„All good people read good books” (26) [Joyce]

Screenshots from Shadows and Fog (dir. Woody Allen/1991)

Woody Allen este, probabil, cineastul american care l-a omagiat cel mai des pe Joyce. Admiraţia sa e atât de puternică, încât ajunge să-l citeze fără ghilimele prin intermediul personajului său din Crimes and Misdemeanors, Clifford Stern, care în cele din urmă îşi recunoaşte furtul: „It's my one love letter. (...) I plagiarized most of it from James Joyce. You probably wondered why all the references to Dublin.” Totuşi, cel mai direct şi izbitor omagiu poate fi considerat cel din Shadows and Fog, de unde am şi selectat cele două cadre. Tot filmul are o structură narativă tributară scriitorului irlandez, dar lucrurile merg şi mai departe: personajul lui John Cusack e foarte Stephen Dedalus look-a-like şi mare parte din dialoguri par prelungiri ale unor conversaţi din Ulysses sau dezbateri pe marginea unor teme prezente acolo (existenţa lui Dumnezeu, de pildă).

***

„The Church wants you in your place. Kneel, stand, kneel, stand. If you go for that sort of thing, I don't know what to do for you. A man makes his own way. No one gives it to you. You have to take it. Non Serviam.” 

E declaraţia de independenţă pe care gangsterul Frank Costello (Jack Nicholson) o rosteşte sentenţios în The Departed, în faţa necoptului şi aparent uşor impresionabilului său învăţăcel şi protejat, Colin Sullivan. Replica lui vine la ţanc şi-l ia prin surprindere pe Frank, întrucât nu se aştepta ca puştiul să recunoască citatul. Din Portrait of the Artist As A Young Man, desigur!

P.S.: Să nu uităm că-n Finnegan's Wake, Joyce îi pomeneşte pe fraţii Marx, aşa că relaţia dintre el şi cinema nu e tocmai unilaterală.

"Four is what...?" (42) [Vic + Flo ont vu un ours]

colaj: cinesseur

Ursul de Argint (Alfred Bauer Prize) în 2013, la Berlinală. Tehnic vorbind, e un film elegant despre relaţia ce se încheagă între Florence şi Victoria, două ţaţe white trash întruchipate cum nu se poate mai potrivit de Romane Bohringer şi Pierrette Robitaille. În alt registru, e un film dur şi intens, solicitant, în care scurtele momente de căldură sufletească şi melancolie devin nu numai binevenite pauze dramaturgice, ci şi momente contrapunctice care accentuează dramele personajelor, atrăgând spectatorul necondiţionat de partea lor.

Florence şi Victoria sunt două femei în momente critice ale existenţei lor: Flo tocmai a ieşit din puşcărie, iar Vic pare că nu mai poate scăpa de un trecut neguros şi de umbrele sale, indivizi care de care mai dubioşi. Într-un fel, amândouă au întors de multă vreme spatele unei societăţi canadiene cu ale cărei rigori nu s-au împăcat. Vor găsi un refugiu strict locativ în casa pe care Victoria a moştenit-o de la un unchi, dar casa e departe de a fi şi un refugiu sentimental. Victoria are un inamic de temut într-una din verişoare, care o urăşte deschis şi declarat, nu în ultimul rând din cauza orientării sale sexuale. Practic, fiecare întâlnire dintre cele două e un duel verbal, o formă de a-şi arunca acuzaţii şi jigniri care de care mai dure.

Nici legătura dintre ele nu e o plasă de siguranţă: în timp ce Florence îşi doreşte o relaţie mai strânsă, Victoria caută căi de ieşire. Prietenii lor sunt rar prieteni, mai degrabă măşti care ascund alte intenţii, iar ridurile protagonistelor şi indiferenţa lor faţă de felul în care arată ascund istorii personale tenebroase. Chinurile lor, interioare sau exterioare, nu se vor opri, căci societatea nu numai ca le-a respins, dar le şi ţine permanent în vizor (Florence, de pildă, este în perioada de probă şi e vizitată constant de un inspector de poliţie).

Regizorul Denis Côté, autorul iconoclastului documentar Bestiaire, pigmentează acest cuplu de forţe divergente cu o coloană sonoră uşor supradimensionată şi prin cromatica întunecată a peisajelor. Pornirile violente se adaugă metaforelor vizuale sau auditive şi contribuie la senzaţia de fatalitate: speranţele celor două femei se năruie una după alta pană nu mai rămâne nimic în afara unui iluzoriu unui viitor comun ca singură calde izbăvire. Din păcate, Canada nu va oferi visului nici o perspectivă de realizare. 

Heaven or Helium? Definitely Helium!

Medicii şi părinţii i-au spus că va ajunge în Rai. Ce puteau şi ei să spună unui ţânc de 5 ani măcinat de o boală incurabilă? S-au gândit că povestea cu Raiul e cea mai potrivită. I-au mai spus că se va trezi acolo după un somn luuuung, luuuung, asemănător cu al urşilor când hibernează. Doar că el nu-i aşa uşor de prostit. A simţit că ceva nu-i în regulă. Ce să facă un puşti ca el în Rai? Sigur o să se plictisească acolo.

E o temere pe care i-o va împărtăşi lui Enzo, noul îngrijitor repartizat pe etajul şi în rezerva unde e internat. Cămăruţa sa e plină de zepeline. Chiar şi pernele au imprimeuri cu dirijabile. A făcut o pasiune pentru ele. Plus că-i ţin de urât. Şi Enzo a avut un frate căruia îi plăceau baloanele astea. Enzo e un tip cu ochelari de vedere rotunzi şi barbă neagră, deasă, de filozof. Sau de scriitor pentru copii. Şi e cam mototol, dar măcar are imaginaţie.

I-a zis că dacă nu vrea, nu-i musai să meargă în Rai. Există şi varianta Helium, un loc mult mai simpatic, cu aer mai curat şi mai sănătos, unde copiii bolnavi merg pentru a se întrema. Şi unde fiecare casă e un fel de nacelă ataşată unui balon. Mai mult, când va fi să fie, drumul spre Helium va fi parcurs cu un dirijabil de lux, cu cabină roşie, ca ăla desenat de el. Evident, există şi-un cod secret cu ajutorul căruia căpitanul navei îi recunoaşte pe cei porniţi spre Helium: un căţel roşu. Gata, s-a hotărât: Helium îi place mai mult! Cu siguranţă acolo îl vor aştepta bunicii şi dacă are noroc se va întâlni şi cu fratele lui Enzo. Se vor juca împreună.

Probabil că Helium, film ce împrumută numele spaţiului transcendental despre care Enzo (Casper Crump) îi vorbeşte lui Alfred (Pelle Falk Krusbæk), va fi perceput de unii spectatori drept un storcător de lacrimi. Nu ne împiedică nimeni să-l privim aşa, dar ar fi păcat. Pentru că, dincolo de melodramă (ţinută oricum în hăţurile decenţei), filmul ăsta de numai 21 de minute e o poveste foarte exuperiană despre responsabilitate şi pasiune.

Responsabilitate deoarece e vorba despre un copil căruia trebuie să-i vorbeşti când nu prea mai sunt prea multe de spus, cu alte cuvinte, e nevoie să-i stimulezi fantezia fără a-l trage pe sfoară, şi pasiune, fiindcă fără ea nu se poate într-o astfel de încercare. Aşa că întrebarea pe care fiecare spectator cred că ar trebui s-o aibă în minte e: „Cum aş proceda eu într-o situaţie ca asta?”. Nicidecum „de ce nu or fi dat la intrare şi-un pachet cu şerveţele?” Sunt bune şi cinismul sau cocoşismele, dar cu asterisc.

Helium (dir. Anders Walter/Danemarca/2013) a primit Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj (Best Short Film, Live Action). Pe 4 aprilie, aveţi ocazia să-l vedeţi alături de cei 4 contracandidaţi în Gala Oscars Night, organizată la CinemaPRO din București, începând cu ora 21.00, în cadrul Festivalului Internaţional de Film NexT.

P.S.: Am înţeles că Shawn Christensen, realizatorul filmului care a triumfat anul trecut (Curfew), intenţionează să expandeze povestea într-un lungmetraj. Sper să-i iasă manevra, fiindcă, de obicei, astfel de iniţiative nu sfârşesc prea fericit. Există şi excepţii răsunătoare, una care-mi vine în minte pe fugă fiind 12 Monkeys (derivat din La Jetée de Chris Marker). Sau Cashback, dacă ar fi să aleg ceva mai recent.

Rogelio (post dedicat admiratorilor lui Arriaga)

Ajungem şi la Rogelio, dar mai întâi halta Broken Night. Adică al patrulea scurtmetraj regizat de scenaristul mexican Guillermo Arriaga, fost om de bază în echipa lui Iñárritu (au colaborat la toate cele trei hituri transcontinentale: Amores Perros, 21 Grams şi Babel; întâmplător, aici cronologia funcţionează şi ca reper axiologic). Cam confuz (din dorinţa de a fi criptic, probabil, căci creep-tic oricum e), însă cu o imagine ţais (Kaminski, A.S.C., fireşte!) şi o muzică-potenţator de aromă chill horror (Philip Glass).

Despre primul său film (Campeones sin límite, un documentar de 28 de minute, datând din 1997) nu se ştiu prea multe lucruri, în vreme ce debutul în lungmetraj (The Burning Plain/2008) e un eşec deloc glorios, în care Arriaga reuşeşte să comită mai toate erorile ce se reproşează începătorilor ce vor prea mult. Din punctul meu de vedere, mai bine şi-ar vedea de scriitură, regia fiind pentru alţii. Tommy Lee Jones, de pildă, căruia i-a livrat la cheie un scenariu perfect: The Three Burials of Melquiades Estrada. De altfel, de atunci încoace, adică din 2005, nu a mai produs nimic notabil (Babel, dacă la el vă gândiţi, fiind o încropeală cu resturi din 21 Grams).

Cred că şi-a dat şi el seama de asta, fiindcă n-a mai recidivat în zona lungmetrajelor, preferând să-şi facă mâna cu scurtmetraje (de autor). Anul acesta va avea două în portofoliu, ambele fiind segmente ale unor omnibusuri, între care şi Rio, I Love You, episodul al treilea din serialul dedicat metropolelor cu anvergură planetară. Primele două au fost Paris şi New York şi, deşi se preconiza că următoarea oprire va fi în Shanghai, probabil că s-a operat o modificare strategică de plan de marketing, Brazilia fiind gazda Campionatului Mondial de fotbal, adică un cârlig de care filmul poate fi uşor remorcat. Printre regizorii înhămaţi în acest proiect se regăsesc Paolo Sorrentino, Stephan Elliott, Fernando Meirelles, Im Sang-Soo şi Nadine Labaki.

Rogelio, pe de altă parte, e amuzant şi tonic. Un concentrat de realism magic a la mexicana, numai bun pentru a vă drege după sperietura trasă mai sus. Nu avem subtitrare, dar nici nu prea e nevoie. Se vorbeşte în spaniolă, totuşi, şi se cam înţelege tot.

Cvasimilitudini (LXXXI) [Doppelgänger (1)]

Screenshot from Wise Blood (dir. John Huston/1979)

Screenshot from Shallow Grave (dir. Danny Boyle/1994)

Dar avem una cu Ewan McGregor şi cu pălărie!

Screenshot from Emma (dir. Douglas McGrath/1996)

Nu-mi spuneţi că nu seamănă, că nu vă cred... I-am întors pe toate părţile şi tot fără (prea mult) rest îmi dă. Ah, nu v-am spus numele flăcăului din prima captură, right? Ok, e Brad Dourif, actor american cu o filmografie foarte pestriţă: de la roluri în seriale şi filme de televiziune obscure până la superproducţii ca Lord of the Rings sau întreprinderi cu pretenţii, gen Dune sau One Flew Over the Cuckoo's Nest. La astea se adaugă o sumă consistentă de horror-uri de toate soiurile, deci sunt din partea casei, cum ar veni.

Două vorbe şi despre Wise Blood: e o năstruşnicie marca John Huston, pardon Jhon Huston, pentru că exact aşa a vrut regizorul să-i apară numele peste tot pe generic. Adică exact... greşit, fiindcă aşa l-a scris un puşti pe care l-au rugat să-i ajute la conceperea unui generic de început cât mai şui. Huston a fost încântat de ce-a ieşit, aşa că a folosit artwork-ul.

Probabil şi din raţiuni de autenticitate, lucru de care filmul oricum nu duce lipsă, cum nu duce lipsă nici de umor negru sau absurd. Ba aş zice că sunt chiar în exces, însă e unul dintre puţinele cazuri în care supradoza nu dăunează. Şi ca să fie o sindrofie cu de toate, însuşi Huston apare într-un rolişor de culoare.

"Four is what...?" (41) [La Vénus à la fourrure]

colaj: cinesseur

La Vénus à la fourrure, noul film al lui Roman Polanski, seamănă cu o retragere controlată. Spre începuturile sale ca regizor (Nóz w wodzie), la un prim nivel de semnificaţie şi, în sens mai larg, spre teatru, ceea ce presupune exploatarea/valorificarea mijoacelor de expresie ale acestuia. Nu-i deloc surprinzător deci, că după o vreme, „foarfeca” nu se mai simte, că decorurile - amintind de un habitat rural texan - rămase de la spectacolul precedent, un musical după Stagecoach-ul lui John Ford, se estompează progresiv şi că întreaga miză se va muta pe spectaculosul duel al actorilor, doi la număr (Emmanuelle Seigner şi Matthieu Amalric, din nou alături după Le scaphandre et le papillon şi din nou sclipitori). Glumind oarecum, aş putea spune că Polanski a operat şi o reducere dramatică de personal, în condiţiile în care în precedentul său lungmetraj, Carnage, erau doar patru (hai cinci, dacă punem la socoteală şi aproape invizibilul său cameo). Şi la fel ca în cazul acelui film, şi acesta este o adaptare a unei piese. Autor, David Ives, care la rândul său a prelucrat arhicunoscutul roman al lui Sacher-Masoch (sursă de inspiraţie şi pentru Velvet Underground sau Lou Reed, dar sunt sigur că ştiaţi asta).

Pe scurt, lucrurile stau aşa: într-o zi ploioasă şi întunecată, brăzdată sacadat de tunete şi fulgere, o actriţă (?) se prezintă la o audiţie pentru rolul titular din spectacolul montat de un micuţ teatru parizian. Ajunge cu mare întârziere, nu mai e nimeni în sală în afară de regizor, aflat şi el pe picior de plecare. Afurisindu-şi soarta potrivnică printr-un joc perfid de-a autocompătimirea şi alintul, încearcă să-l convingă să-i acorde o şansă. El nu pare deloc receptiv, ba chiar îi interpretează greşit insistenţele şi outfit-ul sumar pe care şi-l etalează extrem de rapid în ideea (fals ingenuă) de a intra direct în pielea (neagră şi sexy) a personajului şi de a câştiga timp. Şi totuşi, va consimţi!

Ceea ce pare (pentru scurt timp) un hatâr făcut unei nebune se va transforma treptat într-o teribilă inversare de roluri în termeni de dominaţie, putere, supunere, exploatare şi umilire. Din clipa în care va capitula aparent înduioşat, pentru că nici unul nu e animat doar de bune şi inocente intenţii, Thomas va deveni obiect de studiu şi de joacă în mâinile Vandei (acestea sunt numele protagoniştilor).

Acela e momentul t0 al ratificării unei noi realităţi, punctul din care, alternând două viteze, dar deplasându-se în aceeaşi direcţie, asistăm la glisarea ireversibilă a raporturilor de forţe pe axa masculin-feminin. Sau la dispariţia „liniei mistice de demarcaţie” despre care vorbea Virginia Woolf, element esenţial al structurii dominaţiei masculine în universul social clasic. De altfel, sociologul Pierre Bourdieu, cel care a brevetat sintagma marcată de mine cu italice, e convocat şi invocat - la mişto - în dialogurile celor doi (la fel şi Derrida, dar nu numai).

Sunt doar poante intello, cochetării uşor mordante la adresa unei clase/caste de teoreticieni francezi care au întors chestiunea asta pe toate părţile. Ritmul însă e acelaşi: pe măsură ce Thomas se plasează în situaţii tot mai jenante, mai întâi din plăcerea masochistă de a dezamăgi, iar mai târziu din speranţa deşartă că doar-doar va recupera prin forţă şi mârlănie terenul deja pierdut, Vanda îşi securizează poziţia în ceea ce s-ar putea numi redesenarea economiei schimburilor simbolice (şi libidinale, de ce nu?). Până într-acolo încât, împins constant spre zonele atavice ale conştiinţei, Thomas îşi desfigurează sardonic personalitatea.

Posibilă ipostază a revanşei feminine, dar în mod sigur o chestionare într-o manieră ironic-critică a falocraţiei atotstăpânitoare, La Vénus à la fourrure îmi pare a fi cel mai bun şi eliberat de complexe film al lui Polanski de la The Pianist încoace. Şi cum Amalric este aproape un cvasi-doppelgänger al lui Polanski cel de acum 30 de ani, găsesc o tandră autoironie distribuirea sa în rolul unui regizor ce pierde lamentabil în lupta sexelor. 

Juxtapuneri (XXXI) [Grace of Monaco, un film din „zdrenţele şi paiele istoriei”]

„În noaptea aceea, 15 aprilie, David Ben-Gurion şi-a avertizat ţara în discursul rostit de Ziua Independenţei că Egiptul plănuieşte să măcelărească poporul lui Israel. Criza din Orientul Mijlociu se acutizase permannent începând din iarnă. Pe 19 aprilie a intrat în vigoare o încetare a focului între cele două ţări. Grace Kelly s-a căsătorit cu prinţul Rainier al III-lea de Monaco în aceeaşi zi. Primăvara se scurgea încet, curenţii mari şi bulboanele mici erau deopotrivă prezente în titlurile din ziare. Oamenii citeau ştirile care le conveneau şi fiecare îşi construia în conformitate cu ele propria vizuină din zdrenţele şi paiele istoriei. În oraşul New York existau aproximativ cinci milioane de vizuini diferite: Dumnezeu ştie ce se petrecea în minţile miniştrilor din guvern, a şefilor de state şi a funcţionarilor guvernamentali din capitalele lumii. Fără îndoială, versiunile lor personale ale istoriei se manifestau în acţiune. Asta dacă prevala o distribuţie normală a tipurilor.” (Thomas Pynchon - V., Ed. Polirom, 2006, traducere din limba engleză de Horia Florian Popescu)

Grace of Monaco, primul biopic serios (sau făcut de oameni serioşi) consacrat uneia din cele mai celebre America's sweethearts, Grace Kelly, va fi lansat în deschiderea Festivalului de la Cannes, pe 14 mai. Nicole Kidman interpretează rolul actriţei devenită prinţesă (arguably best choice available), Tim Roth e distinsul consort, iar regizor, Olivier Dahan, cel cu ameţita cinebiografie a lui Edith Piaf de acum câţiva ani (salvată parţial de magnetismul lui Marion Cotillard).

Dahan e la cuţite cu producătorul (marele H. Weinstein) atât din cauza datei de lansare (studioul o dorea la sfârşitul anului trecut pentru a prinde sezonul premiilor), cât şi a poveştii spuse pe ecran. Am zis eu biopic, însă termenul nu e cel mai potrivit, având în vedere faptul că filmul tratează o parte din viaţa lui Grace Kelly, mai exact faza turbulentă a mariajului cu (s)nobilul monegasc peste care se suprapune conflictul politic dintre Rainier III şi De Gaulle. Istorie pentru mase. Refurbished!

Apelul la fragmentul din romanul lui Pinchon nu e nici gratuit, nici fără noimă.