Mă gândeam, privind imaginea asta din The Tree of Life, la toate întâlnirile nefericite, nepotrivite, nedorite, regretabile, inevitabile, ratate, tarate, marcante într-un sens nefast, pe care le avem sau le putem avea într-o viaţă, la modul în care aceste întâlniri ne modifică fundamental structura mentală şi sufletească, alterându-ne, poate iremediabil percepţiile ulterioare. Things in life, ca într-o coloană sonoră dintr-un film de Wong Kar Wai. Things in life... Lucruri care ne strică şi ne fac inapţi să mai privim inocent de-acolo înainte. Şi mai ales de-atunci înapoi. Întâmplări, întâlniri, lucruri, oameni care ne prind cu garda jos şi ne execută fără somaţie. A nu se căuta vinovaţi. Nu există.
Sau, cu vorbele lui Sartre, în cele din urmă individul este responsabil totdeauna de ceea ce s-a făcut din el, chiar dacă el nu poate face nimic altceva decât să-şi asume această responsabilitate.
Se prea poate ca, uneori, viaţa să nu fie mai mult decât o privire aruncată cu mâinile pâlnie printr-un geam. Pentru a vedea mai bine, pentru a desluşi ce e dincolo. Deşi e cât se poate de limpede că totul e tulbure şi că dincolo s-ar putea să nu fie nimic. Sau un nimic pe care ne place să-l drapăm somptuos în semnificaţii asemeni cailor din cortegiile funerare de odinioară. Poate or mai fi şi azi, nu ştiu, nu particip la astfel de ceremonii.
Şi-aşa ajungem, pe nesimţite aproape, nişte lilieci istoviţi umblând pe bâjbâite într-o lume ale cărei contururi devin tot mai difuze. Suflete cu cârcei.
