Venind de la canadianul (québecois) Jean-Marc Vallée, ale cărui credenţiale erau onorabile (C.R.A.Z.Y. & Café de Flore), Dallas Buyers Club (din 2013) e un neaşteptat de slab film despre SIDA. Probabil că intenţia sa a fost să dea un brânci obositor de celebrului Philadelphia (dir. Jonathan Demme/1993), apelând la o formulă oarecum necanonică. Partea proastă e că n-a ieşit schema! Dincolo de bubele sale (şi nu mă refer la alea de pe faţa lui Tom Hanks), Philadelphia avea o agendă socială clară, dar şi avantajul de a călări valul cel mare al activismului anti-AIDS!
Cum ziceam, Vallée îşi dă cu firma-n cap, căci în afară de a arăta cu asupra de măsură că „dieta Christian Bale” (inventată pentru rolul din Hunger The Machinist) poate atinge noi culmi de rafinament şi progres, McConaughey şi mai ales Leto fiind sluţiţi şi schilodiţi într-un mare hal, eu n-am înţeles ce altceva urmăreşte Dallas Buyers Club. Ok, cu asta a nimerit-o: amândoi au prins nominalizări la Oscar, dar noi, ăştia care nu dăm prea mulţi poli pe aşa ceva, cu ce rămânem? Cu manierismele încă simpatice ale lui McConaughey, probabil!
Premisele erau bune:
1. Vallée o luase mult în amonte, spre o perioadă (prima parte a anilor 80) în care, profitând de ignoranţa şi pasivitatea tuturor, de la medici la oamenii de pe stradă (sau de-acasă), boala intrase binişor cu drujba în populaţie.
2. În loc de corporatişti (gay) contaminaţi cu HIV sau, dacă vreţi, indivizi educaţi din mediul urban înalt, personajele de-aici provin dintr-o zonă gri-lumpen a Texasului: unul e tot gay, dar cu ocupaţie incertă, celălalt e electrician pasionat de rodeo şi de sex pe apucate. Ambii tineri şi un fel de party animals predispuşi la excese de tot felul, de unde se vor şi căptuşi cu virusul bau-bau, dar fiecare pe segmentul lui de inconştienţă.
Or fi fost bune. Pe hârtie... Fructificarea, însă, a eşuat. Mă voi mărgini la un exemplu din multele ce se pot da: în vreme ce uvrierul interpretat de McConaughey (Ron Woodroof) e un redneck homofob şi rasist, celălalt îşi afişează orientarea sexuală într-un mod rudimentar-provocator de parcă ar fi în permanenţă la celebrele parade Gay Pride! Vor ajunge în aceeaşi rezervă de spital şi mai apoi colegi de biznis, chiar dacă la început se au ca sarea-n ochi. Iar filmul - inspirat din întâmplări care au fost - e plin de astfel de contraste bombastic afişate.
Şi, chipurile, atenuate ulterior prin blurarea arbitrară, telenovelistică, a diferenţelor specifice dintre ei (trec peste coabitarea lor în interesul dubioasei afaceri ca şi când n-ar fi existat). Mai la vale se adună ameţitor inconsecvenţele de scriitură. De pildă, lupta lui Woodroof cu un sistem medical depăşit, incompetent şi probabil corupt e adusă rău din poignet, în condiţiile în care, traficând medicamente din Mexic sau Japonia (aici filmul o dă rău cu oiştea clişeului cultural în gardul bunului simţ), el se comportă ca un şmecher pus pe căpătuială. A descoperit breşa şi o speculează fără milă.
Or fi fost bune. Pe hârtie... Fructificarea, însă, a eşuat. Mă voi mărgini la un exemplu din multele ce se pot da: în vreme ce uvrierul interpretat de McConaughey (Ron Woodroof) e un redneck homofob şi rasist, celălalt îşi afişează orientarea sexuală într-un mod rudimentar-provocator de parcă ar fi în permanenţă la celebrele parade Gay Pride! Vor ajunge în aceeaşi rezervă de spital şi mai apoi colegi de biznis, chiar dacă la început se au ca sarea-n ochi. Iar filmul - inspirat din întâmplări care au fost - e plin de astfel de contraste bombastic afişate.
Şi, chipurile, atenuate ulterior prin blurarea arbitrară, telenovelistică, a diferenţelor specifice dintre ei (trec peste coabitarea lor în interesul dubioasei afaceri ca şi când n-ar fi existat). Mai la vale se adună ameţitor inconsecvenţele de scriitură. De pildă, lupta lui Woodroof cu un sistem medical depăşit, incompetent şi probabil corupt e adusă rău din poignet, în condiţiile în care, traficând medicamente din Mexic sau Japonia (aici filmul o dă rău cu oiştea clişeului cultural în gardul bunului simţ), el se comportă ca un şmecher pus pe căpătuială. A descoperit breşa şi o speculează fără milă.
De acord, medicaţia pusă în circulaţie nu era omologată de autorităţile farmaceutice din raţiuni birocratice, numai că de-aici şi până la comportamentul abernat cu pacienţii (tratarea lor ca nişte vite) e cale lungă. Neexplicată! Mie unul nu mi se pare a fi efect al cinismului venit la pachet cu experienţa nefastă, ci show off scenaristic. Sau o proastă/nefericită modalitate de a construi un personaj, văzut şi samaritean şi macho cool în acelaşi timp. Complex, cum ar veni (e.g.: permanenta oscilare a aceluiaşi ins între pornirile autodistructive şi încercările de a-şi prelungi viaţa). Sau mai real decât era în realitate, când, de fapt, în modul ăsta devine artificial, nimic mai mult decât o imagine fabricată de Vallée.
În ceva mai puţine cuvinte: videoclipicios (în ideea de a fi ritmat), plin de stereotipuri de toate neamurile, ezitant [în sensul că nu are o direcţie clară, bâjbâind năuc între dramă socială, black comedy şi încă vreo şapte (sub)genuri] şi, în ultimă instanţă, ipocrit, Dallas Buyers Club e încă un film inutil şi plicticos despre lucruri serioase. Vorba aia: I'm serious as cancer, rhythm is a dancer. Or aici dansatorul e cam împiedicat. Ciung!