Cvasimilitudini II.28 [Eating flowers...]

Screenshots from Amore e rabbia (segment La sequenza del fiore di carta/dir. Pier Paolo Pasolini/1969) 

 Screenshots from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)

Pentru cei nefamiliarizați cu primul film din care am „citat”, trebuie spus că Amore e rabbia este un proiect experimental, mai degrabă părtinitor, realizat cu implicarea a cinci clasici europeni, faimoşi în epocă şi pentru convingerile lor politice de stânga: Marco Bellocchio, Bernardo Bertolucci, Jean-Luc Godard, Carlo Lizzani și Pier Paolo Pasolini. După cum se poate lesne ghici, fiecare a contribuit cu un scurtmetraj în care propaganda leftistă a vremii este sprijinită fără echivoc. Sau cel puțin așa reiese din declarațiile lor politice, rezultat al unor convingeri cât se poate de ferme şi oneste, strecurate în toate cele cinci capitole. Partea cea mai surprinzătoare a acestui manifest e canavaua: toate poveştile se bazează pe texte din Biblie. Aduse la zi, desigur.

Privit în 2015, exerciţiul acesta ideologic (artă militantă, n'est-ce pas?) poate părea desuet şi datat. Pe de altă parte, marxismul şi diversele lui ramificaţii continuă să fascineze şi astăzi, prin urmare îi puteţi observa „ogliindirea” artistică de atunci şi s-o comparaţi cu cea de azi. Din perspectiva asta, cviumviratul Amore e rabbia e realmente interesant de privit. Recomandarea mea: L'Amore. De Godard.

Evident, secvenţa-rapel din Holy Motors e pur cazuistică şi deloc cauzală. Carax foloseşte momentul respectiv în cu totul alte scopuri.

[... 'could help reduce cancer risk' (o glumă irepresibilă off topic)]

Cvasimilitudini II.27 [Identical phone numbers]

Screenshot from Fight Club (dir. David Fincher/1999)

Screenshot from Memento (dir. Christopher Nolan/2000)

Nu vă ambalaţi: e un număr din stoc, din cartea numerelor imaginare (sau imaginate) ce se folosesc în filme, aşa cum axistă şi un stoc cu numere de înmatriculare oricând la îndemână. În esenţă ce vreau să zic aici e că, spre deosebire de majoritatea cazurilor ce fac obiectul şi deliciul acestei rubrici, de data asta nu-i vorba de vreun citat, omagiu etc. (la Tarantino e, desigur). Numărul de faţă a fost folosit şi-ntr-un episod din Millennium, back in '96, dar şi în filme post-2000. It's just a trick. A funny one.

"Four is what...?" (68) [Inland Empire/2006]

Screenshots from Inland Empire (dir. David Lynch/2006)

Oricine l-a văzut de cel puţin două ori ştie că ultimul film, lungmetraj vreau să zic, făcut de Lynch, it's all about her face: Laura Dern's face. O prezenţă, de altfel, familiară în universul sonat lynchian (va fi şi în reboot-ul Twin Peaks ce se coace la foc mic). 

Dern e filmată mereu în prim-plan, din cele mai variate unghiuri şi în cele mai giallo-uşchite compoziţii, dar mereu în prim-plan ca şi când camera ar vrea să-i intre în suflet şi să i-l smulgă. 

Cameră-vultur, cu ghearele activate în aşteptarea ocaziei perfecte. Am mai scris despre Inland Empire, de exemplu aici, aşa că nu dezvolt mai mult decât e cazul, îmi permit în schimb, mai bine zis îmi face plăcere să repet: it's all about her face. Because she has a great face!

"Four is what...?" (67) [Manglehorn/2014]

Key to the kingdom: „Old age is not for sissies...” (nu-i de-aici, o să vedeţi la sfârşit de unde e, dar se potriveşte)

Premieră la Veneţia, anul trecut, în competiţie (bifată de omul meu acolo, nu şi plăcută). Film cu şi pentru Al Pacino, prezent în fiecare cadru, cu o interpretare relativ rezonabilă, funny şi gentilă, aproape lipsită de omniprezentele-i tuşe cabotine. Film despre bătrâneţe, izolare voluntară şi ciufuţenii specifice vârstei (a treia). Şi mai simplu spus, despre mizantropie (în formă) accentuată. 

Nimic cu adevărat spectaculos în sensul tabloid al termenului, câteva secvenţe memorabile, poşate în suprarealism, alte câteva lucruri ce puteau rămâne pe dinafară (e.g.: intervenţia chirurgicală asupra unei pisici, filmată în plan-detaliu) şi Harmony Korine („hipster pimp cu pălăriuţă”), introdus în ecuaţie cam degeaba. Sau pentru fanii săi.

Cu un scenariu minimalist (drastic modificat  în raport cu versiunea originală) aparţinând unui debutant (Paul Logan) şi regizat de David Gordon Green (care, după Joe, îşi face iar norma de mainstream), Manglehorn arată ca o cronică a rutinei cvasisolitare, un compendiu de micro-evenimente, de nimicuri, uneori eclatante, din viața personajului principal (şi patronim), proprietar al unui atelier de lăcătuşerie într-un orăşel anodin: prânzul cu arogantul de fi-su, plimbări cu nepoată-sa, băute cu amicii sau de unul singur, deplasări la bancă şi discuţii banale cu funcţionara de la ghişeu (Holly Hunter), ce-l cam place. 

Există o brumă de arc narativ, unul fals mai degrabă, căci în cea mai mare parte a sa accentul e deliberat pus pe dezvoltarea personajelor de bază.

Cum ziceam, sunt câteva momente memorabile, dar ele funcţionează autonom mai degrabă. Nu cadrează cu povestea şi nu o servesc în ansamblu. Mobilul lor e altul: disruptivitatea. Un exemplu (see the last screenshot above) e secvenţa în care protagonistul îşi duce pisica beteagă la veterinar (musai de spus aici că Fanny e singura creatură din proximitatea imediată de care-i pasă cu adevărat: când fi-su, broker ajuns la ananghie, îi cere nişte bani, îl refuză spunându-i că i-a cheltuit cu operaţia felinei). Drumul spre cabinet i se întretaie cu urmările unui groaznic accident auto. Imperturbabil, ţinându-şi mâţa strâns în braţe, A.J. Manglehorn trece pe lângă carnagiu ca şi când acesta nici n-ar fi.

Scena e trasă în slow motion şi câştigă în portanţă graţie unui sound design deştept: sirenele ambulanțelor și vaietele oamenilor sunt înăbușite, vătuite, estompate într-un soi de degradé sonor, în timp ce noi şi el auzim cu acurateţe torsul pisicii. 

Muzica perfectă pentru un vals într-un decor macabru asortat cu... pepeni! Asta-i o imagine ce se ştanţează în minte, un interludiu ndie excelent executat, care n-are nimic de-a face cu the bigger picture. E pus acolo pentru a ilustra autismul și detașarea protagonistului, un ins mofluz şi recluziv, obligat de împrejurări să interacţioneze cu exteriorul, pentru că altfel, interiorul, populat până la un punct de dialogul epistolar cu o fiinţă imaginară, y compris ideală, Clara, îi ajunge.

De-aici şi senzaţia, abil indusă dar mereu contrazisă, că tot ce se petrece, s-ar putea petrece doar în mintea lui. Căci unde altundeva decât acolo ar putea să aibă loc următoarea fază: tam-nesam, un bărbat dă buzna în sediul unei bănci şi începe să cânte o melodie de dragoste, iar nevastă-sa, angajată acolo, recunoscându-i vocea, iese din back office și-l acompaniază, improvizând un concert la care ceilalţi asistă vag amuzaţi? Sau în ce context tangibil, dată fiind şi degradarea fizică a titularului, o femeie mai tânără şi încă atrăgătoare, l-ar putea invita la cină şi mai apoi la o baie împreună? Evident, numai în capul cuiva ţăcănit, veţi spune. Greşit! Green nu duce filmul în acea direcţie, doar lasă impresia asta. Eroul lui nu e nici nebun, nici romantic.

Aşadar, ce păcate i se pot pune în cârcă acestui film? Clar, lipsa de ritm şi plotul aproximativ. Ce îl salvează? Abordarea detaşat-ironică a subiectului şi stilul, iar aici un rol important îl are Tim Orr, directorul de imagine cu care David Gordon Green a colaborat la aproape toate proiectele de până acum. Unghiurile de filmare şi focalizarea constantă pe obiecte aparent alese la întâmplare ori pe figuri periferic-exotice menţin interesul treaz chiar şi când trama trenează (şi asta se întâmplă mai mereu, v-am zis).

Astfel ambalat, Manglehorn devine captivant. Şi asta e o performanţă pentru un lungmetraj în care nu se întâmplă prea multe. Ok, nu-i genul acela de film mic în care vedem cât de mare e un actor (cum se întâmpla cu sau în People I Know). Însă paradoxal e mai mult şi mai puţin de-atât: un film meditativ despre senectutea terminală, net diferit de Venus, Wolke 9 sau Elegy, ca să amintesc câteva titluri înrudite tematic, dar cu o voce şi o prestanţă care-l scot din mulţime. Ceea ce nu se poate spune despre The Humbling, tot cu Pacino şi tot la Veneţia lansat, o producţie în care acelaşi subiect (more or less) e atroce tratat (de Barry Levinson).

P.S.: Despre citatul din Blow-Up, data viitoare!

Cvasimilitudini II.26 [Giant rabbits]

Screenshots from Donnie Darko (dir. Richard Kelly/2001)

Screenshots from Xenia (dir. Panos H. Koutras/2014)

Iepuroiul ăsta mai că s-ar fi calificat pentru noua serie dedicată urecheaţilor din cinema dacă prezenţa sa în Xenia ar fi fost ceva mai mult decât o referinţă stângace. Şi cam ca nuca-n perete. Bine, tot filmul e o peltea coming of age cu substrat identitar (politic) în care trimiterile otova spre clasici (The Night of the Hunter, Fellini, Almodóvar, Angelopoulos sau cea ilustrată în acest post), pretinse momente vizionare, nu prea ţin de cald unei poveşti debiluţe. Kitsch! Nu-l recomand.

Trei alergări cu Alex Oscar (special guest post by lorgean)

Un soi de disclaimer (sau generic)

Text: lorgean (aka Jean-Lorin Sterian)
Adnotări şi ilustraţii: eu
Precizare: textul nu a fost scris pentru acest blog, ci în alte scopuri (academice). Prin amabilitatea autorului, am primit acordul de a-l publica aici sub forma unui special guest post (n-am mai avut de mult aşa ceva, trebuie să recunosc). Îi mulţumesc şi vă anunţ că e abia primul. Vor mai urma două: la fel de acaparante, la fel de consistente. Enjoy!

« După ce a scris o perioadă la Cahiers du Cinema, cineastul francez Leos Carax a regizat un scurtmetraj (Strangulation Blues, 1981), apoi trei ani mai târziu a realizat primul său lungmetraj, Boy Meets Girl, foarte bine primit de lumea cinema-ului. A realizat puţine filme, ultimul fiind Holy Motors (2012), la treisprezece ani după precedentul. În acest text voi încerca să conectez şi să comentez trei scene din trei filme (Boy Meets Girl, Mauvais sang, Holy Motors) în care personajul principal, jucat întotdeauna de Denis Lavant, se deplasează (se plimbă/aleargă) de-a lungul unui zid/parapet/ecran, având fundal sonor o piesă sau un zgomot de maşinărie (o sursă externă a cărei prezenţă o vedem sau am văzut-o într-un alt cadru, un sunet diegetic).

"Four is what...?" (66) [La isla mínima/2014]

 Screenshots from La isla mínima aka Marshland (dir. Alberto Rodríguez/2014)

Thriller spaniol din vâna southern gothic-ului de la mama lui, adică USA, în care mínima reprezintă, din păcate, indicatorul pentru originalitate. Căci nu se ştie din ce pricini, coincidenţă sau poate pur şi simplu din cauza aplicării otova a sloganului (politic) Podemos, acest film e atât de global îndatorat primului sezon din True Detective încât nu mai rămâne aproape nimic care să-l individualizeze (cu excepţia limbii, fireşte). 

Mlaştini, zone semirurale izolate, crime oribile cu tinere mutilate şi doi detectivi madrileni cam catatonici, trimişi aici, la mama dracu', să rezolve cazul (anul e 1980, după aproape 5 ani, deci, de la căderea lui Franco). Cel mai în etate are un trecut cam tulbure legat chiar de regimul franchist (ni se dă de înţeles că a făcut parte din forţele de securitate care au măcelărit protestari), dar nu se insistă asupra acestui filon, exploatabil într-o mai mare măsură, în opinia mea. Celălalt, tinerelul, e cu gândul la nevastă şi copil, e mai mereu posac şi oarecum dornic de afirmare. 

Deşi acesta din urmă aduce fizic cu Rust Cohle (see above), filosoful de serviciu din TD I, nici el, nici partenerul lui nu le au cu metafizica. Prin urmare, chiar dacă navighează printre tot soiul de ciudaţi şi semne ciudate, inclusiv coarnele alea de cerb, suntem scutiţi de epifanii şi apoftegme iar aceasta e singura decizie inspirată a realizatorilor (mă rog, ar mai fi şi cadrele aeriene, superbe, majoritatea, dar acesta e meritul zonei). Dacă ar fi copiat şi latura asta a personajului-magnet din serialul american probabil că filmul ar fi virat involuntar spre parodie. Aşa, lăsată nedospită partea asta, înţelegem noi ce vrem din opacitatea acestor inşi confruntaţi cu un supranatural simulat. Poate nu-s în stare să perceapă o semnificaţie mai adâncă a lucrurilor, poate nu-i interesează chestiile astea, poate digestia lor denotativă e mai lungă, oricum nu mai contează, fiindcă măcar pe segmentul acesta direcţia imprimată de Rodríguez e alta. 

Cam puţin pentru a seta o diferenţţă faţă de sursa de inspiraţie, suficient totuşi pentru intenţiile minimale pe care le manifestă autorul. Acestea fiind standardele, filmul e agreabil, dar aerul de copie dăunează grav naturaleţii. Şi potenţialului! Din care cauză chiar şi o poantă bună, asta de mai jos, pare irosită.