Berlinala de sub pleoapă (II)

Letiţia îşi continuă periplul cine-temporal la Berlinala din 93. Filmul despre care scrie astăzi e ceea ce se poate numi a feel good movie. Sau comedie cu evrei newyorkezi la sfârşitul anilor 60, oarecum vitregită de soartă, în ciuda distribuţiei de calibru. Dar asta e deja altă poveste.

«Used People! Ce titlu urat! Nu doar semantic, ci si simbolic. Si sonor. As fi preferat mai degraba ceva ridicol, precum Queens of Queens, sau chiar si titlul piesei de teatru din care e inspirat The Grandma Plays, decat Used People. Altfel, este un ospat vizual a la Wes Anderson si Todd Solondz, prajit bine in aceeasi tematica a familiei disfunctionale: „Better have chicken than kids. At least you can eat them when you're hungry”.

E destul de nepotrivit ca folosesc comparatia cu cei doi regizori, cand filmul asta precede cu cativa ani filmele lor. Dar tocmai de-aia, pentru ca mi se pare o situatie similara cu Girlfriends (regizat tot de o femeie, Claudia Weill) care a fost numit „the female Annie Hall”. Desi a fost turnat in '76 (cu un an inainte de Annie Hall), a fost terminat abia in '78 din cauza lipsei de fonduri. E un film excelent, cu probabil cel mai grozav personaj feminin EVER, dar aproape complet obscur, cum pare sa fie si cazul lui Used People. (Ca sa maresc panza de paianjen in care am cazut, Girlfriends este unul din cele 10 filme despre care Wes Anderson a spus ca i-au format viziunea despre New York).

Povestea e un old-age fairytale (de unde si titlul, probabil): Joe (Marcello Mastroiani fara cateva din farmecele-i cunoscute) o iubeste pe Pearl (Shirley MacLaine plina de pizzazz) de 23 de ani si acum, afland de moartea sotului ei dupa o casnicie de 37 de ani, simte ca poate sa isi faca aparitia impreuna cu cele mai sincere sentimente. Evident ca ea e reticenta, dar povestea se deruleaza simpatic (si, pe alocuri, isteric), iar Beeban Kidron s-a jucat frumos cu toate personajele, facandu-le sa para mai mult niste copii cu riduri, permanent sau prea mult machiati, fiecare avand ciudateniile si hazul lui, dar Freida (mama lui Pearl) si prietena ei Becky m-au facut sa imi doresc ca filmul sa fi fost mai mult despre ele. De la pseudo-certuri legate de datorii de 50 de centi, discutii despre Tupperware si daca poti sau nu sa le pui in congelator si semi-ofense („All your children are weird” -„Yeah, well your daughter is a Jew for Jesus!”) au fost cel mai bun lucru care i se putea intampla filmului asta, mai ales ca ele ii poarta, foarte direct, mesajul plin de instigari la companie, prietenie si iubire pentru cand nu mai speri la ele.

In cuvintele lui Pearl catre Joe (ca raspuns la invitatia lui la cina): „Not too spicy, we're jewish. We take gas very seriously”, this film's a gas! Dar am acelasi vag sentiment ca si fata de The Wedding Banquet, ca e puuuutin prea Hollywood pentru Berlinala.» (Letiţia)

Berlinala de sub pleoapă (I)

Letiţia is back! Back in the (early) 90s. The year is 1993, to be precise. The time is now...

În clipa de faţă e la Berlin, la festival. Vede filme. Plăcută îndeletnicire! Aceasta e prima relatare, una de excepţie despre un film mai puţin excepţional, The Wedding Banquet (de Ang Lee). Textul e fără diacritice din vrerea autoarei, iar eu îi respect opţiunea. Teoretic, n-ar trebui să fie un inconvenient major pentru cei ce vreau/vor cu adevărat să citească...

«Am rezolvat problema cu strugurii: pentru a nu cadea in pacatul vulpii si a face pronosticuri gustative vizavi de calitatile „fructelor” la care nu am avut acces, mi-am construit un crono-cupeu care sa ma duca la Berlinala, o alta Berlinala. E cald si bine, cam inghesuit, dar la mine in cupeu nu e coada la bilete (un fel mai putin ciudos de a zice ca nu-mi trebuie struguri, pentru ca am mancat prea multi anul trecut, multumesc).

Am inceput calatoria aseara, cu The Wedding Banquet, al doilea film al lui Ang Lee. Ea, Wei Wei, e chiriasa pictorita fara slujba si green card al lui, Wai, care e si taiwanez si cetatean american si locuieste cu iubitul sau american, Simon cel stereotipic, care poarta chiar si cercel in urechea dreapta. Parintii lui Wai traiesc in Taiwan si isi ocupa timpul cu petitul de fete si visat la nepoti. E usor, din titlu, sa simti unde vrea sa te duca filmul, mai ales dupa ce Wei Wei exclama, deprimata, „No stupid American will ever marry me!”

Astfel ii pica fisa lui Simon cel afabil sa orchestreze un mariaj din care sa rezulte cel putin un Wai mai linistit (ca si-a bucurat parintii) si mai dispus sa mearga in vacante (care e of-ul on-screen al lui Simon). La scurt timp vin parintii lui Wai si, pe fondul - serios - al diferentelor dintre generatii, dar si al conflictelor dintre culturi, dintre individualismul vestic si traditionalismul estic, filmul se umple de poante, montaje muzicale si rasturnari de situatie si coincidente (care au amuzat copios publicul in fiecare film hollywoodian de la Look Who's Talking incoace - asta n-am verificat-o). 

Banchetul in sine e absurd, pentru ca pare organizat impecabil intr-un timp extrem de scurt plus ca e plin ochi de invitati poznasi. Cine sunt si de unde au venit? se intreaba mintea mea care a refuzat sa-si „suspendeze neincrederea”,  invitati care se explica pentru comportamentul lor iesit din stereotipul asiaticului cuminte si bun la mate prin „5000 years of sexual repression”.

Tatal taiwanez, tacut si prefacut ursuz, e de fapt marele jucator, un manipulator extraordinaire, care nu are probleme cu orientarea sexuala a fiului lui cum lasa sa se inteleaga, dar isi joaca rolul de parinte care trebuie menajat pentru a putea avea nepotul pe care si-l doreste. E simpatic si prietenos, in esenta, si intelepciunea sa e comasata intr-un fel de confucianism americanizat: „You can't put your foot in your mouth if you keep it closed”.

Iarta-ma ca nu stiu multe despre domnul Lee (am vazut si placut deosebit The Ice Storm), dar despre el  in raport cu filmul asta nu simt decat ca ori isi dorea sa aiba clac! la Hollywood, ori n-a reusit sa scape de biciuirea filmului de catre cerintele comerciale. L-am receptat cu multe critici, pe care am incercat sa le estompez putin, dintr-o nostalgie caraghioasa pe care o pastrez anilor 90 si filmelor lui hollywoodiene-reteta, dar uneori m-am intrebat daca nu cumva e invers si eu rad degeaba de el, pentru ca de fapt el rade de mine. Inca nu m-am hotarat.

Zic ca a fost un inceput bun pentru experimentul asta, pentru ca mi-am dat seama ca nu poti calatori cu adevarat inapoi in timp decat daca e vorba despre un timp pe care deja l-ai cunoscut intim. Iar eu cu anii 90 am fost colega de banca. Doar ca acum ii vad de sub pleoapa.

P.S.:.N-am putut/stiut/avut rabdare sa includ asta in text, dar mi-a placut tare mult o replica pe care o suspectez ca detine esenta intregului film (plus o usoara critica a vremurilor): cand cei doi isi fac fotografiile de nunta, fotograful le striga „Show your white teeth like you love each other!”» (Letiţia)

Berlinala de sub pleoapă (prolog)

Ediţia a 63-a a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin se deschide mâine seară cu un film aşteptat cu sufletul la gură, The Grandmaster, primul lungmetraj semnat Wong Kar Wai în ultimii 6 ani. Personal, i-am cam simţit lipsa şi chiar dacă e cu şi despre arte marţiale, clasa nu are cum să-i lipsească.

Despre competiţie, numai de bine! Mult mai echilibrată şi mai sonoră decât anul trecut. Nu am favoriţi, dar mi-ar plăcea ca Marele Premiu să fie luat de Pardé (Closed Curtain) de Jafar Panahi şi Kambozia Partovi. Nu-i vorbă, avem şi noi un concurent - Poziţia copilului de Călin Peter Netzer - un David printre Goliaţi, prin urmare premisele unei surprize sunt create! Nu fac pronosticuri, însă. Medalia de onoare, precedentul  a fost un film mai mult decât rezonabil

În ce priveşte acoperirea pe acest blog a primului eveniment cinematografic major al anului, nu trebuie să vă îngrijoraţi: e rezolvată! Ciprian David, unul din redactorii de la negativ-film.de, va intermedia relatări de la faţa locului, iar Letiţia, corespondentul cinesseur la Berlinala de anul trecut, va face o incursiune cu Maşina timpului fix până în '93, pentru a recupera câteva din filmele selectate atunci de venerabilul director al festivalului, Moritz de Hadeln. Nu-i va scăpa mai nimic din ceea ce e esenţial şi ne va povesti în consecinţă! Cum îi spuneam şi ei: orice e permis! O călătorie în timp nu garantează desfăşurarea cronologică a lucrurilor, ci experienţa. De unde şi denumirea capitolului pe care-l va scrie: Berlinala de sub pleoapă! Să-nceapă balul, aşadar...

P.S.: La fel ca acum, şi în urmă cu 20 de ani un film românesc era prezent în competiţie: Patul conjugal al lui Daneliuc. Nu a fost reţinut în palmares. Unde e Daneliuc la ora actuală nu ştiu, dar mă voi interesa. În plus, într-una din secţiunile adiacente (Panorama), a fost proiectat şi Vulpe vânător (dir. Stere Gulea).

„All good people read good books” (19)

Screenshot from On the Road (dir. Walter Salles/2012)

- courtesy of Richie -

Malick Essential: Wrap Up Session

The Screen Poetry of Terrence Malick (by Nelson Carvajal)

 Previous installments in Malick Essential's series: 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2... 1.

Cvasimilitudini (LI): Carax meets Haneke

Screenshot from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)

Screenshot from Amour (dir. Michael Haneke/2012)

La Carax: cel mai probabil o sală de cinema cu spectatori care par adormiţi. Sau împietriţi. Cert e că nimeni nu scoate o vorbă, nu mişcă.

La Haneke: o sală de concerte, fremătătoare, oameni care se foiesc în căutarea unei poziţii cât mai comode într-o o aşteptare febrilă presărată de toate acele gesturi de reglaj şi sunete inerente unei astfel de aşteptări: priviri nerăbdătoare, şuşoteli, un tuset răzleţ, poate două...

La amândoi, însă, secvenţele sunt plasate chiar la început ca un fel de prolog-oglindă. Sau ca formă de interogare a publicului, procedeu deja obişnuit la Haneke, care de obicei se erijează şi în judecător (la fel ca Godard), dar nou la Carax, unde se poate desluşi o diferenţă de ton (e mai puţin stentoral).

Referitor la Amour, revăzut recent la cinema: rămâne valabil ce am scris iniţial. Adică nu simt nevoie să mai adaug ceva în afară de asta: observând şi reacţia relaxată a publicului, aş spune că e cel mai accesibil film făcut de Haneke. Termen de comparaţie în materie de disonare perceptivă a audienţei (mă rog, unul din ele!) rămâne Caché.

The Sessions: Hope of deliverance

From the darkness that surrounds us... (Paul McCartney)

În 1997, Jessica Yu câştiga un Oscar la categoria Best documentary short cu Breathing Lessons: The Life and Work of Mark O'Brien. La acel moment, subiectul/personajul filmului avea 48 de ani, era complet paralizat şi din această cauză, obligat să stea în cea mai mare parte a timpului într-un fel de dispozitiv acţionat electric (iron lung) pentru a putea respira şi, în general, trăi. Autonomia de funcţionare unplugged era de 3-4 ore (cam cât a unei baterii de laptop, dacă vreţi!).

Practic, un dublu prizonierat: mai întâi, în propriul trup şi apoi, pe o targă, la orizontală 24 de ore din 24, în plămânul de fier. Cu toate acestea, a absolvit Berkeley, era poet şi jurnalist (scria diverse materiale inspirate de problemele sale de integrare în societate). Povestea lui se învecinează cu excepţionalul, fiindcă O'Brien a încercat în permanenţă să depăşească stadiul de victimă (socială) a unei boli infecţioase contactate la 6 ani. Totuşi, în 1999, poliomielita îl va răpune!

În 2012, regizorul Ben Lewin (67 de ani, dar nu ştiu de ce eu mi-l imaginam mai tânăr), el însuşi un luptător cu teribila afecţiune, se reapropie de povestea lui Mark O'Brien. Versiunea sa porneşte de la un articol, On Seeking a Sex Surrogate, scris prin 1988, în care O'Brien relatează la persoana I experienţele prin care trece, unele absolut stânjenitor-hilare, pentru a-şi duce la capăt un vis aparent inaccesibil: real sex with a real woman!

Este ajutat în acest demers oarecum kamikaze de Father Brendan, un preot catolic deschis la minte (William H. Macy, perfect distribuit), care nu doar că îi dă binecuvântarea dar îi şi monitorizează din confesional evoluţia vieţii sexuale, dar mai ales de Cheryl [Cohen Greene], psihoterapeut şi sex surrogate pentru bărbaţi cu dizabilităţi de tot soiul. De asemenea, căsătorită şi mamă a doi copii. Personajul acesteia este interpretat de Helen Hunt, care face un rol pentru care ar merita înainte de Oscar (nominalizată, de altfel, pentru best supporting role) şi alte distincţii, un premiu pentru curaj!

În ceea ce înseamnă, de fapt, miezul său reactiv, filmul se concentrează pe sesiunile de terapie sexuală, deşi mai corect spus ar fi erotică, pe care Cheryl le ţine cu pacientul său (jucat de un John Hawkes „modificat” prostetic). Natura relaţiilor dintre ei, chiar dacă lămurită contractual şi conceptual de la bun început („mă plăteşti ca psihoterapeut, nu ca prostituată”), este mereu într-un echilibru fragil. Rând pe rând, funcţie şi de modul în care decurg şedinţele, fiecare şi-ar dori să nu mai fie în respectiva situaţie: el din cauza anxietăţii sau atacurilor de panică, ea fiindcă sesizează pericolul unui transfer afectiv mai periculos decât eşecul explicit al terapiei.

Oscilaţiile acestui veritabil seismograf de incertitudini şi senzaţii, Lewin are ştiinţa sau darul de a le capta vizual şi narativ cu infinită precauţie şi delicateţe într-o formulă ce explorează fără să cadă în ridicol sau obscen provocările psihice şi fizice pe care o persoană debilitată trebuie să le depăşească în sau din dorinţa de a avea o viaţă sexuală normală (admit că normal în contextul acesta poate suna straniu, dar o să-mi daţi dreptate după ce vedeţi The Sessions, hitul anul trecut la Sundance). Fireşte, conexiunea cu filmul lui Schnabel din 2007, Le scaphandre et le papillon, e inevitabilă. În pofida similarităţii tematice, povestea şi personajele de aici sunt mult mai accesibile publicului, iar identificarea primară e mult mai simplu obţinută. Nu simplist, atenţie!, ci cu economie de mijloace (de exemplu, Le scaphandre... excela la capitolul poezie, în cazul de faţă poezia e prezentă într-un sens mult mai prozaic, tehnic, dacă e permis paradoxul). Nu mă puneţi să aleg, însă!

P.S.: Incidentally, Cheryl still works as a surrogate these days... at age 68.