"It’s all a concrete wasteland."
Cum se schimbă totul! Într-o clipită. Gândul îți zboară în toate direcțiile ca un zmeu scăpat din mâna firavă a unui copil. Cutia cu ciocolată, fină, cum altfel?, stă de câteva ore pe masă. Ai deschis-o într-o doară și, ca la un semnal, frânturi de amintiri au năvălit de parcă ar fi fost ferecate înăuntru şi abia aşteptau să iasă. Mrs. Gump avea dreptate: Life's a box of chocolates, Forrest. You never know what you're gonna get. Dar nu aveai de unde să știi asta. Ai abandonat-o în grabă și ți-ai turnat coniac în paharul cu picior înalt. Ai gustat o picătură. De-atunci au trecut ore. Și tu încă privești în gol.
Te plictisești, my dear. Ai născut a doua oară, însă nu ai găsit în asta sensul pe care-l căutai. Îți umpli găurile negre de timp cu imagini ale străinilor văzuți pe stradă, chipuri rămase în memorie prin geamurile automobilului. Ca și când... Ce-or face oamenii aceia acum, sunt ei fericiți sau disperați? Ce-ai face tu dacă ai fi în locul lor? Ce bine ar fi să ai o viață normală! Fantezii fără acoperire. Și câtă nevoie ai avea să te țină cineva de mână! Și să tacă. Îți muști limba până la sânge. Coniacul o fi un bun coagulant? Ar fi trebuit să întrebi când l-ai cumpărat. Dacă Internetul s-ar fi inventat ai fi căutat acolo.
"I’m so tired. I’m tired of smiling when I’m not in the mood, and of a husband I never feel." Vorbești cu draperiile prin care lumina își face drum cu maceta. Niciodată nu răspund. Mi s-a întâmplat și mie. În zilele mele de glorie.
Privirea îți alunecă pe măsuţa de sticlă din dormitor și te întrebi cum ai ajuns să porți o astfel de rană în suflet. Cum ai ajuns în colivia asta? Și cum ai ajuns să ai iluzia că te miști când, de fapt, stai pe loc? Numb! Ce balet ridicol, îți spui. Zâmbete de complezență, vorbe să fie spuse, clișee peste clișee, un coşmar formalizat. Climatizat, cum ar zice Miller. În fotografiile din copilărie zâmbeai. Acum ești o sumă de rictusuri. Când ți-a fost inoculat virusul?
"I wish I was like those strangers below, normal."
Normalitatea nu e decât o chestiune de consens, my dear. Dar ce minunată evadare va fi într-o zi... Nu va mai fi nevoie să te prefaci. Zâmbetul va fi zâmbet, atingerea, atingere. Vei pune exact cât e nevoie într-un gest fără teama că ai greșit gramajul. Cum de nu ți-ai dat seama până acum?
Și totuși, rămășițe din viața de dinainte, din viața risipită printre piese de mobilier stil și sentimente de împrumut, chiar dacă acum îndepărtate, vor străpunge cumva barajul și nu te vor lăsa în pace. Numai că tu, my precious love, ai acum puterea de a vedea dincolo, ai puterea de a schimba întunericul în lumină, ai puterea de a fi, în sfârșit, tu însăți. Copilul fericit din fotografiile de demult.
Nu mă privi așa. Or să te doară ochii!
P.S.: Fear of Fear a fost lansat în Germania pe 8 iulie 1975. Au trecut 30 de ani până am reușit să văd acest film, unul din cele mai bune făcute de Fassbinder (film de televiziune, de unde și slaba sa re-cunoaștere). Rândurile de mai sus sunt un fel de declarație de dragoste pentru Margot, personajul interpretat de Margit Christensen (also Petra von Kant, pentru cunoscători). Ochi mai triști ca ai ei şi totuşi atât de calmi în tristeţea lor, rar am văzut pe ecrane.