Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

12 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/3) [Now and Then]



Nostalgia-i un lucru drăguţ şi călduţ, iar Cormac McCarthy crede în inorogi, cam asta vrea să spună Now and Then (dir. Lesli Linka Glatter/1995), versiunea nouăzecistă pentru gagici a clasicului Stand By Me (dir. Rob Reiner/1986). Şi ca paralela să fie cât mai lungă, să ne-ajungă, pe amândoi scenariştii îi cheamă King: I. Marlene, deci o ea, în cazul primului, Stephen, pentru al doilea. Da, el e: Stephen King, sângerosul Lovecraft al zilelor noastre, mult mai prolific, dar mai puţin poetic. Unii ar zice şi mai puţin talentat, dar aici discuţia poate deveni polemică, aşa că mai bine o lăsăm aşa.

Bun, un film lejer despre nostalgie, deci (la partea cu inorogii nu mă luaţi în serios, am şarjat oleacă). Asortat cu toate cioacele prepuberelor din America anilor 70: de la clasicul truth-or-dare, unghii pictate şi multă îngheţată la şlagărele estivale, fustiţe colorate şi plimbări (muzicale) pe biciclete. Câteodată toate trei deodată, ca în secvenţa de mai sus.

La momentul mid-90s, Now and Then s-a dorit o evadare din universul Spice Girls (sau o alternativă la acel univers) propusă adolescentelor dispuse să ia de bune toate zaharicalele din film, dar şi faptul că personajele Christinei Ricci sau Thorei Birch pot ajunge peste ani dame de tip Rosie O'Donnell ori Melanie Griffith. Nu-i nevoie să citiţi de două ori: Thora Birch chiar joacă în filmul ăsta, fiind şi lider de gaşcă. Ghost World, glorioasa ei contribuţie la galeria misfiţilor cotropiţi de lipsa de sens a existenţei, avea să se consemneze şase ani mai târziu.

10 iulie 2014

Juxtapuneri (XXXIV) [Rats]

 

Acesta e epigraful cu care porneşte la drum şi sub semnul căruia stă Cosmopolis-ul lui David Cronenberg. Apropo: Maps to the Stars e la orizont! Mi-am adus aminte de acest citat uitându-mă la Wrong Cops, film în care şobolanul chiar devine un fel de valută. Ironia e cât casa, deşi ţinteşte în altă parte.






În ultragratuitul, deci cu atât mai amuzantul exerciţiu de stil meşterit de Quentin Dupieux, unul dintre poliţiştii corupţi (vorba vine, ei sunt doar nişte ţâcniţi care abuzează de poziţia pe care o au fără să întindă excesiv coarda), ascunde marijuana pe care o trafichează în şobolani împăiaţi. Chipurile, ca să nu bată la ochi. Adevărul e că metoda asta e de o discreţie maximă... Dar astea sunt personajele lui Dupieux: pendulează lejer între prostie şi ţăcăneală simpatică. Alegerea aparţine spectatorului. Enfin...

Clienţii vechi ştiu cum stă treaba. Cei mai noi, precum puştiul asiatic din imagine, sunt descumpăniţi. Pun întrebări. Explicaţiile nu întârzie să apară. De pe aceleaşi poziţii dominatoare. Numai că, de regulă, poziţia e utilizată strict pentru a face miştouri golăneşti, misogine, rasiste etc. E.g.:


08 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/2) [Frances Ha]




Riding through her old fashioned hometown, her teen angst memories and her future past.

Vă reţin încă o dată atenţia cu acest film care ţinteşte spre acele „lucruri transparente” evocate magistral de Nabokov. Nu cere nimic în afară de puţin timp din timpul vostru pierdut oricum cu o grămadă de prostii...

06 iulie 2014

"Four is what...?" (50) [Tracks]

colaj: cinesseur
„Am mai văzut deşertul australian (The Outback) în diverse ipostaze cinematografice, mă gândesc la Walkabout (Roeg) sau Rabbit Proof Fence (Noyce), dar aşa hipnotic cum ni-l arată Mandy Walker (DoP) în Tracks, nicăieri.” E o afirmaţie cu dus-întors făcută de [algernon] într-o corespondenţă de anul trecut, de la Veneţia, şi cred că i-ar plăcea nespus de mult să-l contraziceţi. Dacă e cazul, fireşte! Imaginile selectate de mine, nu ştiu cât de relevante, au totuşi rostul de a vă întărâta...

05 iulie 2014

„I want to ride my bicycle...”/Le Tour (2/1) [Hide Your Smiling Faces]

Un nou Tur al Franţei (ediţia 101), un nou sezon din „I want to ride my bicycle...”. Nu mai pierd timpul cu explicaţii: cei ce ştiu despre ce e vorba, ştiu şi gata, ceilalţi află pe parcurs. Sau pe traseu.


Pentru un film despre viaţa anodină a unor copii lăsaţi în plata domnului de toată lumea, inclusiv de părinţii lor, a pedala, pe lângă aceea de a explora la pas clădiri în paragină şi păduri sălbatice, e o altă formă de alungare a plictiselii. Chestiunea cu Hide Your Smiling Faces, despre care am scris aici, e că dă greş în încercarea de a prezenta viaţa unor puşti în toată splendoarea nesemnificativului de care aceasta este marcată. Viaţă statică = film static. În atari condiţii, secvenţele de mişcare efectivă precum acestea cu mersul pe bicicletă vin ca o izbăvire şi, întâmplător sau nu, sunt şi cele mai bine realizate din perspectiva a ceea ce vor să transmită.

03 iulie 2014

Mixtum compositum: „Uşile, uşile...” (23) + „Vă rog, nu staţi între scaune!” (4)











Aprili. Film-drajeu de 30 de minute, din 1961, al georgianului Otar Iosseliani. Film de început, de unde şi o oarecare afectare, calibrată şi nederanjantă, totuşi, în economia unei poveşti plasate - convenţional - în „paradisul” socialist sovietic, adică într-un mediu ce-şi condamna vieţuitoarele la fericire.

Nici protagoniştii de-aici nu fac excepţie. Sunt (sau par) mulţumiţi, proximitatea are sens, nimic nu le perturbă viaţa rectilinie, vertebrată în jurul micilor ritualuri zilnice.

Apoi, pe nesimţite, toate acestea încep să se deterioreze ca în Kafka, alienarea se insinuează perfid, ca o lipitoare, îndoiala ia în arendă mintea (în care secvenţă temporală este/a fost, de fapt, coşmarul?) pentru ca totul să culmineze cu o secvenţă ce mi-a adus aminte de Moromeţii (carte şi film): un copac bătrân, element nodal al universului lor personal, martor tăcut al iubirii lor, este excizat din peisaj de securea pragmatismului: un cetăţean are nevoie de mobilier!


 Film fără dialoguri. Film (aproape) mut, un fel de protest reverenţios împotriva dogmelor, elegant, grav şi intimist. In dulce jubilo.

01 iulie 2014

Cvasimilitudini (XC) [A Certain Degree of Togetherness]

Le-am grupat în acest vechi serial, care a ajuns, cum-necum, la episodul 90 (la 100 voi restarta seria), deşi fiind vorba de un singur regizor - Alain Resnais - mult mai potrivit ar fi să le numesc trademarks. Nu e nimic întâmplător căci în curând vine şi review-ul ultimului său film - Aimer, boire et chanter/Life of Riley.

Screenshot from L'année dernière à Marienbad (1961)

Screenshot from Les herbes folles (2009)

Screenshot from Vous n'avez encore rien vu (2012)