"Four is what...?" (41) [La Vénus à la fourrure]

colaj: cinesseur

La Vénus à la fourrure, noul film al lui Roman Polanski, seamănă cu o retragere controlată. Spre începuturile sale ca regizor (Nóz w wodzie), la un prim nivel de semnificaţie şi, în sens mai larg, spre teatru, ceea ce presupune exploatarea/valorificarea mijoacelor de expresie ale acestuia. Nu-i deloc surprinzător deci, că după o vreme, „foarfeca” nu se mai simte, că decorurile - amintind de un habitat rural texan - rămase de la spectacolul precedent, un musical după Stagecoach-ul lui John Ford, se estompează progresiv şi că întreaga miză se va muta pe spectaculosul duel al actorilor, doi la număr (Emmanuelle Seigner şi Matthieu Amalric, din nou alături după Le scaphandre et le papillon şi din nou sclipitori). Glumind oarecum, aş putea spune că Polanski a operat şi o reducere dramatică de personal, în condiţiile în care în precedentul său lungmetraj, Carnage, erau doar patru (hai cinci, dacă punem la socoteală şi aproape invizibilul său cameo). Şi la fel ca în cazul acelui film, şi acesta este o adaptare a unei piese. Autor, David Ives, care la rândul său a prelucrat arhicunoscutul roman al lui Sacher-Masoch (sursă de inspiraţie şi pentru Velvet Underground sau Lou Reed, dar sunt sigur că ştiaţi asta).

Pe scurt, lucrurile stau aşa: într-o zi ploioasă şi întunecată, brăzdată sacadat de tunete şi fulgere, o actriţă (?) se prezintă la o audiţie pentru rolul titular din spectacolul montat de un micuţ teatru parizian. Ajunge cu mare întârziere, nu mai e nimeni în sală în afară de regizor, aflat şi el pe picior de plecare. Afurisindu-şi soarta potrivnică printr-un joc perfid de-a autocompătimirea şi alintul, încearcă să-l convingă să-i acorde o şansă. El nu pare deloc receptiv, ba chiar îi interpretează greşit insistenţele şi outfit-ul sumar pe care şi-l etalează extrem de rapid în ideea (fals ingenuă) de a intra direct în pielea (neagră şi sexy) a personajului şi de a câştiga timp. Şi totuşi, va consimţi!

Ceea ce pare (pentru scurt timp) un hatâr făcut unei nebune se va transforma treptat într-o teribilă inversare de roluri în termeni de dominaţie, putere, supunere, exploatare şi umilire. Din clipa în care va capitula aparent înduioşat, pentru că nici unul nu e animat doar de bune şi inocente intenţii, Thomas va deveni obiect de studiu şi de joacă în mâinile Vandei (acestea sunt numele protagoniştilor).

Acela e momentul t0 al ratificării unei noi realităţi, punctul din care, alternând două viteze, dar deplasându-se în aceeaşi direcţie, asistăm la glisarea ireversibilă a raporturilor de forţe pe axa masculin-feminin. Sau la dispariţia „liniei mistice de demarcaţie” despre care vorbea Virginia Woolf, element esenţial al structurii dominaţiei masculine în universul social clasic. De altfel, sociologul Pierre Bourdieu, cel care a brevetat sintagma marcată de mine cu italice, e convocat şi invocat - la mişto - în dialogurile celor doi (la fel şi Derrida, dar nu numai).

Sunt doar poante intello, cochetării uşor mordante la adresa unei clase/caste de teoreticieni francezi care au întors chestiunea asta pe toate părţile. Ritmul însă e acelaşi: pe măsură ce Thomas se plasează în situaţii tot mai jenante, mai întâi din plăcerea masochistă de a dezamăgi, iar mai târziu din speranţa deşartă că doar-doar va recupera prin forţă şi mârlănie terenul deja pierdut, Vanda îşi securizează poziţia în ceea ce s-ar putea numi redesenarea economiei schimburilor simbolice (şi libidinale, de ce nu?). Până într-acolo încât, împins constant spre zonele atavice ale conştiinţei, Thomas îşi desfigurează sardonic personalitatea.

Posibilă ipostază a revanşei feminine, dar în mod sigur o chestionare într-o manieră ironic-critică a falocraţiei atotstăpânitoare, La Vénus à la fourrure îmi pare a fi cel mai bun şi eliberat de complexe film al lui Polanski de la The Pianist încoace. Şi cum Amalric este aproape un cvasi-doppelgänger al lui Polanski cel de acum 30 de ani, găsesc o tandră autoironie distribuirea sa în rolul unui regizor ce pierde lamentabil în lupta sexelor.