Nominalizări la Oscar (pariuri cu rază lungă de acțiune)

Recapitulez: am pariat de două ori în orb pe acest blog și de două ori am avut câștiga de cauză. O dată cu Haneke la Cannes și a doua oară cu Porumboiu la TIFF. Orbii nu văd, dar le nimeresc, așa că voi continua pariurile, la un nivel superior însă: premiile Oscar! Știu, nu-s întreg la minte, nu vă mai obosiți să-mi amintiți, caz închis pe caz de boală.

Deci Oscar-uri 2010. Mai e mult până acolo (2 februarie - anunțarea nominalizărilor, 7 martie - festivitatea), însă mă voi încumeta să anunț, în orb (prin asta înțelegând că n-am văzut majoritatea filmelor), nominalizările la 4 mari categorii: Best Picture, Best Director, Best Actor & Best Actress. Evident, nu toate deodată, ci pe rând, termen limită pentru închiderea sesiunii de pariuri fiind 15 ianuarie 2010. După cum v-am anunțat la momentul cu pricina, secțiunea Best Picture are, începând cu această ediție, 10 opțiuni, prin urmare e loc și pentru Inglourious Basterds, Up & Hurt Locker, numai că acestea nu fac obiectul rămășagului, deoarece intră în acel procent infim de filme oscarizabile bifate.

It's time to place my bets now (astăzi primele două din fiecare categorie aleasă, cu excepția celei cu care încep):

Best Picture
1. Invictus (Mr. Pantacruel va face cu nervii, având în vedere antipatia pe care o nutrește față de Eastwood, care, am eu impresia, a făcut Invictus special pentru Oscar)
2. Precious
3. Inglourious Basterds (nu se pune, am explicat de ce)
4. Up (idem)
5. Hurt Locker (ibidem)

Best Director
1. Clint Eastwood (Invictus)
2. Lee Daniels (Precious)

Best Actor
1. Morgan Freeman (Invictus)
2. Colin Firth (A Single Man)

Best Actress
1. Meryl Streep (Julie & Julia)
2. Gabourey Sidibe (Precious)

FAQ: Cum am ajuns la aceste nominalizări? Simplu: intuiție, experiență, documentare (imdb.com, mostly)

Rule: până la final, am dreptul după cum urmează: la două răzgândiri pentru Best Picture și la una singură pentru fiecare din cele trei categorii rămase. Fair enough? Have your say, I'll have it my way... Only time and AMPAS will tell!

Say booh (bine c-a trecut și Halloween-ul)!

"Booh!"

Cele mai multe filme cu și despre Halloween sunt în ton cu sărbătoarea: niște tâmpenii sinistre. Asta nu ne-a împiedicat pe noi, românii, s-o adoptăm. Ba din contră! Mimetismul de neam prost și pasivitatea placidă în fața isteriei consumeriste (same for Valentine's Day, altă idioțenie) ne-au procopsit cu o aberație pe care, peste vreo 50 de ani, ăștia micii, dar mai ales nenăscuții, gata spălați pe creier, o vor considera tradiție.

Pentru mine, cel mai bun film care tratează Halloween-ul, en passant și cumsecade, a fost și rămâne, în ciuda unor câtorva implauzibilități pe care le voi numi eastwood-isme, A Perfect World, un fel de gangster-story construit pe structura unui roadmovie plasat într-un Texas bucolic-western-izat! Eliminând, cum ziceam, impuritățile pe care Eastwood și le permite în producțiile sale, rămânem cu fascinanta prietenie care se leagă între un pușcăriaș evadat (Kevin Costner) și un puști (T.J. Lowther) pe care o mamă singură, martor al lui Iehova, pe deasupra, îl privează de tot felul de bucurii copilărești, între acestea fiind și faimosul mers cu „trick or treat” - ul.

Pe de o parte, o dublă trimitere la alter-ego (amândoi provin din familii fără tată, unul a apucat-o deja pe căi greșite, dovadă situația în care se află, celălalt ar putea-o face), pe de alta, o încercare onestă de a decanta tipologii umane fără emfază maniheistă (pârnăiașul "bun la suflet" nu ne apare așa prin simpla și facila comparație cu pârnăiașul scelerat, partener vremelnic de evadare, ci prin acțiunile, ezitările și deciziile sale, prezentate în detaliu; de altfel, după eliminarea "răului" de serviciu, întreaga atenție a spectatorului este împinsă spre personajul interpretat - onorabil - de Costner, tocmai pentru a submina frontiera dintre bine și rău, dintre lege și fărădelege, dintre motivații personale și articole de lege). E demonstrația faptului că Eastwood a înțeles perfect miza unei povești pe care putea s-o deturneze prin diverse tușe moralizatoare sau prin îngroșarea unor trăsături pozitive ale personajului rezervat sieși (un fel de law enforcer abraziv, orgolios și înţelept).

După mai bine de 15 ani de la data lansării, A Perfect World e un pic mai mult decât un exercițiu de recuperare, în sensul sportiv al noțiunii, după turul de forță numit Unforgiven: e cel mai bun film reușit de Clint Eastwood până la Mystic River (altfel spus, închide o acoladă temporală de 10 ani marcată de bazaconii și flirturi cu tot soiul de teme și genuri, excepție făcând Podurile din Madison County, dar nu datorită lui, ci lui Meryl Streep).

Bob Fielder: Bob Fielder! Nice to meet you!
Robert "Butch" Haynes: Edgar Poe!

Robert "Butch" Haynes: Make way for Casper, the friendly ghost! The friendliest ghost I ever known.


Robert "Butch" Haynes: You know, Phillip, you have a goddamned red, white and blue American right to eat cotton candy and ride roller coasters.
 

Oktoberquiz cu premii

Update (31 octombrie, ora 9 PM):

- răspuns corect: The Three Burials of Melquiades Estrada (r. Tommy Lee Jones)
- 0 răspunsuri (de orice fel)
- orice alte comentarii sunt inutile și cumva absurde!

Gata cu distracția, trecem la lucruri serioase. Un concurs e întotdeauna un lucru serios, exceptându-le pe cele cu dedicație sau trucate, însă aici nu vă veți întâlni cu genul ăsta de parodii de prost gust (eventual cronici la parodii de prost gust). Cu alte cuvinte, octombrie se încheie pe Cinesseur exact așa cum a început: cu un quiz, oktoberquiz-ul din titlu, organizat ca de obicei de PCR - Partidul Cinesseur Român (încă o dată mulțumiri lui Chambord pentru sugestia de brand).

Vedeți screenshot-ul ăsta? Îl vedeți, cu siguranță! Toată șmecheria e să indicați filmul din care l-am luat și autorul lui. Două hint-uri mititele: 1. înainte de începerea filmărilor, regizorul a dat fiecărui actor din distribuție să citească un anume un roman de Camus (pentru se familiariza cu ideea de alienare, concept în jurul căruia e construit ansamblul epic) și 2. scenaristul și-a rezervat un cameo în chip de... cowboy mexican! Hai, că e revoltător de ușor, aș zice!

Treburi administrative (pe puncte):
1. concursul se închide sâmbătă, 31 octombrie, ora 17.00
2. numai răspunsurile incorecte se publică înainte de data limită
3. fiecare câștigător va primi un premiu diferit de al celorlalți
4. multă baftă!

P.S.: Sper ca măcar umbrela să vă aducă aminte de vară, dacă doamna nu...

Cary Grant: atât de tânăr și totuși atât de bătrân

Mi se pare numai mie sau Cary Grant pare mai bătrân decât Jessie Royce Landis (sau la fel de bătrân ca ea)? Cum ce-i cu asta? Păi, în North by Northwest doamna Landis era, cum ar zice cineva, mama fiului ei! În cifre și litere, la momentul apariției filmului - 1959 - situația era asta: doamna Landis (as Clara Thornhill) avea 63 de ani, iar "junele" Grant (as Roger O. Thornhill)... 54! Mai are vreo relevanță că Eva Marie Saint număra doar 35? Am impresia că, în epocă, era cam complicat să i se găsească lui Cary Grant nu doar o "mamă" credibilă, ci și o "iubită" pe potrivă (asta din urmă e o răutate de-a mea, deoarece în NbN între cei doi funcționează o chimie... electrică/electrostatică/electrizantă!).

Vincent by Tim Burton

Fără alte comentarii din partea mea (eventual comentariile voastre după ce vedeţi sau revedeţi scurtmetrajul care l-a pus pe hartă, în urmă cu aproape 30 de ani, pe Tim "a beautiful twisted mind" Burton).

Crampe și avataruri cinefile

Ori de câte ori văd filme din anii '30 -'40 mă încearcă o ciudată senzație de disconfort. Nu din cauza filmelor. Filmele sunt bune, foarte bune chiar, mai bune în orice caz decât multe din producțiile contemporane. Cauza e alta și ar putea fi verbalizată așa: contactul cu o lume dacă nu dispărută, oricum aproape extinctă. Gândiți-vă o clipă doar: nu numai că locurile au o cu totul altă înfățișare acum, asta hai să zicem că poate fi pusă pe seama inevitabilului progres sau a diverselor calamități naturale ori istorice, dar oamenii aceia, actorii aceia, atât de expresivi și frumoși în haloul alb-negru care înveșmânta pelicula pe-atunci, ei bine, actorii aceia nu mai sunt. Până și copiii care apar acolo e posibil să fi murit sau să se zbată în decrepitudine.

Această întâlnire mie îmi dă frisoane (dacă spun că am și noduri în gât mă veți considera peste măsură de sensibil? nevermind!). De multe ori fac freeze pe unele cadre, în general chipuri de actori/actrițe, și las așa minute în șir. Întunericul camerei e iradiat firav de albul unei figuri, înconjurată și aceasta, la rândul ei, de firave sau grele umbre de catran. Privesc, cum ar zice Arghezi, la un "ștergar cu brâie de lumină" și în toată această stare de interval, între două lumi(ni) întretăiate, singura ființă vie sunt eu, încercând să acopăr cu gândul mejdina temporală care ne desparte. Gândul nu se sparie, vorba cuiva, gândul își vede de treaba lui, nici eu nu pot spune că sunt speriat, ci cotropit de un hipnotic amestec de bucurie și tristețe. Nedecantabil, bizar incofortabil, dens... Life & afterlife through the lens.

Am găsit pe net descrierea unei experiențe oarecum similare, însă mult mai bine articulată. Autorul e Ray Bradbury, care, în 1967, în urma "revizitării" unui clasic, mulțumea practic celor din American Society of Cinematographers pentru felul în care au îngrijit (puteți citi și deturnat, dacă nu cumva returnat) invenția fraților Lumiere (nu-i pomenește, dar nu poți să nu te gândești, în primul rând și, în cazul acestui post, în ultimul, la ei).

I had a wonderful experience three or four weeks ago that I want to tell you about. I went to the Los Feliz Theatre to see a revival of George Cukor’s Dinner at Eight. My wife and I just wandered into the theatre by accident because we couldn’t get into various other shows around town. I said, “I haven’t seen this film since I was 12 years old. Let’s go in and see it again.” We went in and sat there with a bunch of teenage kids and guys and girls in their twenties, who didn’t know Marie Dressler from the side of a barn, who hadn’t seen Lionel Barrymore or John Barrymore, or Billie Burke in their heydays.

I was in tears by the end of the evening, because, when Billie Burke finished the great scene where she’s mad at the whole world - upset because the food hasn’t been prepared right for the dinner that night, when she finishes her big tirade which ran two minutes in the middle of the film - this audience of teenagers - to a person - broke into applause for this tour-de-force. My hair stood up on the back of my head, and I thought “A thousand years from tonight, the work you people did and that she did and all the people in this industry do will be immortal.” You are all immortal. You have beat death at the game because that scene is going to be repeated a thousand years from tonight and ten thousand years from tonight - and there’ll be other teenagers who don’t know any of you from Adam, but they’re going to break into applause because of something excellent you did once in your life, maybe—or twice, or three times when you had the breaks, and you had a good director, and you had the decent script, and you had these actors working for you and that magical thing happened. So I sat there and I broke into tears. I thought: “everyone in that film has been dead for 20 or 30 years. Marie Dressler died in 1934—but she is still alive!” 

This is the science-fictional business you are all tied into. You’re really tacked onto the future - like it or not—so you’re going to be changing people 100 years from tonight and 500 years from tonight and a thousand years from tomorrow noon. That’s the kind of business you’re in and I’d like to remind you of that, because you’ve been downgraded so often. I’ve been downgraded because of my love for what you do—but I won’t have it because it does work even once in a while - and we all know the moments when it works. So my evening at the Los Feliz was great - we came out and all those people were living that we had seen!

Weekend with the Rock(s)well. Sam Rock(s)well. Double!

Dacă există iaurt sau pate cu suflet, atunci cu siguranţă putem vorbi şi de film SF cu suflet. Moon e unul dintre ele. Făcut cu sufletul (și cu gândul la Solaris-ul lui Soderbergh, de unde a împrumutat setting-ul minimalist și atmosfera apăsătoare) de Duncan Jones (a stuning debut feature), dar mai ales de Sam Rockwell, care mă tot uimeşte de câţiva ani încoace (de la debutul lui Clooney într-ale regiei, mai exact).