Berlinalles gute (II)

Dragostea, pasiunea şi sexualitatea sunt trei constante în programele Berlinalei de anul acesta, iar Don Jon’s Addiction, debutul în lungmetraj pentru Joseph Gordon-Levitt, confirmă această orientare. O spune şi Simon Born într-o nouă corespondenţă de la Berlin, tradusă/adaptată pentru Cinesseur de colegul său, Ciprian David. 

Cu mulţumiri!

Credit imagini: © Berlinale

 «Regizor, scenarist şi personaj principal: combinaţia asta declanşează în Germania un buton de panică. Prea s-au întipărit nume ca Till Schweiger sau, mai nou, Matthias Schweighöfer pentru ca formula să nu trezească suspiciuni... Din fericire, astfel de reguli vin şi cu excepţii. E cazul lui Joseph Gordon-Levitt, care şi-a plasat debutul regizoral în cadrul Panoramei, iar ceea ce vedem ne arată că se pricepe şi în spatele camerei. Filmul său - Don Jon - nu vine cu nimic nou, însă e amuzant, proaspăt, coerent şi destul de deştept cât să evite clişeele indie din ultimii ani, dar şi destul de cuminte încât să fie etichetat un film promiţător după standardele Combinatului Sundance. O mică perlă!

Specia asta de mascul e arhicunoscută: tricou mulat, gel cu bidineaua, şliţul umflat. Pedala de acceleraţie în „blană” şi claxonul sincronizat cu schimbătorul de viteze. Nu duc fiarele cât ar trage el. În club, o agaţă pe tipa cea mai tare. Jon Martello (Levitt) e o bombă de testosteron pe două picioare. De-aici şi porecla previzibilă de Don Jon, un Don Juan modern, un sociopat dependent de sex, mai degrabă star porno decât seducător. În ciuda vieţii sale sexuale hiperactive, Don Jon-ul nostru e obsedat de pornografie pe net. În ecuaţia lui, sexul pe bune e inferior celui virtual. Nici măcar omologul său feminin (Scarlett Johansson) nu reuşeşte să-l desprindă de ritualul computeristic lipicios. Până apare Esther (Julianne Moore)!

E incredibil câtă energie mobilizează Levitt în portretizarea procletului antipatic. Cele şase kilograme de masă musculară pe care le-a pus sunt o nimica toată pe lângă schimbările radicale din mimica sa, altminteri simpatică. Chipul copilului adult din Inception sau The Dark Knight Rises e istorie şi repetat pus sub semnul întrebării de căutătura camp-stupidă de Don Juan. În loc de băiatul din vecini avem de-a face cu una din gorilele lui Tony Soprano sau cu pumpbuddy-ul lui Mac din It’s Always Sunny in Philadelphia. Şi totuşi, undeva în privirea asta a lui îşi face cuibuşor un fel de şarm care ne atrage în bizarul univers al filmului. 

Punctul forte al acestei producţii de autor este, bineînţeles, distribuţia. Scarlett Johansson alias Barbara pe post de Don Jon feminin are şi ea o relaţie funcţională cu propriul corp: un outfit strâmt ici, o coapsă la înaintare dincolo şi sângele lui Jon migrează din cap spre regiunile sudice. Şi dacă nu primeşte ce vrea, redefineşte superlativul pentru „bitch“! Showul adevărat ne este prezentat de-abia în sânul familiei protagonistului, în cauzele problemelor sale de comunicare. Mamei Angela (Glenne Headly) îi merge gura ca o meliţă. Desigur, ea vrea binele copiilor... Ideea ei despre bine, in fact. Sora, Monica (Brie Larson), nu vorbeşte deloc. Având o relaţie specială (şi permanentă) cu celularul e prezentă doar fizic. Tatăl, Jon Sr. (Tony Danza), vorbeşte prea tare. Emisiile sale verbale se reduc la răgete şi înjurături, cel mai des asociate cu meciurile de fotbal american. Un ansamblu de sketch, dotat cu exact atâta profunzime cât să placă spectatorului.

Dragostea, sexualitatea şi pasiunea sunt trei constante în programul Berlinalei de anul acesta. În Don Jon’s Addiction, dragostea e un bun de consum, night-clubul e bursa, valoarea e măsurată în sex-appeal-ul tipelor (pe o scală de la unu la zece). Sentimentalismul se pierde între reclame explicite pentru sandvişuri şi pornografie online. Tendinţei generale de nivelare a sexualităţii i se opune doar fetişul, ca ultima dovadă de autenticitate a acestei sexualităţi. De unde şi ritualizarea excesivă a consumului de pornografie în cazul lui Jon care, omniprezentă în film, se traduce astfel: pronografia e pentru sexualitate ceea ce romance-ul hollywoodian e pentru dragoste. Ambele urmăresc satisfacerea imediată a nevoilor stringente. Şi dacă Jon caută adevărata plăcere în consumul excesiv de pornografie, Barbara îşi configurează concepţia despre dragoste cu „siropuri” în care joacă Anne Hathaway şi Channing Tatum. Consumul, ca metodă, îi transformă pe ambii în egomaniaci.

Levitt surprinde cu fler şi destulă ironie nivelarea din viaţa lui Jon: după o săptămână de onanie, tras de fiare şi înjurături pe autostradă, duminica merge la biserică. La spovedanie, mărturiseşte de fiecare dată aceleaşi păcate. X masturbări plus x acte sexuale egal canon cu y de Tatăl Nostru plus z Ave Maria. Mântuire de la automat. Şi totuşi, se întrezăreşte o luminiţă la capătul tunelului: de redundanţă se scapă prin varietate. Chiar dacă asta înseamnă doar un nou club de fitness. Primii paşi sunt întotdeauna mici.»

Berlinala de sub pleoapă (III)

Nu ştiu vouă, dar mie îmi prinde bine (nu mai spun că-mi şi place, it's understood) pendularea asta între două epoci berlineze via cinema. Iar filmul despre care se face vorbire mai jos accentuează senzaţia de trecut fluid.

«Belle Epoque (dir. Fernando Trueba) m-a luat pe sus si mi-a zis, usor indecent, tie o sa-ti placa de mine. De la primul cadru cu valiza pana aproape de sfarsit, am trait intens in expectativa.

(valiza e acolo, mica, intre E si P)

Suntem in Spania, in 1931, in toiul frictiunilor dintre regalisti si republicani, iar filmul incepe cu cel mai grozav opening shot [(double entendre ;)]. Fernando, proaspat dezertat, capturat si eliberat in primele minute ale filmului, ajunge in Arcos unde se imprieteneste cu Manolo, pictor, „rebel, infidel si libertarian prin natura, dar care traieste ca un burghez circumspect”.

Manolo are patru fete. Fernando pare ca se amorezeaza instantaneu de toate patru si de fiecare pe rand si, in contextul potrivit, e gata sa le cunoasca mai bine. Intr-un fel, ele sunt aspecte diferite ale aceleiasi femei: Violeta, usor masculina si independenta, Rocio, superficiala, hachitoasa si cu tendinte de parvenire, Clara, grijulie si delicata, si Luz, virginala, pura si naiva. Impresia mea initiala ca nu o sa aiba succes cu nici una a primit lovitura de gratie destul de rapid, iar Manolo, care pare un pater protector pentru fetele sale, se dovedeste a fi mai ingrijorat de soarta lui Fernando... Si pe buna dreptate.

Atmosfera din sat e condimentata de personaje cu haz (aduce putin cu atmosfera din Nunta Muta a lui Malaele), iar replicile mi-au amintit adeseori de istorioarele din Cercul Mincinosilor: „- Ce frig e! / - Ei bine, e iarna!”. Sau: atunci cand e chemat pentru o ungere de urgenta, preotul, mai nonconformist de fel, e gasit la un joc de carti intr-un bordel iar el le explica enoriasilor veniti sa-l caute: „Da, sunt aici. Aici unde e pacatul e cea mai mare nevoie de mine.”

Desi filmul e plin de farmec si incepe foarte in forta, finalul e putin anticlimax, lucrurile se asaza destul de sec, fara sa ma faca sa suspin sau sa ma intreb „oare ce o sa se intample de aici incolo?”. Dar il aplaud pentru asta: e potrivit si oarecum veridic, pentru ca de obicei povestile de dragoste in filme se incheie cu un inceput si ne lasa dorindu-ne sa aflam mai mult, insa finalul asta sincer parca alunga impresia de basm, de fantastic, pe care o exuda filmul. Si ce frumos stiu spaniolii sa rada de ei insisi!» (Letiţia)

Berlinalles gute (I)

Back in the present days...

Aceasta e prima corespondenţă de la Festivalul de Film de la Berlin, ediţia curentă, graţie lui Ciprian David (negativ-film.de), care a asigurat traducerea şi adaptarea textului scris de colegul său, Simon Born. Credit imagini: © Berlinale.

W Imie.../In the Name Of - e unul dintre cele mai bine primite filme atât de public, cât şi de critici la actuala ediţie a Berlinalei (a fost proiectat în Competiţia oficială).

«Adam e preot, undeva în provincie. În parohia pe care o păstoreşte, înfiinţează un adăpost pentru tineri (bărbaţi) cu trecut violent. Oameni, în fond, care nu mai găsesc cu uşurinţă un drum în viaţă. Ewa e măritată, dar se simte singură. Soţul ei, Mihal, învăţător, îl ajută pe Adam. Ar fi devenit şi el preot, dacă nu ar fi întâlnit-o pe ea. Ewa îl iubeşte pe Adam. Acesta o respinge. Nu pentru că aşa îi dictează regulile preoţeşti, ci pentru că ea nu-i trezeşte nici un fior erotic.

W Imie.../In the Name Of, candidatul polonez la Ursul de Aur, e construit nu în jurul abstinenţei sexuale a unui preot, ci al ambivalenţei acestei funcţii: prelat şi fiinţă umană (cu nevoi de tot soiul). Preoţia lui Adam e, de fapt, o fugă de aceste nevoi, o reprimare a atracţiei pe care o simte faţă de bărbaţi. Asta până în momentul în care îl cunoaşte pe Lukasz, poreclit Humpty. De aici încolo viaţa lui Adam va lua o turnură haotică. 

Regizorul e o femeie, Malgorzata Szumowska. În viziunea ei, lumea acestor bărbaţi e una cât se poate de brutală, fără fasoane. E o comunitate ce musteşte de hipermasculinitate şi vedem asta în tuşe nu neapărat groase, cât solid conturate. Salahorie ziua, socializare bahică seara. Corpuri năduşite ciocnindu-se la fotbal. Strângeri viguroase de mâini şi consum de narcotice ca dovezi de forţă şi virilitate. Muncă, hrană, spălat, somn - totul la comun. Cine se simte incomod în această claustrare homosocială are ca armă agresivitatea. Sau evadarea. Bătăi, sudalme, ură faţă de străini. Sexualitatea (par)e tabu, dar în limbajul colorat al tinerilor prinde aripi: My sausage is on fire, scapă porumbelul unul dintre ei, în timp ce prăjesc cârnaţi şi toţi izbucnesc în râs, prinzând aluzia. În cele din urmă, până şi cei mai puternici dintre ei vor cădea pradă ispitelor cărnii. 

E o contrapondere faţă de universul delicat al lui Adam şi Lukasz, sugerat şi de pletele celor doi fluturând într-o mare de capete rase. Ambii suferă. Lukasz e marginalizat din cauza handicapului fratelui său. Sensibilitatea sa e în permanent conflict cu asprimea confreriei ce are tendinţa de a elimina tot ce e diferit de frica de a nu se transforma în acest „diferit”. Adam, în schimb, se refugiază în pădure, singur. Suprasolicitarea corpului e metoda lui de a-şi tempera impulsurile trupeşti. Epuizarea ca extaz, surogat al orgasmului. Fuga lui e o căutare a echilibrului, a împlinirii, a lui Dumnezeu. O rugăciune. O formă de a vorbi divinităţii. Doar că aceasta nu răspunde. 

Şi comunicarea cu Lukasz e preponderent corporală. Îngrijeşte corpul schingiuit al tânărului snopit în bătaie, îl susţine în timpul lecţiilor de înot, aleargă împreună printr-un lan de porumb urlând ca maimuţele. Intimitatea lor e mai mereu una fără vorbe, alimentată de siguranţa pe care şi-o oferă reciproc într-un labirint al emoţiilor nearticulate. Împreună înseamnă armonie la toate nivelurile, stare inaccesibilă bărbaţilor din jurul lor.

W Imie.../In the Name Of atinge intensităţi nebănuite pentru un astfel de story, purtându-şi spectatorii de mână printre convulsiile emoţionale ale protagoniştilor. De fapt, filmul e exact ca ei: aspru, delicat, zgomotos, liniştit, disperat, exuberant. Imagini tremurânde trase din mână se desprind lent în planuri-secvenţă armonioase care explorează mediul natural în care se desfăşoară acţiunea. Muzica dramatică alternează cu acordurile chill. Conflictele interioare ale personajelor se reflectă, pe rând, conform tradiţiei melodramatice, fie în mediul lor, fie în exterior sau suprafeţe metalice etc. Recursiv, acestea se răsfrâng asupra tinerilor şi îi definesc. Adam şi Lukasz sunt asociaţi, mai mult sau mai puţin discret, cu natura şi tumultul ei, dar de fiecare dată în cadrul unui schimb de mingi între realitate şi transcendenţă. Iar dacă unele imagini sunt mai puţin sigure stilistic decât celelalte, totalitatea lor de ansamblu eterogen reuşeşte să acapareze.»

Berlinala de sub pleoapă (II)

Letiţia îşi continuă periplul cine-temporal la Berlinala din 93. Filmul despre care scrie astăzi e ceea ce se poate numi a feel good movie. Sau comedie cu evrei newyorkezi la sfârşitul anilor 60, oarecum vitregită de soartă, în ciuda distribuţiei de calibru. Dar asta e deja altă poveste.

«Used People! Ce titlu urat! Nu doar semantic, ci si simbolic. Si sonor. As fi preferat mai degraba ceva ridicol, precum Queens of Queens, sau chiar si titlul piesei de teatru din care e inspirat The Grandma Plays, decat Used People. Altfel, este un ospat vizual a la Wes Anderson si Todd Solondz, prajit bine in aceeasi tematica a familiei disfunctionale: „Better have chicken than kids. At least you can eat them when you're hungry”.

E destul de nepotrivit ca folosesc comparatia cu cei doi regizori, cand filmul asta precede cu cativa ani filmele lor. Dar tocmai de-aia, pentru ca mi se pare o situatie similara cu Girlfriends (regizat tot de o femeie, Claudia Weill) care a fost numit „the female Annie Hall”. Desi a fost turnat in '76 (cu un an inainte de Annie Hall), a fost terminat abia in '78 din cauza lipsei de fonduri. E un film excelent, cu probabil cel mai grozav personaj feminin EVER, dar aproape complet obscur, cum pare sa fie si cazul lui Used People. (Ca sa maresc panza de paianjen in care am cazut, Girlfriends este unul din cele 10 filme despre care Wes Anderson a spus ca i-au format viziunea despre New York).

Povestea e un old-age fairytale (de unde si titlul, probabil): Joe (Marcello Mastroiani fara cateva din farmecele-i cunoscute) o iubeste pe Pearl (Shirley MacLaine plina de pizzazz) de 23 de ani si acum, afland de moartea sotului ei dupa o casnicie de 37 de ani, simte ca poate sa isi faca aparitia impreuna cu cele mai sincere sentimente. Evident ca ea e reticenta, dar povestea se deruleaza simpatic (si, pe alocuri, isteric), iar Beeban Kidron s-a jucat frumos cu toate personajele, facandu-le sa para mai mult niste copii cu riduri, permanent sau prea mult machiati, fiecare avand ciudateniile si hazul lui, dar Freida (mama lui Pearl) si prietena ei Becky m-au facut sa imi doresc ca filmul sa fi fost mai mult despre ele. De la pseudo-certuri legate de datorii de 50 de centi, discutii despre Tupperware si daca poti sau nu sa le pui in congelator si semi-ofense („All your children are weird” -„Yeah, well your daughter is a Jew for Jesus!”) au fost cel mai bun lucru care i se putea intampla filmului asta, mai ales ca ele ii poarta, foarte direct, mesajul plin de instigari la companie, prietenie si iubire pentru cand nu mai speri la ele.

In cuvintele lui Pearl catre Joe (ca raspuns la invitatia lui la cina): „Not too spicy, we're jewish. We take gas very seriously”, this film's a gas! Dar am acelasi vag sentiment ca si fata de The Wedding Banquet, ca e puuuutin prea Hollywood pentru Berlinala.» (Letiţia)

Berlinala de sub pleoapă (I)

Letiţia is back! Back in the (early) 90s. The year is 1993, to be precise. The time is now...

În clipa de faţă e la Berlin, la festival. Vede filme. Plăcută îndeletnicire! Aceasta e prima relatare, una de excepţie despre un film mai puţin excepţional, The Wedding Banquet (de Ang Lee). Textul e fără diacritice din vrerea autoarei, iar eu îi respect opţiunea. Teoretic, n-ar trebui să fie un inconvenient major pentru cei ce vreau/vor cu adevărat să citească...

«Am rezolvat problema cu strugurii: pentru a nu cadea in pacatul vulpii si a face pronosticuri gustative vizavi de calitatile „fructelor” la care nu am avut acces, mi-am construit un crono-cupeu care sa ma duca la Berlinala, o alta Berlinala. E cald si bine, cam inghesuit, dar la mine in cupeu nu e coada la bilete (un fel mai putin ciudos de a zice ca nu-mi trebuie struguri, pentru ca am mancat prea multi anul trecut, multumesc).

Am inceput calatoria aseara, cu The Wedding Banquet, al doilea film al lui Ang Lee. Ea, Wei Wei, e chiriasa pictorita fara slujba si green card al lui, Wai, care e si taiwanez si cetatean american si locuieste cu iubitul sau american, Simon cel stereotipic, care poarta chiar si cercel in urechea dreapta. Parintii lui Wai traiesc in Taiwan si isi ocupa timpul cu petitul de fete si visat la nepoti. E usor, din titlu, sa simti unde vrea sa te duca filmul, mai ales dupa ce Wei Wei exclama, deprimata, „No stupid American will ever marry me!”

Astfel ii pica fisa lui Simon cel afabil sa orchestreze un mariaj din care sa rezulte cel putin un Wai mai linistit (ca si-a bucurat parintii) si mai dispus sa mearga in vacante (care e of-ul on-screen al lui Simon). La scurt timp vin parintii lui Wai si, pe fondul - serios - al diferentelor dintre generatii, dar si al conflictelor dintre culturi, dintre individualismul vestic si traditionalismul estic, filmul se umple de poante, montaje muzicale si rasturnari de situatie si coincidente (care au amuzat copios publicul in fiecare film hollywoodian de la Look Who's Talking incoace - asta n-am verificat-o). 

Banchetul in sine e absurd, pentru ca pare organizat impecabil intr-un timp extrem de scurt plus ca e plin ochi de invitati poznasi. Cine sunt si de unde au venit? se intreaba mintea mea care a refuzat sa-si „suspendeze neincrederea”,  invitati care se explica pentru comportamentul lor iesit din stereotipul asiaticului cuminte si bun la mate prin „5000 years of sexual repression”.

Tatal taiwanez, tacut si prefacut ursuz, e de fapt marele jucator, un manipulator extraordinaire, care nu are probleme cu orientarea sexuala a fiului lui cum lasa sa se inteleaga, dar isi joaca rolul de parinte care trebuie menajat pentru a putea avea nepotul pe care si-l doreste. E simpatic si prietenos, in esenta, si intelepciunea sa e comasata intr-un fel de confucianism americanizat: „You can't put your foot in your mouth if you keep it closed”.

Iarta-ma ca nu stiu multe despre domnul Lee (am vazut si placut deosebit The Ice Storm), dar despre el  in raport cu filmul asta nu simt decat ca ori isi dorea sa aiba clac! la Hollywood, ori n-a reusit sa scape de biciuirea filmului de catre cerintele comerciale. L-am receptat cu multe critici, pe care am incercat sa le estompez putin, dintr-o nostalgie caraghioasa pe care o pastrez anilor 90 si filmelor lui hollywoodiene-reteta, dar uneori m-am intrebat daca nu cumva e invers si eu rad degeaba de el, pentru ca de fapt el rade de mine. Inca nu m-am hotarat.

Zic ca a fost un inceput bun pentru experimentul asta, pentru ca mi-am dat seama ca nu poti calatori cu adevarat inapoi in timp decat daca e vorba despre un timp pe care deja l-ai cunoscut intim. Iar eu cu anii 90 am fost colega de banca. Doar ca acum ii vad de sub pleoapa.

P.S.:.N-am putut/stiut/avut rabdare sa includ asta in text, dar mi-a placut tare mult o replica pe care o suspectez ca detine esenta intregului film (plus o usoara critica a vremurilor): cand cei doi isi fac fotografiile de nunta, fotograful le striga „Show your white teeth like you love each other!”» (Letiţia)

Berlinala de sub pleoapă (prolog)

Ediţia a 63-a a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin se deschide mâine seară cu un film aşteptat cu sufletul la gură, The Grandmaster, primul lungmetraj semnat Wong Kar Wai în ultimii 6 ani. Personal, i-am cam simţit lipsa şi chiar dacă e cu şi despre arte marţiale, clasa nu are cum să-i lipsească.

Despre competiţie, numai de bine! Mult mai echilibrată şi mai sonoră decât anul trecut. Nu am favoriţi, dar mi-ar plăcea ca Marele Premiu să fie luat de Pardé (Closed Curtain) de Jafar Panahi şi Kambozia Partovi. Nu-i vorbă, avem şi noi un concurent - Poziţia copilului de Călin Peter Netzer - un David printre Goliaţi, prin urmare premisele unei surprize sunt create! Nu fac pronosticuri, însă. Medalia de onoare, precedentul  a fost un film mai mult decât rezonabil

În ce priveşte acoperirea pe acest blog a primului eveniment cinematografic major al anului, nu trebuie să vă îngrijoraţi: e rezolvată! Ciprian David, unul din redactorii de la negativ-film.de, va intermedia relatări de la faţa locului, iar Letiţia, corespondentul cinesseur la Berlinala de anul trecut, va face o incursiune cu Maşina timpului fix până în '93, pentru a recupera câteva din filmele selectate atunci de venerabilul director al festivalului, Moritz de Hadeln. Nu-i va scăpa mai nimic din ceea ce e esenţial şi ne va povesti în consecinţă! Cum îi spuneam şi ei: orice e permis! O călătorie în timp nu garantează desfăşurarea cronologică a lucrurilor, ci experienţa. De unde şi denumirea capitolului pe care-l va scrie: Berlinala de sub pleoapă! Să-nceapă balul, aşadar...

P.S.: La fel ca acum, şi în urmă cu 20 de ani un film românesc era prezent în competiţie: Patul conjugal al lui Daneliuc. Nu a fost reţinut în palmares. Unde e Daneliuc la ora actuală nu ştiu, dar mă voi interesa. În plus, într-una din secţiunile adiacente (Panorama), a fost proiectat şi Vulpe vânător (dir. Stere Gulea).

„All good people read good books” (19)

Screenshot from On the Road (dir. Walter Salles/2012)

- courtesy of Richie -