Screenshot from Days of Heaven (dir. Terrence Malick/1978)
Screenshot from The Reflecting Skin (dir. Philip Ridley/1990)
Dacă Days of Heaven e un titlu de referinţă pentru o mulţime de cinefili, unii considerându-l (arguably) chiar cel mai bun din filmografia lui Malick, The Reflecting Skin e aproape necunoscut, statut pe care l-aş putea taxa drept o crudă nedreptate. Într-o lume ceva mai onestă, despre filmul ăsta ar trebui să se ştie mai multe şi să se vorbească mai mult, chiar dacă o mai largă vizibilitate i-ar aduce şi mai mulţi contestatari, şocaţi fără îndoială de sinceritatea şi imaginarul poate prea dur (as in sick) al unui regizor pentru care nu există jumătăţi de măsură, fiindcă debutul scriitorului şi dramaturgului londonez Philip Ridley e cât se poate de sumbru şi ieşit din contingent.
Plasat într-o Americă rurală (Idaho) a anilor 50 şi amintind în linii mari de universul alienant în care David Lynch îşi plasează poveştile, The Reflecting Skin e o mixtură de American Gothic şi coming-of-age story cu intarsii apăsat suprarealiste tocmai pentru că lucrurile pe care le vedem, de regulă nenorociri, sunt prezentate eminamente din perspectiva unui copil de 8 ani. Care, de exemplu, nu face diferenţa între un bebeluş mort şi un înger tocmai în virtutea unui izomorfism busculat de grozăviile ce-i sunt date să le trăiască. De la autoincendierea tatălui într-o încercare disperată de a-şi dovedi nevinovăţia până la crizele de nebunie ale mamei, totul e cu josul în sus în aparent idilicul său colţ de lume în care lanurile aurii şi cerul albastru, tuşe deliberat vangoghiene, sunt martori muţi ai unui coşmar în buclă.
Plasat într-o Americă rurală (Idaho) a anilor 50 şi amintind în linii mari de universul alienant în care David Lynch îşi plasează poveştile, The Reflecting Skin e o mixtură de American Gothic şi coming-of-age story cu intarsii apăsat suprarealiste tocmai pentru că lucrurile pe care le vedem, de regulă nenorociri, sunt prezentate eminamente din perspectiva unui copil de 8 ani. Care, de exemplu, nu face diferenţa între un bebeluş mort şi un înger tocmai în virtutea unui izomorfism busculat de grozăviile ce-i sunt date să le trăiască. De la autoincendierea tatălui într-o încercare disperată de a-şi dovedi nevinovăţia până la crizele de nebunie ale mamei, totul e cu josul în sus în aparent idilicul său colţ de lume în care lanurile aurii şi cerul albastru, tuşe deliberat vangoghiene, sunt martori muţi ai unui coşmar în buclă.
Zice un personaj (Dolphin Blue), o văduvă pe care copilul o crede vampir:
„It's all so horrible you know, the nightmare of childhood. And it only gets worse. One day you'll wake up, and you'll be past it. Your beautiful skin will wrinkle and shrivel up, you'll lose your hair, your sight, your memory. Your blood will thicken, teeth turn yellow and loose. You will start to stink and fart and all your friends will be dead. You'll succumb to arthritis, angina, senile dementia, you'll piss yourself, shit yourself, drool at the mouth. Just pray that when this happens you've got someone to love you, because if you're loved you'll still be young.”
La Lynch, că tot l-am adus în discuţie, diferenţele dintre bine şi rău sunt aproape indistinctibile, aşezate meticulos în celebrisima paradigmă „nimic nu e ceea ce pare a fi”. Ridley nu operează cu astfel de subtilităţi: pentru el Răul, musai cu majusculă, e simplu, direct şi inevitabil, de unde şi duritatea unor secvenţe ce flirtează cu horror-ul. Însă e doar o pistă. Pe care nu vă sfătuiesc să rămâneţi!
