Un alt fel de superlative 2013: Best line(s) containing the words „dick” & „fu*k” or their derivatives

In no particular order:

Când un regizor abordează dialogurile la modul în care o face J.C. Chandor în All Is Lost (adică aproape se dispensează de ele), e musai să se asigure când se reîntoarce în logosferă că momentul e unul care contează, decisiv. Iar în cazul ăsta, după un ceas cât o veşnicie, timp în care personajul lui Redford îndură cu stoicism şi în tăcere felul în care e mărunţit sistematic de oceanul vrăjmaş, nu-i de mirare că explozia lui sonoră ia forma unei înjurături. Una de dimensiuni epice, biblice, dacă doriţi, aşa cum Noe în viitorul film al lui Aronofsky nu-şi va permite...

 + privirea ei, cât o declaraţie de război la adresa Uniunii Sovietice pe vremuri. Btw: unul din momentele în care ea cântă e ăsta!

Before Midnight, desigur! Nu mi-a fost deloc uşor să aleg, pentru că Linklater, Delpy şi Hawke nu menajează pe nimeni şi nimic.

John Goodman as Roland Turner:  „A folk singer with a cat? (...) Really? So bring your dick along too?”

Dialogurile fraţilor Coen rămân în continuare Rolls-Royce-ul breslei, iar cele din Inside Llewyn Davis le reconfirmă statutul. Şi aici, aceeaşi problemă: ce să aleg, când sunt atâtea memorabile? Fie şi pentru aia cu „Condom on condom” şi tot merita să inventez o categorie distinctă...

P.S.: Să nu uităm nici premianţii de anul trecut!

"Four is what...?" (34) [Mud]

După ce a încântat în Semaine de la critique cu apăsătorul Take Shelter (locul al doilea în Crème de la crème pe 2011), Jeff Nichols a revenit la Cannes în 2012, de data asta în competiția oficială. Cu Mud, o abordare cinematografică apropiată mai curând de Shotgun Stories (debutul său în lungmetraj), decât de Take Shelter. Mud e sănătos ancorat în mitul american din care se și hrănește pentru a-și dezvolta povestea inițiatică pe axa intruziunii dure a adulţilor, unii dintre ei iresponsabili, în lumea încă în formare a adolescenţilor. E un traseu care ne face să ne gândim nu atât la Tom Sawyer sau Stand By Me, cât la Les géants de Bouli Lanners, unde era reluat acelaşi tip de mitologie. Sau, de ce nu?, la marii clasici americani care știau să capteze esența lumii și a indivizilor care o compun.

Cu trimiteri evidente la Spielberg sau la Eastwood, la Malick sau la Charles Laughton, Jeff Nichols acordă atenţie şi substratului social devenit monedă curentă în filmele sale, cel al familiei disfuncționale în special, pentru a-l contrapune universului naiv-idilic al copilăriei. Introducerea ca subplot a unei imposibile povești de dragoste sporeşte suspansul, dar proiectează şi o serie de chestiuni etice în mintea celor doi adolescenţi, eroi ai filmului. Alimentat de filonul neo-western, filmul transformă o relativ banală insulă de pe Mississippi într-un fel de Eden, un loc în care o barcă ajunge inexplicabil într-un copac secular și unde natura este stăpânul absolut, dar şi un loc în care toate speranțele par că pot prinde cheag, un spaţiu miraculos în care un bandit fugar devine un fel de înger păzitor şi implicit erou romantic.

Mud impresionează prin construcţia solidă a personajelor: reale, complexe, imprevizibile. Nu este un film neted, ci unul ce se țese plecând de la suprafeţe şi traiectorii curbate ce se întretaie pentru a-i pune în valoare pe cei doi puşti porniţi în aventura vieţii lor de până atunci. Rezultatul este strălucit, căci personajele principale se conturează şi din consistenţa „episodicilor”, adică adulții ce jalonează vieţile celor doi tineri. Niciodată frontal, nici maniheist, Mud îmbracă straiele unei fabule naturaliste, a unei căi spre iluminare, a unui coming-of age story cu figuri arhetipale transpuse într-un habitat ataşat realităţii.

Deși nu-l contestă pe mai sus amintitul Eastwood, Nichols se îndepărtează de particularitatea formală a acestuia, aplecându-se asupra acelorași teme dintr-o perspectivă „clasică”, în sensul nobil al cuvântului. Influențat de scrierile lui Mark Twain, dar și de imageria sudică propagată de Malick, Mud este cel mai simplu și mai frumos film al lui Nichols. Poate mai puțin concentrat pe actualitate, dar un film ce marchează o evoluție și care-i confirmă statutul de auteur. Este, deopotrivă, şi filmul care, prin calmul regiei, așezată și precisă, probă a vârstei adulte la care a ajuns arta sa, îl propulsează în compania selectă a marilor povestitori ai cinematografiei americane moderne.

P.S.: Lectură suplimentară on topic.

Un alt fel de superlative 2013: Year's Best Use of a Pop Hit (in a film feature)

Până la Frances Ha, premiantul era indiscutabil: The Place Beyond the Pines pentru eclatanta şi cathartica sincronizare dintre acţiune, imagine şi muzică în secvenţa primului jaf. Prin muzică înţelegând melodia lui Bruce Springsteen, Dancing in the Dark (dacă e nevoie de refresh, iată un link la îndemână).

După Frances Ha, lucrurile s-au schimbat. Motivul: extaticul tur dansant făcut prin Manhattan de eroina filmului pe ritmurile piesei Modern Love de David Bowie. Care mai fusese folosită cam cu aceleaşi intenţii, dar într-alt ambient urban şi-n regim nocturn, de Leos Carax, în Mauvais Sang, o cvasimilitudine remarcată, de altfel, chiar în finalul acelui review. În ce mă priveşte, impactul de-aici a fost mult mai puternic şi decisiv, iar alegerea s-a impus logic.

În concluzie, cea mai cu cap întrebuinţare a unui hit pop într-un film (sau The Lloyd Dobler Award) i se atribuie filmului semnat de Noah Baumbach. Nu am găsit (încă) pe Youtube clipul, prin urmare mixez bătrâneşte două screenshot-uri cu melodia respectivă (audio only), lăsându-vă plăcerea de a va imagina restul. Sau, de ce nu?, de a revedea fix secvenţa respectivă.

Menţiune, fiindcă e necesară (tot datorită unui cântec de Bowie, Space Oddity, de data asta în versiunea sa italiană, Ragazzo solo, ragazza sola, în filmul lui Bertolucci).

P.S.: Nu ştiu cum se face, dar anul trecut tot o piesă de Bowie (Heroes în The Perks of Being a Wallflower) a ieşit din mulţime...

Un alt fel de superlative 2013: Best Answered Question (in a Film)

Sydney Prosser: Yeah, as a matter of fact... it is. (...) He saved my life many times.

 (q & a & screenshots from American Hustle/dir. David O. Russell/2013) 

Nymphomaniac (Volumul 1): Forget about sex!

Special guest post courtesy of Bogdan Enache (cititor constant al blogului). A avut ocazia să vadă filmul lui von Trier în chiar primele zile ale anului, aşa că - din punctul ăsta de vedere -  anul său cinefil a început cum nu se putea mai bine. Sper să-i meargă bine şi pe celelalte planuri. Bogdan nu e la prima experienţă de acest gen, aici. A contribuit şi la un episod mai vechi al Cvasimilitudinilor, ăsta. Îi mulţumesc, desigur! (Toate imaginile care ilustrează acest text provin de pe pagina de fb a filmului.)

«
Am văzut Nymphomaniac. Mai precis prima parte. Într-o versiune scurtată de casa de producţie. Difuzată cu acordul lui Lars von Trier. Dar pe care von Trier nu o susţine (?). Cel puţin aşa scrie pe ecran. „Cine a scris pe ecran?” ar merita, evident, o analiză în sine. Cu Nymphomaniac: Volumul 1, regizorul danez pare surprinzător de bine dispus, aproape jovial. De fapt, încheie Trilogia Depresiei, nu? Deşi declara că vrea să facă un film porno, în mod previzibil, von Trier ratează pornografia şi nu rămâne „decât” un intelectual estet şi rafinat (scena cea mai încărcată de sexualitate e scena care explică deopotrivă polifonia lui Bach). 

Până şi blasfemia, privită cu bunăvoinţă intelectuală, se dovedeşte înduioşătoare în felul ei: catolica rugăciune „mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa” devine „mea vulva, mea vulva, mea maxima vulva”. După un intro extrem de intens audio-vizual, filmul adoptă o structură narativ-episodică: Charlotte Gainsbourg, Joe (nume strident de unisex), îi povesteşte capitole din viaţa ei lui Stellan Skarsgård, Seligman, pentru a-l convinge cât de depravată şi de păcătoasa este.

Confidentul - evreu ale cărui convingeri religioase sunt mai degrabă ambigue, fie numai şi datorită existenţei unei icoane ortodoxe în camera sa - o ascultă cu mult interes; originea unui eventual interes dincolo de pura curiozitate pentru firul epic al naraţiunii, dacă există, rămâne deocamdată nedezvăluită. Convins fiind că nu a văzut niciodată un om intrinsec rău, Seligman intervine constant pentru a respinge această retorică a autoblamării (din nou, von Trier şi natura umană în relaţie cu răul). De altfel, Seligman pare că preîntâmpină (aproape dubios de) multe dintre reflecţiile şi reacţiile spectatorului. De altfel, tot el e cel care, având o aplecare spre simbolistică şi numerologie, găseşte înţelesuri oculte în „toate zonele”.

Unul dintre capitolele povestirii este dominat de Uma Thurman, remarcabilă ca nevastă înşelată şi părăsită, într-unul dintre cele mai intense segmente ale filmului. Scene idilice ale copilăriei petrecute în mijlocul naturii împreună cu tatăl fascinat de frasin amintesc de The Tree of Life a lui Terrence Malick (şi de Yggdrasil, poate?), iar coloana sonoră, prin suita lui Şostakovici, îi face cu ochiul lui Stanley Kubrick.

În altă ordine de idei, extracinematografice în fond, von Trier îşi găseşte şi o ocazie să strecoare o replică referitoare la scandalul de la Cannes din 2011 (cu puţin noroc, receptarea publică a filmului nu se va cantona în acest detaliu). Indiferent de cum va continua narativ şi de cum se va finaliza explorarea temelor deschise sau doar sugerate, prima jumătate din acest non-“director’s cut” e plină de satisfacţii cinematografice.

»

Nymphomaniac va fi lansat în sălile româneşti în două părţi: Volumul 1, din 17 ianuarie, Volumul 2, din 7 februarie.

Cvasimilitudini (LXXXVI) [Half-shot-off talking heads]

Screenshot from Trance (dir. Danny Boyle/2013)

Screenshot from The World's End (dir. Edgar Wright/2013)

Unul dintre cei doi pe jumătate descăpăţânaţi e Vincent Cassel, celălalt, Martin Freeman. Dacă primul e francez, al doilea e britanic, spaţiu din care se trag ambele filme. Diferite ca gen, prima şi cea mai importantă diferenţă fiind aceea că, în timp ce primul se ia foarte în serios, al doilea e o monumental-dementă parodie inclusiv la adresa acestuia, dar cumva colateral, fiindcă adevărata ţintă sunt filmele cu zombies. Practic, The World's End vine de se pupă cu Shaun of the Dead şi Hot Fuzz şi astfel completează partea ce lipsea din Trilogia Cornetto. Aş zice că e cel mai reuşit segment al troicii. Nota bene: a picat la mustaţă din Crème de la crème...

The Wolf of Wall Street: MTV-izare reîncălzită

Încep acest review prin a denunţa un foarte posibil furt. Nu spun nici citat, nici omagiu, nici sursă de inspiraţie, ci furt. Probabil că a scrie despre hoţi înseamnă şi să împrumuţi procedee specifice acestora, altfel nu-mi explic ce caută în scenariul lui Terence Winter o replică din Heat, celebrissimul film scris şi regizat de Michael Mann (1995). Inclusiv contextul e acelaşi (de încadratură ce să mai zic?): descoperirea unei relaţii adultere şi jocul onomatopeic de cuvinte generat de repetarea mecanică a aceleiaşi întrebări: who? who?

 ***

S-a spus că The Wolf of Wall Street slăveşte escrocii financiari, malversaţiunile pe care le ticluiesc pentru a dobândi averi fabuloase şi depravarea lor sibaritică, efect al îmbogăţirii peste ceea ce pot duce. Nu sunt tocmai de acord. Teoretic, atunci când nu e pusă în practică de propagandişti fanatici şi decerebraţi, glorificarea unor personaje negative/abominabile presupune (şi îşi propune implicit) transformarea lor din monştri în oameni, înzestrarea lor cu nişte trăsături recognoscibile sub crusta de demenţi posedaţi. În mult prea lungul film al domnului Scorsese, nu veţi găsi aşa ceva. Poate că autorul şi-a zis că e o miză meschină, iar el mult prea mare pentru a-şi pierde vremea cu mărunţişuri, aşa că le-a lăsat în seama altora. De exemplu, în seama lui David O. Russell, care în American Hustle tratează acelaşi subiect, însă dintr-o perspectivă mult mai terestră. 

Scorsese preferă să pluseze şi, folosindu-se de viaţa şi isprăvile unui neisprăvit, are altă agendă: apologia dezumanizării. Atât de pregnantă e obsesia, încât frizează caricaturalul, parodia. De la un punct încolo, filmul - ca naraţiune - devine o galerie boschiană de fiinţe dezumanizate, un circ cu freakşi de mâna a şaptea, pe care nu poţi să-l mai iei în serios. Altfel, sunt destule motive pentru a fi luat în serios, dar nu cele pe care şi le-ar dori Scorsese.

Principiul e simplu, derivat dintr-o dihotomie de neam prost: tot ce e mic devine şi mai mic, chiar invizibil, tot ce e mare devine şi mai mare, urieşesc. Astfel, copiii sunt ornamente într-un sardanapalic brad de Crăciun, femeile sunt în cel mai bun caz orificii, iar proştii ai căror bani sunt delapidaţi, nişte voci la celălalt capăt al firului, masă depersonalizată de care se face mişto. Pe înfundate sau pe faţă. La polul opus, firmuliţa de apartament devine ditamai gigantul, zecile de mii de dolari devin zeci de milioane, cantităţile de halucinogene se multiplică şi ele ameţitor, valuri, valuri.

Nu e un simbolism reducţionist sau primitiv, ci obstrucţionist de-a dreptul, pentru că spectatorul nu are acces dincolo de ce i se arată - repetitiv, agasant, obtruziv - prin ochii aceluiaşi personaj: Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio, într-un rol ce nu m-ar mira să aibă legătură cu viaţa lui de zi cu zi; a se vedea în sensul ăsta şi portertul deloc flatant pe care i-l face Clooney în cel mai recent Esquire românesc). Publicul înghite, deci, ce-i oferă marele Scorsese, pe repede înainte. Nu are de ales. Şi nici timp să proceseze avalanşa de informaţie. Faraonii aveau drept emblemă cârligul şi biciul. Cârligul reţine, biciul accelerează. Cârligul lui Scorsese, care în mintea lui s-o fi crezând şi el un faraon, este protagonistul, the ubiquitous Mr. Belfort, iar biciul, montajul. În rest, plan-contraplan, nişte slow motion-uri, multe monologuri din off şi cam atât. Sublim, n-am ce zice! 

Evoluând doar la nivelul ăsta, The Wolf of Wall Street este cam acelaşi infam spanac mtv-ist livrat în urmă cu aproape 20 de ani de Oliver Stone în Natural Born Killers. Scorsese îl reîncălzeşte mizând exclusiv pe montaj ca formă de a împinge acţiunea la deal şi-apoi la vale (de fapt, un rudiment de acţiune calat pe girovagia narco-sexuală a eroului său). Măcar în NBK exista un simulacru de backstory, o tentativă de a legitima violenţa şi crimele personajelor. Scorsese nu-şi bate capul cu aşa ceva, deşi ar fi fost cazul, cu atât mai mult cu cât nu e vorba de o operă de ficţiune, ci de adaptarea unui roman autobiografic. Sursa e realitatea: oamenii ăia sunt reali, iar vieţile distruse de rechini precum Jordan Belfer, pardon Belfort, sunt evidenţe ce nu pot fi comasate într-un acid trip.

Chiar și în Shame, personajul lui Fassbender, un erotoman dependent de sex, poate fi considerat uman. În schimb, bestiarul lui Scorsese este format din replicanți. De aceea, totul este repetitiv, pentru că asta e tot ce poate face Jordan Belfort: bani, droguri şi sex, mai mulţi bani, mai multe droguri, mai mult sex. M-aş fi aşteptat ca Scorsese să vorbească, fie şi în trecere, despre efectele fraudelor asupra celor păgubiţi, despre vieţile distruse de astfel de practici ilegale, foarte la modă în anii 80, dar nu! Toate acestea au fost băgate sub preş pur și simplu pentru că nu sunt fun (glumind puţin, Scorsese i-a pasat responsabilitatea lui Woody Allen care, în Blue Jasmine, despre aşa ceva vorbeşte atât cât se pricepe şi el)! Nu-i de mirare deci că, din perspectiva asta, cel mai rău sau reprobabil lucru pe care Jordan îl face este distrugerea unui automobil (sub influenţa unor halucinogene fiind). Previzibil sau ba, năzbâtia e prezentată ca gag. Să ne amuze, aşadar.

Bun, să zicem că The Wolf... e fundamental punk ca atitudine faţă de subiectul abordat (lucru reflectat şi de coloana sonoră, că deh!, repetiţia e mama învăţăturii), ipoteză care mă îndeamnă la o scurtă paralelă cu Goodfellas (1990). Aici există un backstory pentru gangsterul Henry Hill (Ray Liotta) şi background-ul mafiot în care se mişcă. Există personaje-oglindă (soţia, mama, chiar şi amanta) graţie cărora avem acces la motivaţiile din spatele acţiunilor sale (şi în Casino osatura e aceeaşi). Pentru fiecare versant urcat există şi unul pe care se coboară, de unde şi echilibrul în care este prezentat Henry. Modul în care e construit personajul şi interpretarea lui Liotta sunt mult mai nuanţate, iar insul e juxtapus unor semeni mai buni sau mai răi decât el. În loc să-l percepem ca o brută lacomă, înţelegem ceea ce reprezintă el ca om. Se produce exact umanizarea de care vorbeam la început, pierdută acum pe drumul dintre spectaculosul facil şi gratuitatea găunoasă.

Or în The Wolf..., toţi sunt abjecţi. Şi nu pentru că aşa ar fi ei, ci pentru că aşa vrea Măria Sa Scorsese să-i vândă. Pentru că toţi sunt de vânzare şi toţi pot fi cumpăraţi. Nişte fraieri oricând dispensabili. Sper să remarcaţi cât de dese sunt scenele în care Jordan vorbeşte în faţa mulţimii de adoratori, angajaţii lui, filmat preponderent din faţă, în mediu sau gros plan, iar apoi, invariabil, cadrul final e cu mulţimea respectivă, plan general, ca şi când şi spectatorii sunt incluşi în gloata aia, parte a aceluiaşi grup infracţional de păcălici neghiobi.

Ştiindu-i antecedentele, nu m-aşteptam să denunţe venalitatea unui sistem financiar putred. Nici să fie moralizator (asta ar fi fost o tâmpenie). M-aşteptam, în schimb, la mai puţină ipocrizie. Pentru că, în timp ce unii ca mine stau şi analizează, inutil şi calm, un lungmetraj penibil şi calp, există alte sute de mii de cetăţeni incapabili să analizeze ceva. Pentru ei dezumanizarea din film poate fi cool, prilej de râs decerebrat, o ţintă de atins, mai ales că Marele Depravat instigă la însuşirea presupuselor valori hedoniste. E un joc cinic cu masele la care se dedă infantil Scorsese, un joc din care doar el are de câştigat, utilizând aceleaşi tehnici murdare (şi mă refer la cea mai puţin condamnabilă: cacealmaua cu McConaughey, care într-o producţie de trei ore performează cel mult trei minute).

Ca să n-o mai lungesc: dacă tot ce vă interesează e spectacolul de prost gust, meltenismul „visului american” ca formulă aspiraţională, atunci The Wolf... e exact ce aveţi nevoie. Personal, prefer filmele în care motivele din spatele acțiunilor personajelor sunt mai complicate (sau mai elaborate), iar acţiunile sunt filtrate prin mai multe puncte de vedere. Aşa cum arată, The Wolf of Wall Street e lipsit de nuanţe şi de umanitate. Mai că-mi vine să zic: faraoane, ia-ţi lupul şi pune-l să urle la alte mese, dar vâră-i şi-o lumânare în anus întru veşnica voastră pomenire. Pentru că e un one-trick movie, ruşinos pentru nivelul artistic clamat.

P.S.: Apropo de cinismul şi modalităţile de reprezentare a acestuia: poate că intenţia asta o fi fost, dar mie secvenţa aceea  în care o tânără aspirantă la statutul de broker se umileşte în mijlocul colegilor, tunzându-se la zero, nu mi-a provocat o criză de râs. Pe mine m-a dus cu gândul la victimele torţionarilor nazişti. Şi apropo de nazism: e periculos să te joci de-a wolfie-wolfie, folosind chiar formula asta, când fix Hitler era alintat aşa!