-l iubeşte este o eroină pe altarul unei căsnicii/vieţi familiale ameninţate din toate părţile, dar mai ales din interior (povestea e spusă preponderent din perspectiva ei). Iar când bărbatul se numeşte Stephen Hawking şi mai e şi debilitat fizic, nu mai contează nici revenirea rampantă a unui ex-star rătăcitor (Michael Keaton) - parte a mitologiei hollywood-iene etern regenerabile şi asta -, nici matematicianul ale cărui eforturi au scurtat WWII prin decriptarea codurilor naziste, cu atât mai puţin dilemele morale ale unui lunetist american (ucis, culmea!, în civilie, după lăsarea la vatră, meta-informaţie off screen care ar trebui să-i sporească valoarea adăugată). Premiul de faţă nu face altceva decât să recompenseze un rol extrem de solicitant fizic de care Redmayne se achită cu succes.

Partea cea mai bună din toată combinaţia e că iubitorii de mate-fizică (balistica e tot parte a fizicii, unde mai pui şi sfidarea gravitaţiei din Birdman?) au fost realmente răsfăţaţi anul ăsta!

BEST ACTRESS

Nominalizări:

Marion Cotillard (Deux jour, une nuit/Two Days One Night)
Felicity Jones (The Theory of Everything)

Julianne Moore (Still Alice)
Rosamund Pike (Gone Girl)
Reese Witherspoon (Wild)

  Câştigătoare:

Julianne Moore

Still Alice, still Alzheimer (ba şi prematur instalat în viaţa unei profesoare de lingvistică). Nothing (or nobody) can beat this! Not even Jane Hawking, the enduring wife of a disabled genius.

SUPPORTING ACTOR

Nominalizări:
Robert Duvall (The Judge)
Ethan Hawke (Boyhood)
Edward Norton (Birdman)

Mark Ruffalo (Foxcatcher)
J.K. Simmons (Whiplash)

Câştigător:

J.K. Simmons

Altă categorie în care favoritul nu a avut concurenţă. Sau na, ceilalţi nu au avut nici o şansă (cu excepţia lui Mark Ruffalo, poate). Simmons e la prima nominalizare (lider e Duvall, cu 7, însă rolul, un judecător prins cu mâţa în sac în ajunul retragerii, nu-l ajută defel) şi, în nota clişeistică a filmului în care joacă, cel din urmă este cel dintâi. Infamous as might be, but Oscar always loves a stern, tough and sometimes abusive mentor.

SUPPORTING ACTRESS

Nominalizări:
Rosanna Patricia Arquette (Boyhood)
Keira Knightley (The Imitation Game) 

Laura Dern (Wild)
Emma Stone (Birdman)
Meryl Streep (Into the Woods)

  Câştigătoare:

Rosanna Patricia Arquette

Cine să-l fi luat? Sau cui să-l fi dat? Domnişoarei Clark, singura femeie din echipa care a spart Enigma Code? Nu prea mergea! Vrăjitoarei Streep? C'mon! E abonată şi la nominalizări (19), şi la premii (3), deci a se slăbi. Cum Sam (Emma Stone) în Birdman şi Bobbi (Laura Dern) în Wild sunt inimoase, dar şi cam decorative, statueta de-aici nu putea ajunge decât în mâinile cui o merita u vârf şi îndesat, adică MVP-ului din lista de pretendente: Patricia Arquette. A single mother of two. Struggling. Nu-i de colea.

Alţi premianţi (în ordinea importanţei stabilite de mine arbitrar):

BEST CINEMATOGRAPHY: Emmanuel Lubezki (piruetele camerei din Birdman sunt deja un reper pentru anii ce umează, exerciţiu metastilistic de referinţă)

BEST ORIGINAL SCREENPLAY: Wes Anderson (The Grand Budapest Hotel): impetuozitate narativă la superlativ as usually

BEST FOREIGN FILM: Ida (dir. Pawel Pawlikowski/Polonia) or the reinforcement of Academy ratio (see Tabu by Miguel Gomes for further reference)

BEST DOCUMENTARY: Citizenfour (dir. Laura Poitras): let it (be) Snowden!

--------------------------------
* Schema/trucul cu sursele e un pamflet şi trebuie tratat(ă) ca atare.

Cvasimilitudini II.9 [Coincidences, huh?]

Screenshot from Ivanovo desttvo/Ivan's Childhood (dir. Andrei Trakovsky/1962)

Screenshot from True Detective (TV Series/2014), Season 1/episode 2 > Seeing Things