E filmul pe care l-ar fi făcut Woody Allen dacă ar fi avut acum vârsta lui Charlie the spotless mind Kaufman. E un fel de Zelig + Deconstructing Harry în era graffiti-ului, body art-ului și self coaching-ului, fără prea multă psihanaliză și fără prea multe poante, cu o porție dublă de nevroză în schimb.
Synecdoche, New York e ca o funie într-un sac închis la gură și aruncat în remorca unui camion hurducăind pe drumuri pentru care asfaltul e o himeră. And what a trip! Adevărul e că nu te poți aștepta de la Charlie Kaufman să aibă vreo urmă de compasiune faţă de convențiile construcției dramatice, însă chiar și după propriile lui standarde, filmul ăsta e o ciudățenie care sfidează însăși definiția noțiunii. Prima oră e ok, următoarea jumătate de oră e rezonabilă chiar dacă faci eforturi să nu pierzi șirul, ultima parte e (ca) o aterizare complet ratată. Sigur că având de-a face cu un autor tricky e greu de spus dacă lipsa de experiență într-ale regiei e cauza sau poate chiar așa a vrut el să iasă, tocmai pentru a exprima una din liniile de forță din film: ratarea.
Synecdoche, New York e ca o funie într-un sac închis la gură și aruncat în remorca unui camion hurducăind pe drumuri pentru care asfaltul e o himeră. And what a trip! Adevărul e că nu te poți aștepta de la Charlie Kaufman să aibă vreo urmă de compasiune faţă de convențiile construcției dramatice, însă chiar și după propriile lui standarde, filmul ăsta e o ciudățenie care sfidează însăși definiția noțiunii. Prima oră e ok, următoarea jumătate de oră e rezonabilă chiar dacă faci eforturi să nu pierzi șirul, ultima parte e (ca) o aterizare complet ratată. Sigur că având de-a face cu un autor tricky e greu de spus dacă lipsa de experiență într-ale regiei e cauza sau poate chiar așa a vrut el să iasă, tocmai pentru a exprima una din liniile de forță din film: ratarea.
Înclin să cred că Spike Jonze, tovarășul său de giumbușlucuri vizuale din anii '90, ar fi făcut o treabă mai bună în materie de ritm și agregare a conținutului generat de o mașinărie neuronală ieșită din tipare. Fie și riscant calibrată, pelicula lui Kaufman se ține. Boala, moartea, dragostea, frustrarea, pasiunea, ezitările, speranța, arta, teatrul, nimicul, zădărnicia sunt tot atâtea teme tratate cu o directețe care doare. Îți vine să râzi și să plângi, both simultaneously, îți trece de tot și de toate în secundele următoare pentru că volutele narative nu te cruță, cum nu te va cruța nici confuzia care pândește în umbră și așteaptă să năvălească în prea extenuata-ți minte, precum un tigru hămesit într-o turmă de antilope visătoare.
Şi dacă tot avem o sinecdocă în titlu, prilej pentru unii să se-ntrebe da' de ce?, depășim în viteză omofonia aproximativă cu Schenectady, orășelul satelit al New York-ului în care e am- și de-plasată (non)acțiunea, pentru a ajunge la teribilul efect de infinit creat de următoarea situație: un actor îl joacă pe actorul care îl joacă pe actorul care îl joacă pe autor până când actorul devine actriţă şi preia frâiele din mâinile unui autor/regizor obosit și beteag (închipuit). Mă mai urmăriţi? Inception anyone?
În toată nebunia asta, pe care domnul regizor nu se omoară s-o explice, Philip Seymour Hoffman e Caden Cotard, autorul/directorul de teatru ce pare clona unui Kaufman pornit în căutare de personaje. Pe traseu e prins în jocul viziunilor bizare, noțiunea de timp se elasticizează, apar diverse femei pe care le-ar iubi dar nu prea știe cum, nu știe ce, cum și când să le ceară, iar când află e cam târziu etc. Samantha Morton, Catherine Keener, Hope Davis, Michelle Williams și Emily Watson sunt femeile care-i jalonează viaţa și opera (minima? magna?), lăsând urme pe care Kaufman are a(ma)bilitatea să nu le trateze pe divanul lui Lacan.
Şi dacă tot avem o sinecdocă în titlu, prilej pentru unii să se-ntrebe da' de ce?, depășim în viteză omofonia aproximativă cu Schenectady, orășelul satelit al New York-ului în care e am- și de-plasată (non)acțiunea, pentru a ajunge la teribilul efect de infinit creat de următoarea situație: un actor îl joacă pe actorul care îl joacă pe actorul care îl joacă pe autor până când actorul devine actriţă şi preia frâiele din mâinile unui autor/regizor obosit și beteag (închipuit). Mă mai urmăriţi? Inception anyone?
În toată nebunia asta, pe care domnul regizor nu se omoară s-o explice, Philip Seymour Hoffman e Caden Cotard, autorul/directorul de teatru ce pare clona unui Kaufman pornit în căutare de personaje. Pe traseu e prins în jocul viziunilor bizare, noțiunea de timp se elasticizează, apar diverse femei pe care le-ar iubi dar nu prea știe cum, nu știe ce, cum și când să le ceară, iar când află e cam târziu etc. Samantha Morton, Catherine Keener, Hope Davis, Michelle Williams și Emily Watson sunt femeile care-i jalonează viaţa și opera (minima? magna?), lăsând urme pe care Kaufman are a(ma)bilitatea să nu le trateze pe divanul lui Lacan.
Synecdoche, New York e începutul lui Charlie Kaufman în regie. Spunând asta, urmează niște asocieri rapide: Being John Malkovich, Human Nature, Confessions of a Dangerous Mind, Adaptation și etern strălucitorul Eternal Sunshine of the Spotless Mind (pentru toate a scris scenariile). Și tocmai aici e problema: cu o ștachetă atât de sus fixată se pare că e greu să-ți dobori recordul din prima. Poate din a doua sau a treia încercare. Cam de tot atâtea vizionări, de nu cumva mai multe, e nevoie pentru a izbuti să risipești din disonanța cognitivă sau frustrarea pe care ţi le infuzează deambulările kaufmaniene prin abatajele minții sale și - sinecdotic - ale minților noastre.
P.S.: „All the world's a stage / And all the men and women merely players…” (pentru cunoscători)