One step forward: încă un premiu major pentru o cinematografie abulică

Mi-aduc aminte ca acum: când scriam de Medalia de onoare că e un film de toată isprava am fost luat la trei păzeşte şi privit cu destulă reticenţă de diverşi băgători de seamă, dar şi de voci avizate! Cum adică laud un film „aşa şi-aşa”, dar tratez ireverenţios un film - în opinia mea - slab (Marţi, după Crăciun) al unui regizor altfel eminent (Radu Muntean)?? Nu aveam criterii estetice, cam asta era ideea.

Poate că nici acum nu le am, cert e că dacă-i aşa, sunt în aceeaşi categorie cu Wong Kar Wai şi ceilalţi membri ai juriului de la Berlin care au văzut în Poziţia copilului, al treilea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer, cel mai valoros film din competiţie şi, în consecinţă, l-au premiat. Cu Ursul de Aur, distincţia supremă la Berlinală! Un mare pas înainte atât pentru Netzer (implicit o confirmare a talentului şi progresului său), cât şi - colateral! - pentru vitregita cinematografie naţională, după performanţa out of the blue reuşită de Florin Şerban cu Eu când vreau să fluier, fluier, în 2010 (Jury Grand Prix - Silver Bear + Alfred Bauer Award). Iar dacă mergem şi mai în urmă, îl găsim şi pe deschizătorul de drumuri Cristi Puiu printre laureaţi, taman în 2004, cu scurtmetrajul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (Ursul de Aur).

Evident, acest prestigios premiu nu schimbă cu nimic datele problemei: cinemaul românesc continuă să fie în moarte clinică. Performanţele acestea sunt şi trebuie privite ca sumă a eforturilor individuale, fiindcă în absenţa unei forme coerente de resuscitare, filmul românesc ca întreg e „un mort frumos, cu ochii vii”. Şi e mai bine să rămână aşa decât să dea haotic din picioare, speriind degeaba mesenii/asistenţa...

Pun trailerul acum şi voi reveni cu o cronică la momentul potrivit (înţeleg că premiera româească va fi pe 8 martie). 

Berlinalles gute (III)

Parteneriatul negativ-film.de - cinesseur continuă cu un nou episod din seria corespondenţelor de la ediţia curentă a Berlinalei. De data asta, textul (tradus &  adaptat de Ciprian David, parţial reorganizat de mine) e scris de Dennis Vetter şi pune în oglindă două filme aparent diferite, dar în esenţă extrem de apropiate (nu doar de şansele la „medalii”): Gloria şi Paradies: Hoffnung. Despre acesta din urmă, trebuie să spun că e punctul terminus al unei trilogii graţie căreia Ulrich Seidl a bifat the three biggies: Cannes, Veneţia şi, acum, Berlin)!

P.S.: Ca să fiu corect 100%, trebuie să spun că articolul lui Dennis conţine şi analiza unui film canadian, Vic + Flo ont vu un ours, însă din raţiuni de dimensiune a postului am operat un censor's cut forţat!

«Gloria a fost primit cu aplauze, atât de public, cât şi de critici, iar imaginile sale stăruie în minte după zile întregi de la prima proiecţie. Şi nota bene: în tot acest răstimp numărul filmelor vizionate de mine a continuat să crească. Spre deosebire de Vic + Flo ont vu un ours şi de alte producţii din competiţie, acest al patrulea film al chilianului Sebastian Lelio reprezintă, pe lângă Paradies: Hoffnung al lui Seidl, un candidat serios la Ursul de Aur.

Gloria are 58 de ani, e divorţată şi departe de a-şi fi consumat viaţa. Îşi preţuieşte libertatea, iese des în cluburi, trăieşte felurite aventuri erotice pasagere. Toate acestea însă, au un numitor comun: găsirea acelui „chelcăşoz” care să-i redimensioneze existenţa. E o femeie fermecătoare, observator sensibil al lucrurilor din jurul său, o fiinţă care caută să înţeleagă experienţele radicale ale fiicei sale, disperarea fostului soţ şi situaţia complicată a noului partener, Rodolfo. Cel din urmă, care i se aseamănă în multe privinţe, îi aduce şi speranţa unei noi iubiri, a unui început de la 0 şi a unui viitor mai fericit. Într-un peisaj dominat de resturi de trecut şi într-un Santiago răvăşit de protestele studenţeşti, cei doi îşi oferă timp pentru a se descoperi reciproc şi a se debarasa de tabuurile asociate de moravurile brugheze cu vârsta lor, mai ales în privinţa sexualităţii.

Purtat de energia şi căldura actriţei din rolul principal, Paulina Garcia, Gloria invită - tocmai prin căutarea aceasta a dragostei şi individualităţii pe fondul conservatorismului din Chile - la o revoluţie a privirii. Una care să devină mai matură, mai flexibilă şi mai ironică şi să devină astfel un statement umanist. În acest context, farmecul filmului e dat de forţa lui alegorică, însuşire care-l plasează deopotrivă într-un discurs social, dar şi în orizontul de aşteptare al publicului, cel din urmă reuşind să citească lesne printre rândurile ţesute de priviri, dialoguri, râsete şi plânsete. E remarcabilă uşurinţa cu care Sebastian Lelio construieşte dramaturgic în spaţiile de reflecţie lăsate spectatorului. Scurtele dispariţii inopinate ale lui Rodolfo după convorbiri telefonice cu fiica lui sau cu fosta soţie o lasă pe Gloria în aer (şi pe noi, de altfel)! Pisica (fără păr) a protagonistei, un duh care apare şi dispare în/din apartamentul acesteia, se asortează comportamental cu Rodolfo. Cu astfel de analogii operează regizorul...

Seidl, #3: If you're happy and you know it, clap your fat!

Coordonatele sociale ale poveştilor lui Seidl sunt din ce în ce mai drastic formulate. Paradies: Liebe o trimite pe Teresa (Margarethe Tiesel) în concediu în Kenya, departe de un acasă neprimitor, unde, ca femeie plinuţă trecută de vârsta a doua, şi-a pierdut stima de sine sub privirile dispreţuitoare ale celor din jur. Nici în Kenya nu găseşte altceva: partenerii ei privesc sexul din perspectivă funcţională (sursă de bani). În situatia asta tot ce-i rămâne de făcut e să se identifice progresiv cu străina înstărită, dominatoare şi ignorantă. Pe Ana-Maria, sora Teresei şi credincioasă fanatică, o întâlnim în Paradies: Glaube, într-un setting asemănător. Frustrată şi resemnată, vede doar ceea ce vrea să vadă. Căutând aprecierea, Ana-Maria e la fel de introvertită ca Teresa, numai că spre deosebire de sora sa, ceea ce nu a reuşit în căsnicie nu va căuta în braţele altora, ci în privirea pioasă a sfinţilor de pe icoane. Cu preţul unei căinţe obţinută prin flagelare constantă îşi ia libertatea de a vedea în Iisus iubitul perfect, opţiune personală pe care Seidl o disecă prin binecunoscută privire nemiloasă a camerei.

În sfârşit, Paradies: Hoffnung, filmul care închide trilogia, ne-o prezintă pe fiica Teresei, Melanie, care, asemeni mamei, are de luptat cu kilogramele. Nu pe cont propriu, ci instituţionalizat, într-o tabară de copii obezi unde îşi întâlneşte prima iubire: Joseph Lorenz, un tip de 40 de ani, conducătorul taberei. Avem de-a face în primele două părţi ale tripticului cu figuri împinse de propriile dorinţe spre activităţi-surogat. În Hoffnung, Seidl schimbă niţel locul accentelor. Nici iubirea lui Melanie pentru acest bărbat şi nici reacţia lui nu sunt influenţate de contexte sociale. S-ar putea chiar afirma că, în fază incipientă, cei doi trăiesc o dragoste naivă, chiar infantilă, şi într-un fel, curată şi fără vină. Conflictul pubertar al fetei cu societatea aduce însă, un element serios, dramatic, în idilă, şi deopotrivă o noţiune de autencititate eliberată de constructe precum religia sau banii în primele două părţi.

Cu alte cuvinte, după ce ne-a arătat lumea în care trăim ca o mănuşă întoarsă pe dos, Seidl ne arată şi cine suntem. Ne stoarce rânjete când fetele grăsune se dau de ceasul morţii să execute comenzile unui instructor macho dar nu pentru a obţine un efect comic, ci pentru a ne demonstra cât de solid ancorate în societate sunt tendinţele de a ridiculiza marginalul şi cât de mic e pasul de la ironie la respingere şi stigmatizare. Ajungând în tabără, Melanie află în primul rând despre ce e vorba acolo: „Comunitate prin disciplină! Disciplina prin comunitate!“. Şeful taberei e doar un bărbat derutat, un tip oarecum iresponsabil care nu ştie cum să procedeze confruntat cu o relaţie atipică. Dacă ar fi sincer cu el însuşi, ar recunoaşte că se află cu un picior în afara regulilor sociale, Melanie fiind minoră. Dar nu e şi merge pe burtă, încalcând regulile lui Seidl: sugrumă dragostea interzisa şi disperă. Ceea ce face şi Melanie. Şi acum, toţi împreună:

„If you're happy and you know it, clap your fat!
If you're happy and you know it, clap your fat!
If you're happy and you know it and you really wanna show it, if you're happy and you know it, clap your fat!“»

Best of Berlinale 2013 Critics' Picks

Ei impun trendul! Sau îl surprind... Şi din păcate, contrar a ceea ce se spune prin patrie, Poziţia copilului nu e printre favoriţi. Sper ca juriul să aibă altă părere. In the end, decizia ei, juraţii adică, o vor lua!

Berlinala de sub pleoapă (IV)

Calendar se situează cam pe la mijlocul filmografiei lui Atom Egoyan. Înaintea sa e The Adjuster (pur şi simplu minunat), după el - Exotica, adică una din cele 3 capodopere personale. În 1993, la Berlin, Calendar a fost proiectat în Forum, de regulă secţiunea cea mai atractivă a festivalului. Acolo l-a reperat/văzut şi Letiţia şi cum experienţa a impresionat-o, a decis s-o capitalizeze într-o capsulă cine-temporală de un subiectivism aparte. În ce mă priveşte, am detectat destule similarităţi tematice cu Patagonia, un film din 2010, semnat de galezul Marc Evans.

«Pana sa pun prima fraza pe hartie (care nu e asta) m-am holbat mai mult in ecranul alb-murdar decat atunci cand am vazut filmul. Filmul este Calendar. Un film ca o boaba de fistic doar putin deschisa - parca ii vezi miezul, il vrei, mult de tot, dar nu prea poti sa ajungi la el.

In ciuda primei scene, in care o masina este prinsa in mijlocul unei turme de oi, scena care m-a dus cu gandul ca poate e o aluzie la marsul fortat al armenilor spre desertul sirian, nu este un film despre genocidul de acum 100 de ani. In ciuda cadrelor fixe, nu este un film plicticos. In ciuda nivelului sugestiv la care opereaza, nu este un film criptic. Totul (sau ceva) se incheaga pe parcurs.

Un sot fotograf si o sotie traducatoare calatoresc prin Armenia sa faca poze pentru un calendar cu biserici vechi. Cei doi sunt in compania unui sofer, om de-al locului, care devine si ghid, ad-hoc.

Cadrele-s tintuite, in ele intra si din ele ies sotia si soferul. Cateodata imaginile devin albastre, reci, indepartate - sunt imaginile filmate de el si se scurg mereu catre ea, ca si cum o descopera pentru prima oara, indragostit. Ii cauta zambetul, gesturile, formele corpului, cauta sa si-o apropie si sa o pastreze, pentru ca urmeaza sa o piarda. Zice el, intr-un flash-forward, peste imagini cu o fortareata in ruine si o biserica: „All that's meant to protect us is bound to fall apart. All that's meant to protect us is bound to isolate. All that's bound to isolate is bound to hurt.”

Sotul, iubitul pasiv din calatorie, se uita la imaginile albastre filmate de el, poate din dorinta de a sesiza acum ce nu a putut atunci: cum s-a infiripat iubirea dintre sotia lui si soferul-ghid: „I pointed the camera at you and waited to see how long until you notice me. 2 minutes and 54 seconds.”

Intrerupand periplul lor din Armenia il vedem in sfarsit pe el (care e mereu ascuns in spatele camerei, spectator ca si noi), in flash-forward-uri, luand cina cu diferite femei. Toate raspund la fel la ceea ce pare a fi un semnal predefinit prin a cere sa foloseasca telefonul. Telefonul e langa calendar, „just on top of the water cooler”. La fel, e o conditie prestabilita ca ele sa vorbeasca in alte limbi (rusa, hindi, italiana, greaca etc.) si sa spuna, afectat, cam aceleasi fraze languroase. Calendarul e mereu deschis la alta luna, la alta biserica, la care ne intoarcem sa vedem evenimentele din timpul calatoriei.

Fiecare femeie e o noua biserica (eu am spus asta).

Desi, din dorinta mea de „rezolva misterul”, am mers pana la a crea analogii intre rolurile lor in calatorie si rolurile lor in relatia de cuplu - el e fotograf, observa, asteapta, nu intervine; ea este traducator: traduce, dar il si traduce („traduttore, traditore”) - simt ca filmul asta e ca o iubire care nu-i a ta: imposibil de patruns si inteles pe deplin. Asta e! Filmul asta este mai intai o iubire care nu-i a ta, si apoi, intamplator, este si film.

(cred ca asa incepe nebunia unui meta-spectator)»

Berlinalles gute (II)

Dragostea, pasiunea şi sexualitatea sunt trei constante în programele Berlinalei de anul acesta, iar Don Jon’s Addiction, debutul în lungmetraj pentru Joseph Gordon-Levitt, confirmă această orientare. O spune şi Simon Born într-o nouă corespondenţă de la Berlin, tradusă/adaptată pentru Cinesseur de colegul său, Ciprian David. 

Cu mulţumiri!

Credit imagini: © Berlinale

 «Regizor, scenarist şi personaj principal: combinaţia asta declanşează în Germania un buton de panică. Prea s-au întipărit nume ca Till Schweiger sau, mai nou, Matthias Schweighöfer pentru ca formula să nu trezească suspiciuni... Din fericire, astfel de reguli vin şi cu excepţii. E cazul lui Joseph Gordon-Levitt, care şi-a plasat debutul regizoral în cadrul Panoramei, iar ceea ce vedem ne arată că se pricepe şi în spatele camerei. Filmul său - Don Jon - nu vine cu nimic nou, însă e amuzant, proaspăt, coerent şi destul de deştept cât să evite clişeele indie din ultimii ani, dar şi destul de cuminte încât să fie etichetat un film promiţător după standardele Combinatului Sundance. O mică perlă!

Specia asta de mascul e arhicunoscută: tricou mulat, gel cu bidineaua, şliţul umflat. Pedala de acceleraţie în „blană” şi claxonul sincronizat cu schimbătorul de viteze. Nu duc fiarele cât ar trage el. În club, o agaţă pe tipa cea mai tare. Jon Martello (Levitt) e o bombă de testosteron pe două picioare. De-aici şi porecla previzibilă de Don Jon, un Don Juan modern, un sociopat dependent de sex, mai degrabă star porno decât seducător. În ciuda vieţii sale sexuale hiperactive, Don Jon-ul nostru e obsedat de pornografie pe net. În ecuaţia lui, sexul pe bune e inferior celui virtual. Nici măcar omologul său feminin (Scarlett Johansson) nu reuşeşte să-l desprindă de ritualul computeristic lipicios. Până apare Esther (Julianne Moore)!

E incredibil câtă energie mobilizează Levitt în portretizarea procletului antipatic. Cele şase kilograme de masă musculară pe care le-a pus sunt o nimica toată pe lângă schimbările radicale din mimica sa, altminteri simpatică. Chipul copilului adult din Inception sau The Dark Knight Rises e istorie şi repetat pus sub semnul întrebării de căutătura camp-stupidă de Don Juan. În loc de băiatul din vecini avem de-a face cu una din gorilele lui Tony Soprano sau cu pumpbuddy-ul lui Mac din It’s Always Sunny in Philadelphia. Şi totuşi, undeva în privirea asta a lui îşi face cuibuşor un fel de şarm care ne atrage în bizarul univers al filmului. 

Punctul forte al acestei producţii de autor este, bineînţeles, distribuţia. Scarlett Johansson alias Barbara pe post de Don Jon feminin are şi ea o relaţie funcţională cu propriul corp: un outfit strâmt ici, o coapsă la înaintare dincolo şi sângele lui Jon migrează din cap spre regiunile sudice. Şi dacă nu primeşte ce vrea, redefineşte superlativul pentru „bitch“! Showul adevărat ne este prezentat de-abia în sânul familiei protagonistului, în cauzele problemelor sale de comunicare. Mamei Angela (Glenne Headly) îi merge gura ca o meliţă. Desigur, ea vrea binele copiilor... Ideea ei despre bine, in fact. Sora, Monica (Brie Larson), nu vorbeşte deloc. Având o relaţie specială (şi permanentă) cu celularul e prezentă doar fizic. Tatăl, Jon Sr. (Tony Danza), vorbeşte prea tare. Emisiile sale verbale se reduc la răgete şi înjurături, cel mai des asociate cu meciurile de fotbal american. Un ansamblu de sketch, dotat cu exact atâta profunzime cât să placă spectatorului.

Dragostea, sexualitatea şi pasiunea sunt trei constante în programul Berlinalei de anul acesta. În Don Jon’s Addiction, dragostea e un bun de consum, night-clubul e bursa, valoarea e măsurată în sex-appeal-ul tipelor (pe o scală de la unu la zece). Sentimentalismul se pierde între reclame explicite pentru sandvişuri şi pornografie online. Tendinţei generale de nivelare a sexualităţii i se opune doar fetişul, ca ultima dovadă de autenticitate a acestei sexualităţi. De unde şi ritualizarea excesivă a consumului de pornografie în cazul lui Jon care, omniprezentă în film, se traduce astfel: pronografia e pentru sexualitate ceea ce romance-ul hollywoodian e pentru dragoste. Ambele urmăresc satisfacerea imediată a nevoilor stringente. Şi dacă Jon caută adevărata plăcere în consumul excesiv de pornografie, Barbara îşi configurează concepţia despre dragoste cu „siropuri” în care joacă Anne Hathaway şi Channing Tatum. Consumul, ca metodă, îi transformă pe ambii în egomaniaci.

Levitt surprinde cu fler şi destulă ironie nivelarea din viaţa lui Jon: după o săptămână de onanie, tras de fiare şi înjurături pe autostradă, duminica merge la biserică. La spovedanie, mărturiseşte de fiecare dată aceleaşi păcate. X masturbări plus x acte sexuale egal canon cu y de Tatăl Nostru plus z Ave Maria. Mântuire de la automat. Şi totuşi, se întrezăreşte o luminiţă la capătul tunelului: de redundanţă se scapă prin varietate. Chiar dacă asta înseamnă doar un nou club de fitness. Primii paşi sunt întotdeauna mici.»

Berlinala de sub pleoapă (III)

Nu ştiu vouă, dar mie îmi prinde bine (nu mai spun că-mi şi place, it's understood) pendularea asta între două epoci berlineze via cinema. Iar filmul despre care se face vorbire mai jos accentuează senzaţia de trecut fluid.

«Belle Epoque (dir. Fernando Trueba) m-a luat pe sus si mi-a zis, usor indecent, tie o sa-ti placa de mine. De la primul cadru cu valiza pana aproape de sfarsit, am trait intens in expectativa.

(valiza e acolo, mica, intre E si P)

Suntem in Spania, in 1931, in toiul frictiunilor dintre regalisti si republicani, iar filmul incepe cu cel mai grozav opening shot [(double entendre ;)]. Fernando, proaspat dezertat, capturat si eliberat in primele minute ale filmului, ajunge in Arcos unde se imprieteneste cu Manolo, pictor, „rebel, infidel si libertarian prin natura, dar care traieste ca un burghez circumspect”.

Manolo are patru fete. Fernando pare ca se amorezeaza instantaneu de toate patru si de fiecare pe rand si, in contextul potrivit, e gata sa le cunoasca mai bine. Intr-un fel, ele sunt aspecte diferite ale aceleiasi femei: Violeta, usor masculina si independenta, Rocio, superficiala, hachitoasa si cu tendinte de parvenire, Clara, grijulie si delicata, si Luz, virginala, pura si naiva. Impresia mea initiala ca nu o sa aiba succes cu nici una a primit lovitura de gratie destul de rapid, iar Manolo, care pare un pater protector pentru fetele sale, se dovedeste a fi mai ingrijorat de soarta lui Fernando... Si pe buna dreptate.

Atmosfera din sat e condimentata de personaje cu haz (aduce putin cu atmosfera din Nunta Muta a lui Malaele), iar replicile mi-au amintit adeseori de istorioarele din Cercul Mincinosilor: „- Ce frig e! / - Ei bine, e iarna!”. Sau: atunci cand e chemat pentru o ungere de urgenta, preotul, mai nonconformist de fel, e gasit la un joc de carti intr-un bordel iar el le explica enoriasilor veniti sa-l caute: „Da, sunt aici. Aici unde e pacatul e cea mai mare nevoie de mine.”

Desi filmul e plin de farmec si incepe foarte in forta, finalul e putin anticlimax, lucrurile se asaza destul de sec, fara sa ma faca sa suspin sau sa ma intreb „oare ce o sa se intample de aici incolo?”. Dar il aplaud pentru asta: e potrivit si oarecum veridic, pentru ca de obicei povestile de dragoste in filme se incheie cu un inceput si ne lasa dorindu-ne sa aflam mai mult, insa finalul asta sincer parca alunga impresia de basm, de fantastic, pe care o exuda filmul. Si ce frumos stiu spaniolii sa rada de ei insisi!» (Letiţia)

Berlinalles gute (I)

Back in the present days...

Aceasta e prima corespondenţă de la Festivalul de Film de la Berlin, ediţia curentă, graţie lui Ciprian David (negativ-film.de), care a asigurat traducerea şi adaptarea textului scris de colegul său, Simon Born. Credit imagini: © Berlinale.

W Imie.../In the Name Of - e unul dintre cele mai bine primite filme atât de public, cât şi de critici la actuala ediţie a Berlinalei (a fost proiectat în Competiţia oficială).

«Adam e preot, undeva în provincie. În parohia pe care o păstoreşte, înfiinţează un adăpost pentru tineri (bărbaţi) cu trecut violent. Oameni, în fond, care nu mai găsesc cu uşurinţă un drum în viaţă. Ewa e măritată, dar se simte singură. Soţul ei, Mihal, învăţător, îl ajută pe Adam. Ar fi devenit şi el preot, dacă nu ar fi întâlnit-o pe ea. Ewa îl iubeşte pe Adam. Acesta o respinge. Nu pentru că aşa îi dictează regulile preoţeşti, ci pentru că ea nu-i trezeşte nici un fior erotic.

W Imie.../In the Name Of, candidatul polonez la Ursul de Aur, e construit nu în jurul abstinenţei sexuale a unui preot, ci al ambivalenţei acestei funcţii: prelat şi fiinţă umană (cu nevoi de tot soiul). Preoţia lui Adam e, de fapt, o fugă de aceste nevoi, o reprimare a atracţiei pe care o simte faţă de bărbaţi. Asta până în momentul în care îl cunoaşte pe Lukasz, poreclit Humpty. De aici încolo viaţa lui Adam va lua o turnură haotică. 

Regizorul e o femeie, Malgorzata Szumowska. În viziunea ei, lumea acestor bărbaţi e una cât se poate de brutală, fără fasoane. E o comunitate ce musteşte de hipermasculinitate şi vedem asta în tuşe nu neapărat groase, cât solid conturate. Salahorie ziua, socializare bahică seara. Corpuri năduşite ciocnindu-se la fotbal. Strângeri viguroase de mâini şi consum de narcotice ca dovezi de forţă şi virilitate. Muncă, hrană, spălat, somn - totul la comun. Cine se simte incomod în această claustrare homosocială are ca armă agresivitatea. Sau evadarea. Bătăi, sudalme, ură faţă de străini. Sexualitatea (par)e tabu, dar în limbajul colorat al tinerilor prinde aripi: My sausage is on fire, scapă porumbelul unul dintre ei, în timp ce prăjesc cârnaţi şi toţi izbucnesc în râs, prinzând aluzia. În cele din urmă, până şi cei mai puternici dintre ei vor cădea pradă ispitelor cărnii. 

E o contrapondere faţă de universul delicat al lui Adam şi Lukasz, sugerat şi de pletele celor doi fluturând într-o mare de capete rase. Ambii suferă. Lukasz e marginalizat din cauza handicapului fratelui său. Sensibilitatea sa e în permanent conflict cu asprimea confreriei ce are tendinţa de a elimina tot ce e diferit de frica de a nu se transforma în acest „diferit”. Adam, în schimb, se refugiază în pădure, singur. Suprasolicitarea corpului e metoda lui de a-şi tempera impulsurile trupeşti. Epuizarea ca extaz, surogat al orgasmului. Fuga lui e o căutare a echilibrului, a împlinirii, a lui Dumnezeu. O rugăciune. O formă de a vorbi divinităţii. Doar că aceasta nu răspunde. 

Şi comunicarea cu Lukasz e preponderent corporală. Îngrijeşte corpul schingiuit al tânărului snopit în bătaie, îl susţine în timpul lecţiilor de înot, aleargă împreună printr-un lan de porumb urlând ca maimuţele. Intimitatea lor e mai mereu una fără vorbe, alimentată de siguranţa pe care şi-o oferă reciproc într-un labirint al emoţiilor nearticulate. Împreună înseamnă armonie la toate nivelurile, stare inaccesibilă bărbaţilor din jurul lor.

W Imie.../In the Name Of atinge intensităţi nebănuite pentru un astfel de story, purtându-şi spectatorii de mână printre convulsiile emoţionale ale protagoniştilor. De fapt, filmul e exact ca ei: aspru, delicat, zgomotos, liniştit, disperat, exuberant. Imagini tremurânde trase din mână se desprind lent în planuri-secvenţă armonioase care explorează mediul natural în care se desfăşoară acţiunea. Muzica dramatică alternează cu acordurile chill. Conflictele interioare ale personajelor se reflectă, pe rând, conform tradiţiei melodramatice, fie în mediul lor, fie în exterior sau suprafeţe metalice etc. Recursiv, acestea se răsfrâng asupra tinerilor şi îi definesc. Adam şi Lukasz sunt asociaţi, mai mult sau mai puţin discret, cu natura şi tumultul ei, dar de fiecare dată în cadrul unui schimb de mingi între realitate şi transcendenţă. Iar dacă unele imagini sunt mai puţin sigure stilistic decât celelalte, totalitatea lor de ansamblu eterogen reuşeşte să acapareze.»