Un dicton atribuit lui
Socrate zice nici mai mult, nici mai puţin, că viaţa necercetată nu merită trăită. Dincolo de sensul larg, filosoful elen avea în vedere şi unul mai restrictiv, mai exact acela că fiecare individ înzestrat cu discernământ şi reflexivitate poate şi trebuie să purceadă la o examinare
à rebours a vieţii sale în ansamblu. În interiorul acestui bilanţ un loc privilegiat ar trebui să-l aibă examinarea vieţii părinţilor. Poate în modul ăsta, propriul traseu prin lume capătă un supliment de sens, un înţeles diferit.
Probabil că aceasta este concluzia la care ajunge şi
David Grant (
Will Forte) din Billings, Montana, în clipa în care decide să-şi însoţească tatăl (
Bruce Dern) în Lincoln, Nebraska: revendicarea milionului de dolari pe care pretinde că l-a câştigat la o loterie la care nici măcar nu a participat. Dar cine e
David Grant? Un tip încă tânăr, cel mult 40 de ani, nu pe de-a-ntregul blazat, posesor al unei slujbe fără nici un orizont într-un magazin cu scule audio-video şi aflat într-o relaţie ciudată cu o tipă ce pare a se hrăni numai cu
junk food. Într-o zi primeşte un telefon la job: tatăl său (alcoolic, nu pe de-a-ntregul senil) a fost întors de pe autostradă.
Nu va accepta din prima, ci abia după ce bătrânul va mai avea câteva tentative. Zădărnicite de diverşi binevoitori
. Convins fiind că bătrânul nu se va potoli, decide că-i mai înţelept să-l ajute să-şi facă damblaua. Pentru babac, chemarea milionului e mult prea puternică. Acela ar putea fi norocul său la capătul unei vieţi anoste, înecate în băutură (nu din frustrare, ci din plictiseală) şi prilejul de a plăti unele poliţe câtorva rude şi cunoscuţi.
Căci norocul nu mai presupune implicare în ziua de azi. Norocul - dacă eşti suficient de credul - îţi poate ateriza în cutia poştală sub forma unui
flyer conceput cu meşteşug de şarlatani cu imaginaţie. Iar lumea e plină de ei, la fel cum e plină şi de ţinte. Domnul
Woody Grant se oferă voluntar să fie ţintă, e neclintit în chestiunea asta, deşi toţi din jurul lui încearcă să-i deschidă mintea sau să-l oprească. El ştie una şi bună: vrea să ajungă în Nebraska unde-l aşteaptă milionul său, aşa cum protagoniştii din
Million-ul lui
René Clair, film din 1931 care-l încânta peste măsură pe
Graham Greene, răscoleau tot Parisul, fiecare cu motivaţia lui, în căutarea unui bilet de loterie înstrăinat din greşeală
.
Filmele lui
Payne au excelat întotdeauna în surprinderea spiritului (identităţii) locului în care e plasată naraţiunea, fie că e vorba de podgoriile din California, de peisajele vanilinate din Hawaii sau de drumurile prăfuite din Omaha (de unde regizorul se şi trage, de altfel). Directorul său de imagine (
Phedon Papamichael) filmează aproape pustiul Midwest în tonuri de alb şi negru impecabil balansate, evocând cu căldură sentimentul pe care ţi-l dă scotocirea într-o cutie cu fotografii de demult. Dincolo de a fi
moody și vizual-hipnotică, imaginea șterge granițele dintre trecut și prezent, servind ca
medium perfect (
as in medium is the message) pentru o poveste în care consecinţele unor decizii din trecut atârnă greu în ecuaţia prezentului.
Nebraska = Arcadia (pentru
Woody Grant) = (pentru noi) reîntoarcerea lui
Alexander Payne la vieţile cetăţenilor invizibili din haldele de steril (semi)urban ale Americii. Inşi cu vieţi mărunte, dar cu pasiuni, obsesii sau ţăcăneli
larger than life. Avea precedente strălucite în zona asta socio-antropologică:
The Passion of Martin,
Citizen Ruth,
Election şi cu precădere
About Schmidt. Acum, cu
Nebraska, pune o altă piatră de hotar în filmografia sa inspirată din socialul minuscul, imediat. Nu e un film care să euforizeze, dar e un film luminos şi tandru cu un subplot absurd-romantic minunat desenat (mă refer la combinaţia de afecţiune/solidaritate şi ură/dispreţ dintre părinţii lui
David, acolo unde
June Squibb, în rolul soţiei-scorpie, străluceşte literalmente).
Există o scenă anume, cu loc de desfăşurare o cârciumă, în care fiul îşi împinge tatăl să mărturisească, să dea o explicație logică alegerilor făcute. Fără să stea prea mult pe gânduri, bătrânul răspunde cu aceeaşi detaşare şi nepăsare ce par a-l fi ghidat în permanenţă. Fiecare decizie majoră din viaţa lui (căsătorie, copii, job) a venit firesc, una după alta, organic. Acompaniată, fireşte, de alcool. Iar acum, la bătrânețe, singura ambiție e să dea cu tifla unor foşti camarazi. Să epateze. Nu ştiu dacă asta e epifania pe care
David o căuta alături de tatăl său, sensul acela suplimentar de care vorbeam la început, dar sigur e o lecţie pe cinste mai ales dacă e privită din unghiul corect!
„Drumul e cel care face umbletul sau umbletul e cel care face drumul?” îl întreabă, în
Ulise,
Leopold Bloom pe
Dedalus. Se poate dezbate pe tema asta, dar aici drumul e cel care face filmul, iar anti-oda e cea care i-a sugerat lui
Payne ideea sau metoda de a-şi drapa discursul în alb şi negru (umorul are aceeaşi culoare) ca-ntr-un joc de şah în care un mare maestru îşi etalează - prin ştiinţa şi arta jocului - coeficientul ELO. În cazul lui
Payne, asta înseamnă deopotrivă elocinţă şi elogiu (discret) adus unei lumi care, de obicei, rămâne în anonimat.
