CineQuiz (fulger) [closed]

Screenshot from Die Ehe der Maria Braun aka The Marriage of Maria Braun (dir. Rainer Werner Fassbinder/1979)
[your right answer is expected]

Cvasimilitudini II.24 [Facing the wall]

Screenshot from Don't Look Now (dir. Nicolas Roeg/1973)

Screenshot from The Blair Witch Project (dir. Daniel Myrick & Eduardo Sánchez/1999)

Scena din filmul lui Roeg a fost împrumutată cu sârg de zeci de producţii de gen, fără jenă şi fără discriminare (că doar ştim cu toţii cum e cu sursele de inspiraţie în artă), inclusiv cu partea a doua, cea în care fiinţa privită din spate se-ntoarce şi îşi arată chipul sluţit. Cel mai adesea este irosită dsau abuzată ca gag-revelaţie, dar mai sunt şi excepţii, între care Phenomena (de Argento) e prima ce poate fi citată. Cum ziceam, o regăsim în diverse contexte, de la slasher-e fără scrupule şi tot felul de alte cine-abatoare până la horror-uri light sau filosofice, fără sânge şi maţe pe pereţi, cum e şi acest The Blair Witch Project în care vedem doar nişte dinţi şi câteva ramuri împletite ezoteric.

De altfel, aici mi se pare că îşi şi găseşte cel mai bine rostul, reproducerea de faţă, nu totalmente fidelă (mai bine!), fiind printre cele mai bune finaluri din horror-ul modern. N-a fost uşor să-l păstreze: autorii s-au luptat din greu cu casa de distribuţie, ăia, mari specialişti, fiind de părere că o astfel de soluţie, prea simplă şi mai ales prea ambiguă, ar putea mofluza publicul (nu am verificat, dar cred că există, totuşi, un final alternativ, ce puţin pe dvd-uri). În cele din urmă Myrick şi Sánchez şi-au impus punctul de vedere, rezultând un omagiu de primă mână adus unui film care a făcut, după cum se poate observa, mulţi prozeliţi.

"Four is what...?" (65) [Slow West/2015]

Screenshots from Slow West (dir. John Maclean/2015)

Fără îndoială ambiţios, fără îndoială spectaculos şi surprinzător în rezolvarea unor arcane narative întâlnite de mii de ori în westernuri, fără îndoială pictural, căutat pictural chiar, dar în ciuda a toate acestea, incoerent şi în mare parte ratat. Sau tarat de prea multele (sau evidentele) tentative de îndepărtare de convenţiile unui gen în care nimic nu mai poate fi inventat. 

Caz în care, doar o solidă execuţie poate salva demersul, numai că o solidă execuţie presupune cel puţin vreo trei condiţii (bifate aproximativ aici). Dintre toate, cea mai vitregită e construcţia personajelor, date zdravăn prin blenderul ce şterge liniile de demarcaţie între bad & good guys până la acel punct în care nuanţele lor îşi pierd conturul iar motivaţiile, ce-i mâna pe ei în luptă cum ar veni, devin vag neesenţiale. Prin urmare, interacţiunile lor trebuie luate ca sumă a celor mai bune opţiuni ce puteau ieşi aleatoriu dintr-un automat încărcat cu puţine variante.

Pe scurt: Slow West e mai degrabă The Stalkers decât The Searchers. Sau, în virtutea unor aluzii mai mult sau mai puţin subtile strecurate pe ici, pe colo, transpunerea naivei reverii halucinogene despre Vestul Sălbatic căreia i se lasă pradă personajul central al filmului (un adolescent scoţian ce descinde într-o Americă post-Civil War în căutarea iubirii vieţii lui; numai că ea nu dădea doi bani pe asta, îmi vine să zic!). Un ideal romantic tratat cu mult cinism, alegere care mai drege puţin busuiocul, totuşi fără a schimba prea mult din datele problemei.

Prin distribuţie îşi fac veacul Michael Fassbender, Ben Mendelsohn (villain-ul deviat sexual din Lost River), ambii suficient de versaţi încât să umple din poignet spaţiile goale din biografia personajelor pe care le joacă, şi Kodi Smit-McPhee, în rolul personajului central al unui feelgood (anti)western. Anti ăsta rămâne la latitudinea fiecăruia.

Florin ȘERBAN: „Îmi place să mă socotesc povestitor”

Vineri, 3 iulie, mâine adică, începe a 50-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary. Ediţie jubiliară şi desant românesc consistent: două lungmetraje în competiţie (Muntele magic al Ancăi Damian şi Box de Florin Şerban), alte patru în secţiunile paralele (Comoara, Un etaj mai jos, Aferim! şi debutul lui Nicolae Constantin Tănase, Lumea e a mea) plus un scurtmetraj de Cobileanski. Se vor ciocni românii pe-acolo mai ceva ca popicele... Sau cel puţin aşa ar trebui!

Anyway, din lista asta mi-a atras atenţia numele lui Florin Şerban, singurul de care nu mai auzisem mare lucru după flamboaiantul succes de la Berlinală (2010). Ştiam că lucrează la ceva, dar informaţiile pe subiectul ăsta au fost firave şi nici eu nu am căutat cu microscopul. Cel puţin nu la început!

Ei bine, Florin Şerban are un nou film. Se numeşte simplu (sau sec) Box şi, potrivit sinopsisului, este „o poveste de dragoste între doi oameni care nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată.” Unul (el/Rafael) are 19 ani şi vine dintr-o zonă gri a societăţii, celălalt (ea/Cristina) are 33 de ani, e măritată şi e actriţă. Mix de actori profesionişti şi ne. Imagine: Marius Panduru. Montaj: Eugen Kelemen. Cătălin Mitulescu as himself şi nu prea. Lume bună şi suficiente  motive pentru a-l provoca pe autor să dea câte ceva din casă înaintea premierei de la KV (7 iulie). A fost de acord, îi mulţumesc, a ieşit ce vedeţi mai jos. Nu am vrut să rupem norii acum. Am mai lăsat întrebări şi pentru toamnă, undeva înainte de premiera românească. Sau după.

"Four is what...?" (64) [White Bird in a Blizzard/2014]

Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost titlul: White Bird in a Blizzard. Îl şi vedeam agăţat deasupra unei picturi cubiste, tentativă de a transforma în metaforă o abstracţie geometrică. M-am uitat preventiv şi la trailer, deşi nu e un obicei propriu-zis, ocazie cu care mi-am fixat în minte acest cadru numai bun pentru a ilustra un episod din seria All good people read good books.

După vizionare, (a)percepţiile s-au limpezit cu totul: titlul e doar o metaforă ieftinuţă, iar filmul este un animal complet diferit de cel prezentat în trailer. Nu că n-ar fi o monedă curentă în materie de promovare, căci e, doar că nu mă aşteptam s-o întâlnesc în cazul de faţă, White Bird in a Blizzard fiind o producţie independentă semnată de un tip, Gregg Araki (Mysterious Skin, Splendor, Totally F***ed Up), pentru care neatârnarea artistică e pâinea cea de toate zilele.

Nu şi inspiraţia! Că o cam luase pe mirişte era vizibil încă din Kaboom (2010) iar acest opuscul (bazat pe un roman de Laura Kasischke) nu face decât să-i confirme direcţia razna. E aşa de spectaculoasă disoluţia narativă în aceste două filme, şi cu precădere în cel la care mă refer acum, că de la un punct încolo povestea (dispariţia subită a unei gospodine lower middle class, relatată din perspectiva fiică-sii, adolescentă) devine irelevantă. Nu e o tehnică de captare a atenţiei, din păcate, ci o consecinţă a absenţei oricărei forme de tehnică. Entropia care guvernează întregul asamblaj pare generată de aplicarea într-o manieră foarte bizară a principiului haosului organizator din termodinamică. N-ar fi o chestie eminamente rea dacă ar fi controlată. În felul ăsta ar deveni mai puţin vizibilă. Sau vizibilă într-un mod mai puţin enervant. Însă e fix pe dos.

Senzaţia e că Araki îşi caută din mers un nou stil, un nou mediu de exprimare, fiind complet neinteresat de efectele acestei căutări asupra produsului final. Nu ştiu cât îl va ţine sau încotro îl va duce, sigur e că aştept cu interes deznodământul acestui proces. De regulă, ebuliţiiile creative ale regizorilor de tip Araki se lasă cu jaw dropping movies (în sens pozitiv) sau cu definitiva ieşire în decor. Altă cale nu există.

Dacă ar fi să remarc ceva în mod deosebit atunci aş aminti excepţional-fidela reconstituire a perioadei (suntem la finalul anilor 80) cu toată gadgetăria momentului la locul ei, prilej de frisonante inducţii de nostalgie, respectiv repetatele vernisaje de sâni (plăcute ochiului, admit) la care se dedă protagonista (Shailene Woodley, aici într-un registru ceva mai rebel faţă de The Spectacular Now). Cred că e primul ei film în care se dezbracă, doar pân' la brâu, e drept, but she's a hot prospect. Plus Eva Green, atât cât apare (în flashback-uri ori în vis), şi eclectismul fusion al coloanei sonore (Depeche Mode, The Cure, Pet Shop Boys, New Order, Soft Cell et alii).

Cvasimilitudini II.23 [Red dots]

Screenshot from Mr. Turner (dir. Mike Leigh/2014)

Într-una dintre secvenţele pe care Mike Leigh o repetă la anumite intervale de timp, de fiecare dată imprimându-i fine variaţii de sintaxă, ritm şi context, Turner îşi face obişnuita plimbare la Royal Academy of Art pentru a vizita expoziţiile ce includ atât lucrări proprii, cât şi ale colegilor de breaslă sau generaţie. Tablourile neoclasice - afinităţi elective şi provocări complezente - îi reţin, de regulă, atenţia. Din ce în ce mai bătrân şi tot numai un mormăit, Turner le studiază cu detaşare în genere superioară. Cu unele idei rezonează, la altele strâmbă din nas, altele i se par de-a dreptul ridicole.

Deschid o scurtă paranteză: spre deosebire de alţi congeneri, Turner nu-şi blochează evoluţia în spatele statutului deja câştigat. El caută peste tot spectatori şi opinii care să-l ajute să simtă noile trenduri şi să evite manierismele, letargia stilistică, micile comodităţi auctoriale. E drept, şi pierderea progresivă a vederii va juca un rol important în acest proces, însă schimbarea progresivă de ton şi perspectivă e de netăgăduit. Practic, operele din ultima parte a vieţii sale, mult mai fluide cromatic şi cu un grad de abstractizare mult mai pronunţat, preced impresionismul. Aşadar, hârâitul necontentit şi bombănelile monocorde, mărci elocuţionale ce-l individualizează dar îl şi izolează de proştii iritanţi, nu-s semne ale unei senectuţi moroase, ci forme de autoprotecţie, plase de siguranţă antitracasare.

În secvenţa despre care vorbeam mai sus, Turner (Timothy Spall, premiu pentru interpretare masculină la Cannes, anul trecut) se opreşte în dreptul unui tablou de Constable, rivalul său în epocă, atras şi de faptul că acesta îşi retuşa pânza, adăugând tacticos o constelaţie de puncte roşii. Nişte steaguri sau ceva de genul.

Reacţia lui e promptă: ia o pensulă şi „lipeşte” pe propria pictură (un peisaj marin, fireşte), undeva în valurile din planul frontal, un moţ roşu-purpuriu ce contrastează puternic cu restul asamblajului, stârnind ilaritate în rândul asistenţei. Pare că lucrurile se vor opri aici, însă după câteva zeci de secunde Turner revine şi, cu degetul învelit într-o batistă, altă excentricitate!, remodelează pata aceea sub forma unei geamanduri. Brusc, toată paradigma se schimbă. Rigidităţii lui Constable, el îi opune improvizaţia zglobie, incertitudinea figurativă, adică o supapă deschisă spre tot ce-l înconjoară.

Printr-un fericit hazard al programării (în Les films de Cannes...) am văzut Leviathan-ul lui Zvyagintsev imediat după filmul lui Leigh. Chiar aproape de sfârşit, când toată tensiunile fi-vor consumate, mi-a reţinut atenţia cadrul de mai jos, lăsat aproape un minut să curgă, în care un butoi roşu este purtat de colo colo de valurile furioase ce se izbesc de stânci. M-am gândit instantaneu la tabloul lui Turner. 

Singura diferenţă e absenţa corăbiilor din planul secund, însă referinţa (spre această lucrare sau spre altele similare) mi se pare clară şi certă, mai ales că Zvyagintsev e un tip cu o solidă educaţie plastică. În filmele sale, picturalul, ba chiar o anumită predilecţie spre monumental, reprezintă un element esenţial! Detaliul de aici funcţionează ca simptom la suprafaţa imaginii căci în subsidiar el restituie naturii esenţa primară, ignorând toate tribulaţiile omeneşti de până atunci.

Screenshot from Leviathan (dir. Andrei Zvyagintsev/2014)

Cvasimilitudini II.22 [Human canopy]

Screenshot from Two Mules for Sister Sara (dir. Don Siegel/1970)

Screenshot from Mad Max: Fury Road's trailer (dir. George Miller/2015)