Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 17 august 2010

Inception: un "Minority Report" mai scăpătat

Pacino vorbea despre Nolan ca despre unul dintre cei care au norocul să facă exact ce le place și că, având ei norocul ăsta, se exprimă la potențial maxim. Prima parte a observației e corectă. Cea legată de potențialul maxim tocmai a devenit questionable, fiindcă Nolan, asemeni unui debutant îmbibat doar cu ambiţie, ajunge să arate foarte puțin încercând să (ne) arate cât mai mult. Din acest unghi, Inception pare rodul unei minți plafonate, (s)cufundate în autoadmirație.

Fireşte, dacă ne uităm la cusături, la finisaje, la partea tehnică,
Inception e un action impecabil. Problema e că a face un action impecabil tehnic e destul de ușor în zilele noastre, mai ales când te numești Nolan. Dar nu aici e miza. De-aici se pleacă, nu aici se ajunge. Personal, aş fi vrut să-l văd asumându-şi altfel de riscuri. Adică ceva mai mult decât să concilieze capra artistică și varza contabilă! Riscuri de autor, de exemplu. Subiectul, deși nu e nou, i-ar fi permis, între altele, să-şi poziţioneze gracil și abil discursul undeva între David Lynch şi Ridley Scott (sau Steven Spielberg și Terry Gilliam), provocându-i inteligent pe oamenii aceștia. No way! Nolan merge, mai degrabă, în direcția lui Michael Bay. Sau vine de-acolo, nici el nu știe exact. Practic, finețea execuției sale se manifestă tocmai în punctul în care își arată limitele, însă asta nu suplineşte carenţele, nu le acoperă.

De pildă, găsesc absolut impardonabil pentru un regizor (ce se vrea) mare opţiunea de a neglija „etica intervalului” atunci există toate premisele s-o transformi în element forte (Michael Mann ştie cum s-o facă!). Culmea e că, în Inception, Nolan nici măcar de o cinetică a intervalului nu (mai) pare atras. Sunt destui făcători de filme care se șterg la fund (sau nas) cu noţiunea. Michael Bay e unul din aceştia. Pentru el, doar ritmul e important, iar ritmul e dictat de montajul rapid, numai bun pentru cei cu short attention span. Între cadre de cel mult 5 secunde nu mai e loc de interval, adică de acel spațiu indispensabil spectatorului pentru a interioriza convenția, de acel teritoriu prop(p)edeutic pe care iluzia, speranţa sau anticiparea şi-l împart mai mult sau mai puţin frăţeşte.

Nolan
are mai multă minte şi ştiinţă de-atât, dar se apropie periculos de mult de Bay pe altă cale: oferă totul pe tavă. Explică, ţine să demonteze mecanismul, e preocupat până la pedanterie să arate cum acesta funcţionează ca nu cumva să rămânem interruptus mental. Dezleagă misterele sub ochii noștri. Ori, se știe, nici un magician, amator sau profesionist, nu-și expune trucurile din dorinţa de a fi popular, simpatic, înţeles. Doar le foloseşte, lâsându-ne nouă plăcerea de a ne sparge capul cu întrebări descuietoare. Cum naiba să faci una ca asta, îmi tot ziceam pe măsură ce prestidigitatorul Nolan îşi etala gimmick-urile (sau niturile de trecere de la un nivel la altul), când tocmai utilizând o formulă narativă de tip matrioșkă (sau dream a little dream a little dream a little dream) aveai ocazia ideală de a mă lăsa (și pe mine) să visez la ce faci/spui acolo??? Ca-n Memento! Sau Insomnia. Cum să elimini intervalul, fie şi involuntar (dacă e involuntar e şi mai grav!), când între poveştile astea era loc berechet pentru astfel de supape? Bref: Inception e un splendid rateu, un film neterminat, ceva între o sporovăială agreabilă pe scara rulantă şi un discurs pretenţios drapat în concepte jungiene.

P.S.: Final deschis? Să fim serioşi! Nu e deschis pentru spectator, ci pentru franciză!