The Killer Inside Me: teaser

Cătălin, un fost coleg și actual amic, știa cine e Michael Winterbottom. Mai precis, știa că el era autorul atât de (s)explicitului 9 Songs. 9 songs, 9 fucks, obișnuia el să spună arborând mina inițiatului, a celui ce-a fost acolo, a văzut și-acum știe. Cum, nu ăsta e numele?, ricana nițel vexat, când îi atrăgeam atenția că titlul corect e 9 Songs. Oricum, se replia apoi, în fața evidenței, am reținut esențialul, nu? Hahaha... Iar voi o să rețineți din această scurtissimă introducere că eu oi fi vreun purist! Ei, aș! Țineam doar să vi-l prezint, în felul meu, pe Winterbottom (fără glumă acuma: cine n-a auzit de acest Gaspar Noe british mai bine s-o lase baltă și să părăsească în liniște acest blog, pâș-pâș, până nu mă prind eu cum stă treaba, thanks a lot!). Nu de alta, dar ultimul său film - The Killer Inside Me - nu e, vorba lui Hesse, pentru oricine: e NUMAI -- PENTRU -- NE -- BUNI. Nu o luați chiar ad litteram, firește.

Monday Monologues (XIII)

Sophia Loren as Anna Molteni in Ieri, Oggi, Domani, dir.Vittorio De Sica/1963

"Four is what...?" (1)

"Four is what...?" is a new label here, on Cinesseur, starting today. 

There's no charade, there's no tricks or scheming schemes. In fact, the things are quite simple: every goddamn sunday, or should I say Any given sunday?, I will review a movie in... four frames. Because "four means something...". We know that from Vanilla Sky and... Pythagoras. Or the other way around. Did I say goddamn? I think I did. Well, I was trying to say Godard. For a good start!

Une femme est une femme (dir. Jean-Luc Godard, 1961)

Bytesize: Kate Back-in-sight (III)

Now you see what I was trying to point here?

Screencaptures from Snow Angels (dir. David Gordon Green*/2007)

*Cele mai bune filme ale acestui domn specializat în a asambla dramatic evenimente banale din viața unor comunități americane semirurale rămân cele de început: George Washington & All the Real Girls. Dacă D.G. Green ar fi român, iar România ar avea măcar un proiect de industrie cinematografică, materia lui primă ar fi dramele și dramoletele din orășele mici și foarte mici precum Buhuși, Zlatna, Țăndărei, Sadu, Lipova, Medgidia ș.a.m.d. În ce privește ultima localitate, scenariul e aproape scris ;)

Bytesize: Kate Back-in-sight (II)

I think the watermark is pretty clear! If you want more, go straight here.

Bytesize: Kate Back-in-sight (I)

Screencapture from Whiteout (dir. Dominic Sena/2009), a horrendous piece of... movie!

Old school title design

Stills from Vertigo’s (dir. Alfred Hitchcock/1958) title credits, designed by Saul Bass. Full sequence can be seen here.

„My initial thoughts about what a title can do was to set mood and the prime underlying core of the film’s story, to express the story in some metaphorical way. I saw the title as a way of conditioning the audience, so that when the film actually began, viewers would already have an emotional resonance with it.” (Saul Bass)

Un trailer old school (şi un film aşijderea)

An old school trailer for an old school thriller (retorica narativă şi vizuală a trailerului e de-a dreptul ingenuă). Cât despre producţia în sine (regizor John Mackenzie), unii spun că ar fi one of the finest British films ever made, no arguments, no excuses. N-aş fi chiar atât de categoric, dar n-am nici o reţinere în a spune că am fost frapat de prospeţimea & inteligenţa corozivă a acestui brit flick în care Bob Hoskins şi Helen Mirren strălucesc ziua-n amiaza mare, iar Pierce Brosnan b(r)ifează primul rol(işor) în cinema. Şi aş mai adăuga că, pe lângă acest The Good Long Friday, filmele cu gangsteri marca Guy Ritchie par nişte glumiţe de adolescenţi expuşi prea mult la prefabricate şi deşeuri tv. Dacă ar fi să-i găsesc un termen de comparaţie cât de cât adecvat în cinematografia britanică relativ recentă, aş zice Sexy Beast (dir. Jonathan Glazer/2000).

Ora exactă (IV)

Still from Jackie Brown/dir. Quentin Tarantino, 1997

Călinescu (George) și cinemaul

Citit cu atenție, romanul Enigma Otiliei oferă nebănuite delicii cinefile. George Călinescu a găsit de cuviință să exploateze tânăra artă a șaptea prin asociere cu Titi, un personaj cam tembel, flăcău bătrân, stătut, ciudat, ignorant și cocoloșit de muma sa (nepotul zgârcitului Costache Giurgiuveanu). Inițial adversar al mersului la film, despre care are și o teorie - spune Călinescu (nu o vom afla, o putem intui, însă) -, Titi găsește de cuviință, în cele din urmă, să intre într-o sală de cinema.

Problema lui e că e incapabil să rezume povestea, drept pentru care o înmagazinează și redă într-o manieră extrem de personală. Bazându-se pe memoria-i prodigioasă, el povestește în stilul lui CTP, cadru după cadru, în ordinea succesiunii imaginilor pe ecran. Pasajul e de un comic devastator și mă întreb dacă nu cumva ironia călinesciană amenda sinecdotic frivolitatea cinematografului și a celor care-l frecventau în epocă?!

Iată pasajul:

„Într-o zi, plictisit, îl puse să-i povestească ce-a văzut la cinematograf, unde el nu fusese niciodată. Titi, narator din plăcere, începu:
— Întâi arată un puț cu roată, pe urmă vine o fată cu o găleată mare, apoi apar doi bătrâni, un moș și o babă care vorbesc între ei, pe urmă arată cum trage fata găleata după ea, baba se răstește la ea și moșul o lovește cu un bici, apoi arată pe fată închisă într-o odaie goală, mâncând un codru de pîine, apoi e noapte și fata deschide geamul.
— Ce-i asta, ce înseamnă asta? întrebă iritat moș Costache. Așa e la cinematograf?
— Așa e! răspunse naiv Titi.
— Dacă e așa, e urât! constată bătrânul și nu vru să mai asculte.
Bătrănul nu bănuia că Titi nu înțelegea afabulația filmelor și le confunda cu o succesiune de imagini, a căror sinteză nu era în stare s-o facă, fiindcă nu pricepea nici inscripțiile în franțuzește. Când filmul îi plăcea mai mult, atunci Titi își procura un program cu desene sau fotografii de actori din colecția Pathé-Frÿres și le copia în pastel sau în acuarelă.”

So in love with Margot! (after the wedding)

Screenshot from Angst von der Angst / Fear of Fear (dir. R.W. Fassbinder/1975)

"It’s all a concrete wasteland."

Cum se schimbă totul! Într-o clipită. Gândul îți zboară în toate direcțiile ca un zmeu scăpat din mâna firavă a unui copil. Cutia cu ciocolată, fină, cum altfel?, stă de câteva ore pe masă. Ai deschis-o într-o doară și, ca la un semnal, frânturi de amintiri au năvălit de parcă ar fi fost ferecate înăuntru şi abia aşteptau să iasă. Mrs. Gump avea dreptate: Life's a box of chocolates, Forrest. You never know what you're gonna get. Dar nu aveai de unde să știi asta. Ai abandonat-o în grabă și ți-ai turnat coniac în paharul cu picior înalt. Ai gustat o picătură. De-atunci au trecut ore. Și tu încă privești în gol.

Te plictisești, my dear. Ai născut a doua oară, însă nu ai găsit în asta sensul pe care-l căutai. Îți umpli găurile negre de timp cu imagini ale străinilor văzuți pe stradă, chipuri rămase în memorie prin geamurile automobilului. Ca și când... Ce-or face oamenii aceia acum, sunt ei fericiți sau disperați? Ce-ai face tu dacă ai fi în locul lor? Ce bine ar fi să ai o viață normală! Fantezii fără acoperire. Și câtă nevoie ai avea să te țină cineva de mână! Și să tacă. Îți muști limba până la sânge. Coniacul o fi un bun coagulant? Ar fi trebuit să întrebi când l-ai cumpărat. Dacă Internetul s-ar fi inventat ai fi căutat acolo.

"I’m so tired. I’m tired of smiling when I’m not in the mood, and of a husband I never feel." Vorbești cu draperiile prin care lumina își face drum cu maceta. Niciodată nu răspund. Mi s-a întâmplat și mie. În zilele mele de glorie.

Privirea îți alunecă pe măsuţa de sticlă din dormitor și te întrebi cum ai ajuns să porți o astfel de rană în suflet. Cum ai ajuns în colivia asta? Și cum ai ajuns să ai iluzia că te miști când, de fapt, stai pe loc? Numb! Ce balet ridicol, îți spui. Zâmbete de complezență, vorbe să fie spuse, clișee peste clișee, un coşmar formalizat. Climatizat, cum ar zice Miller. În fotografiile din copilărie zâmbeai. Acum ești o sumă de rictusuri. Când ți-a fost inoculat virusul?

"I wish I was like those strangers below, normal."

Normalitatea nu e decât o chestiune de consens, my dear. Dar ce minunată evadare va fi într-o zi... Nu va mai fi nevoie să te prefaci. Zâmbetul va fi zâmbet, atingerea, atingere. Vei pune exact cât e nevoie într-un gest fără teama că ai greșit gramajul. Cum de nu ți-ai dat seama până acum?

Și totuși, rămășițe din viața de dinainte, din viața risipită printre piese de mobilier stil și sentimente de împrumut, chiar dacă acum îndepărtate, vor străpunge cumva barajul și nu te vor lăsa în pace. Numai că tu, my precious love, ai acum puterea de a vedea dincolo, ai puterea de a schimba întunericul în lumină, ai puterea de a fi, în sfârșit, tu însăți. Copilul fericit din fotografiile de demult.

Nu mă privi așa. Or să te doară ochii!

P.S.: Fear of Fear a fost lansat în Germania pe 8 iulie 1975. Au trecut 30 de ani până am reușit să văd acest film, unul din cele mai bune făcute de Fassbinder (film de televiziune, de unde și slaba sa re-cunoaștere). Rândurile de mai sus sunt un fel de declarație de dragoste pentru Margot, personajul interpretat de Margit Christensen (also Petra von Kant, pentru cunoscători). Ochi mai triști ca ai ei şi totuşi atât de calmi în tristeţea lor, rar am văzut pe ecrane.

Monday Monologue (XII)

This can't last. This misery can't last. I must remember that and try to control myself. Nothing lasts really. Neither happiness nor despair. Not even life lasts very long. There'll come a time in the future when I shan't mind about this anymore, when I can look back and say quite peacefully and cheerfully how silly I was. No, no, I don't want that time to come ever. I want to remember every minute, always, always to the end of my days. (Celia Johnson as Laura Jesson in David Lean's movie feature Brief Encounter/1945)

P.S.: La vremea aceea, Lean nu putea încheia acest film decât convenţional, previzibil. Nu era momentul să rişte un scandal cu un final ambiguu sau de-a dreptul ultragiant pentru moravurile unei epoci răvăşite de război. La aproape 65 de ani distanţă, sfârşitul ales de Luca Guadagnino pentru al său Io sono l'amore nu mai şochează pe nimeni (iar Tilda Swinton e magistrală).

Autoreferenţiale: "It's been a brilliant journey of self-awakening"

Stills from Vanilla Sky (dir. Cameron Crowe/2001)

Natalie, my black swan

Natalie Portman, my darling pretty. Și Winona Ryder (she's an ex). În regia lui Aronofsky și pe muzica lui Mansell. Clint, nu Nigel! The case is rest for the moment.

Synecdoche. New York I love you (by Charlie Kaufman)

E filmul pe care l-ar fi făcut Woody Allen dacă ar fi avut acum vârsta lui Charlie the spotless mind Kaufman. E un fel de Zelig + Deconstructing Harry în era graffiti-ului, body art-ului și self coaching-ului, fără prea multă psihanaliză și fără prea multe poante, cu o porție dublă de nevroză în schimb.

Synecdoche, New York e ca o funie într-un sac închis la gură și aruncat în remorca unui camion hurducăind pe drumuri pentru care asfaltul e o himeră. And what a trip! Adevărul e că nu te poți aștepta de la Charlie Kaufman să aibă vreo urmă de compasiune faţă de convențiile construcției dramatice, însă chiar și după propriile lui standarde, filmul ăsta e o ciudățenie care sfidează însăși definiția noțiunii. Prima oră e ok, următoarea jumătate de oră e rezonabilă chiar dacă faci eforturi să nu pierzi șirul, ultima parte e (ca) o aterizare complet ratată. Sigur că având de-a face cu un autor tricky e greu de spus dacă lipsa de experiență într-ale regiei e cauza sau poate chiar așa a vrut el să iasă, tocmai pentru a exprima una din liniile de forță din film: ratarea.

Înclin să cred că Spike Jonze, tovarășul său de giumbușlucuri vizuale din anii '90, ar fi făcut o treabă mai bună în materie de ritm și agregare a conținutului generat de o mașinărie neuronală ieșită din tipare. Fie și riscant calibrată, pelicula lui Kaufman se ține. Boala, moartea, dragostea, frustrarea, pasiunea, ezitările, speranța, arta, teatrul, nimicul, zădărnicia sunt tot atâtea teme tratate cu o directețe care doare. Îți vine să râzi și să plângi, both simultaneously, îți trece de tot și de toate în secundele următoare pentru că volutele narative nu te cruță, cum nu te va cruța nici confuzia care pândește în umbră și așteaptă să năvălească în prea extenuata-ți minte, precum un tigru hămesit într-o turmă de antilope visătoare.

Şi dacă tot avem o sinecdocă în titlu, prilej pentru unii să se-ntrebe da' de ce?, depășim în viteză omofonia aproximativă cu Schenectady, orășelul satelit al New York-ului în care e am- și de-plasată (non)acțiunea, pentru a ajunge la teribilul efect de infinit creat de următoarea situație: un actor îl joacă pe actorul care îl joacă pe actorul care îl joacă pe autor până când actorul devine actriţă şi preia frâiele din mâinile unui autor/regizor obosit și beteag (închipuit). Mă mai urmăriţi? Inception anyone?

În toată nebunia asta, pe care domnul regizor nu se omoară s-o explice, Philip Seymour Hoffman e Caden Cotard, autorul/directorul de teatru ce pare clona unui Kaufman pornit în căutare de personaje. Pe traseu e prins în jocul viziunilor bizare, noțiunea de timp se elasticizează, apar diverse femei pe care le-ar iubi dar nu prea știe cum, nu știe ce, cum și când să le ceară, iar când află e cam târziu etc. Samantha Morton, Catherine Keener, Hope Davis, Michelle Williams și Emily Watson sunt femeile care-i jalonează viaţa și opera (minima? magna?), lăsând urme pe care Kaufman are a(ma)bilitatea să nu le trateze pe divanul lui Lacan.

Synecdoche, New York e începutul lui Charlie Kaufman în regie. Spunând asta, urmează niște asocieri rapide: Being John Malkovich, Human Nature, Confessions of a Dangerous Mind, Adaptation și etern strălucitorul Eternal Sunshine of the Spotless Mind (pentru toate a scris scenariile). Și tocmai aici e problema: cu o ștachetă atât de sus fixată se pare că e greu să-ți dobori recordul din prima. Poate din a doua sau a treia încercare. Cam de tot atâtea vizionări, de nu cumva mai multe, e nevoie pentru a izbuti să risipești din disonanța cognitivă sau frustrarea pe care ţi le infuzează deambulările kaufmaniene prin abatajele minții sale și - sinecdotic - ale minților noastre.

P.S.: „All the world's a stage / And all the men and women merely players…” (pentru cunoscători)

O ciudățenie

Public Toilet. De la Fruit Chan, el însuși o ciudățenie în lumea regizorilor asiatici. Eu vă ofer aici making of-ul (english subtitles included). Restul e la alegerea voastră.

„They don't have meetings about rainbows" [pilot]

Screenshot from The Sixth Sense (dir.: M. Night Shyamalan/1999)

Love and Other Drugs

Succesul unei comedii romantice nu depinde doar de un scenariu inteligent scris, ci și de sau mai ales de chimia dintre actorii distribuiți în rolurile principale. După cum şi a ne lua după trailere înseamnă a asumarea unor riscuri. Trailerele sunt extrem de manipulative, unele chiar nerușinat de manipulative. Prin urmare, nu prea le acord credit, însă în 3 cazuri din 10 mă ghidez și după ele. Let's take this one for instance. Strict după ce vedem, Love and Other Disasters (shit!) Drugs (dir. Edward Zwick cel cu Legends of the Fall și Blood Diamond) pare altceva. Și nu datorită poveștii (e clasică, ați recunoscut tropii, sunt sigur!), ci datorită actorilor Anne Hathaway și Jake Gyllenhaal. Sunt perfect plasați, e "lipici" între ei, aluatul ține. Cheia acestui film e în mâinile lor. Și nu trebuie subestimată nici coloana sonoră! De tagline nici nu mai zic.

O versiune complementară a acestui trailer, cu Word Up by Cameo pe fundal, găsiți aici!

Inception: un "Minority Report" mai scăpătat

Pacino vorbea despre Nolan ca despre unul dintre cei care au norocul să facă exact ce le place și că, având ei norocul ăsta, se exprimă la potențial maxim. Prima parte a observației e corectă. Cea legată de potențialul maxim tocmai a devenit questionable, fiindcă Nolan, asemeni unui debutant îmbibat doar cu ambiţie, ajunge să arate foarte puțin încercând să (ne) arate cât mai mult. Din acest unghi, Inception pare rodul unei minți plafonate, (s)cufundate în autoadmirație.

Fireşte, dacă ne uităm la cusături, la finisaje, la partea tehnică, Inception e un action impecabil. Problema e că a face un action impecabil tehnic e destul de ușor în zilele noastre, mai ales când te numești Nolan. Dar nu aici e miza. De-aici se pleacă, nu aici se ajunge. Personal, aş fi vrut să-l văd asumându-şi altfel de riscuri. Adică ceva mai mult decât să concilieze capra artistică și varza contabilă! Riscuri de autor, de exemplu. Subiectul, deși nu e nou, i-ar fi permis, între altele, să-şi poziţioneze gracil și abil discursul undeva între David Lynch şi Ridley Scott (sau Steven Spielberg și Terry Gilliam), provocându-i inteligent pe oamenii aceștia. No way! Nolan merge, mai degrabă, în direcția lui Michael Bay. Sau vine de-acolo, nici el nu știe exact. Practic, finețea execuției sale se manifestă tocmai în punctul în care își arată limitele, însă asta nu suplineşte carenţele, nu le acoperă.

De pildă, găsesc absolut impardonabil pentru un regizor (ce se vrea) mare opţiunea de a neglija „etica intervalului” atunci există toate premisele s-o transformi în element forte (Michael Mann ştie cum s-o facă!). Culmea e că, în Inception, Nolan nici măcar de o cinetică a intervalului nu (mai) pare atras. Sunt destui făcători de filme care se șterg la fund (sau nas) cu noţiunea. Michael Bay e unul din aceştia. Pentru el, doar ritmul e important, iar ritmul e dictat de montajul rapid, numai bun pentru cei cu short attention span. Între cadre de cel mult 5 secunde nu mai e loc de interval, adică de acel spațiu indispensabil spectatorului pentru a interioriza convenția, de acel teritoriu prop(p)edeutic pe care iluzia, speranţa sau anticiparea şi-l împart mai mult sau mai puţin frăţeşte.

Nolan are mai multă minte şi ştiinţă de-atât, dar se apropie periculos de mult de Bay pe altă cale: oferă totul pe tavă. Explică, ţine să demonteze mecanismul, e preocupat până la pedanterie să arate cum acesta funcţionează ca nu cumva să rămânem interruptus mental. Dezleagă misterele sub ochii noștri. Ori, se știe, nici un magician, amator sau profesionist, nu-și expune trucurile din dorinţa de a fi popular, simpatic, înţeles. Doar le foloseşte, lâsându-ne nouă plăcerea de a ne sparge capul cu întrebări descuietoare. Cum naiba să faci una ca asta, îmi tot ziceam pe măsură ce prestidigitatorul Nolan îşi etala gimmick-urile (sau niturile de trecere de la un nivel la altul), când tocmai utilizând o formulă narativă de tip matrioșkă (sau dream a little dream a little dream a little dream) aveai ocazia ideală de a mă lăsa (și pe mine) să visez la ce faci/spui acolo??? Ca-n Memento! Sau Insomnia. Cum să elimini intervalul, fie şi involuntar (dacă e involuntar e şi mai grav!), când între poveştile astea era loc berechet pentru astfel de supape? Bref: Inception e un splendid rateu, un film neterminat, ceva între o sporovăială agreabilă pe scara rulantă şi un discurs pretenţios drapat în concepte jungiene.

P.S.: Final deschis? Să fim serioşi! Nu e deschis pentru spectator, ci pentru franciză!

Inception: teaser (II)

Dacă ne uităm la cusături, la finisaje, la partea tehnică, Inception e impecabil. Problema e că a face un film impecabil e destul de ușor în zilele noastre, mai ales când te numești Nolan. Numai că nu asta era miza. Nu asta interesa. Personal aş fi vrut să-l văd asumându-şi altfel de riscuri în afară de a concilia capra artistică și varza contabilă! Riscuri de autor, de exemplu. Subiectul i-ar fi permis, între altele, să-şi poziţioneze gracil și abil discursul undeva între David Lynch şi Ridley Scott (sau Terry Gilliam), provocându-i inteligent pe oamenii aceștia. No way! Nolan merge, mai degrabă, în direcția lui Michael Bay. Sau vine de-acolo, nici el nu știe exact. Practic, finețea execuției sale se manifestă tocmai în punctul în care își arată limitele. Şi cam aici se opresc meritele lui!

Michael Bay? Da, ați citit bine ;)

"You're frozen when your heart's not open"

Deși s-a tot străduit încă de pe vremea când era cu Sean Penn, adică de pe la mijlocul anilor anilor 80, singurul rol memorabil al Madonnei rămâne Evita în filmul lui Alan Parker. Aș mai adăuga contribuția decisivă la un soundtrack 007 - Die Another Day, plus ex(h)ilaranta "apariție" în contumacie din Reservoir Dogs! Dincolo de astea, videoclipul de față e o lecție de cinema in nuce și, în același timp, una de rebranding total pentru un artist. Cine e în spatele videoclipului? Ei, hai, nu se poate să nu știți! The one and only wunderkind Chris Cunningham (într-o lume ideală, omul ăsta ar fi un alter ego). Era să uit lucrul esențial: Happy Birthday, sweetie!

P.S.: În plan strict personal, melodia îmi aduce aminte de Diana, una din cele mai bizare ființe cu care am avut de-a face în toate cele. Sometimes, I miss you, darling! (postul îți este dedicat, btw!)

Monday Monologue (XI)

There's something in your past. Something... There's a pain. There's something you want very badly. It seems far away to you right now. But you're determined. You're determined and you'll do what you must to get it. (...) It tells me what every face tells me. Everybody has a past. They have pain and they have something they want. What is it you want? (Jennifer Lopez as Grace in Oliver Stone's stone cold underrated classic U Turn/1997)

Ora exactă (III)

Screenshot from Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael/2009)

Orătăniile şi zeiţa ieşind din valuri

Screenshot din  Le Sauvage (dir. Jean-Paul Rappeneau/1975)

În ce-o priveşte pe Catherine Deneuve, ea nu iese doar din valuri, ci încearcă să iasă şi din pielea personajelor glacial-frigide în care o distribuiseră Bunuel sau Truffaut. Nu numai decorul sud-american o ajută, ci şi Yves Montand, aflat şi 'mnealui într-un soi de tentativă de a schimba direcţia după tot felul de roluri serioase, de nu cumva, unele, chiar mai mult decât atât (cel din État de siège îmi vine la repezeală în minte). Le Sauvage e o comedie decentă, făcută după toate regulile genului, în care găsim, totuşi, câteva cireşe confiate cu scopul de a individualiza produsul. Jean-Paul Rappeneau n-a produs capodopere la viaţa lui. E un autor de mijlocul clasamentului, cu filme - unele - extrem de populare (mă gândesc la Cyrano, sufocat, în 90, de Cesar-uri şi de public), lucru care-i confirmă statutul de meseriaş (plus că a lucrat ca scenarist cu Louis Malle). Deşi are un portofoliu destul de rarefiat - 8 filme, cu totul, din 1958 încoace - producţiile sale au fost mai întotdeauna garnisite cu megastaruri (Bardot, Deneuve, Binoche, Montand, Belmondo, Mastroianni, Depardieu). În cazul lor, n-a ieşit mai nimic memorabil (cu vreo două excepţii, hai trei).

Q & R avec Jean Pierre Melville

 
Q: Is cinema important?

R: Yes, very important. For everyone, but especially for me, I admit. it's my life, my profession. It's the most important thing. I think it was the day I was given a Pathe Baby camera, a hand-cranked model for my sixth birthday. So, it was in 1923 that I made my debut as a filmmaker and decided on my path. My love for cinema began with the talkies, around 1929 or '30. The first time I heard a word coming from a screen was in White Shadows in the South Seas by van Dyke and Flaherty, when Monte Blue suddenly said „Civilization, civilization”. It was the first time I'd heard talking cinema. At that very moment, I fell madly in love.

Q: What did you do?
R: I produced and directed Le silence de la mer. (...) I think I was already a professional. On the technical level, there wasn't much left to learn. What I had to learn was how to make a film. That's different from knowing the technical side.

Q: You produced it yourself?
R: It was difficult, but I managed. When I had money, I'd buy film and we'd shoot. I think your first film should made with your own blood.

Q: Do you enjoy editing?
R: Very much. It's without a doubt what I enjoy the most. That and writing. Writing and editing. In other words, the inspiration and the finishing touches. Those are two major phases in a film.

Q: Do you like filming?
R: Not at all. Filming is absolutely horrible. I call it „tedious formality”. I hate shooting.

(trnscriere făcută de subsemnatul pe baza unui mateial-bonus inclus pe DVD-ul Le Samourai, ediţia Criterion)

Special edition: Cvasimilitudini (X)

La Mort de Marat (Jacques-Louis David/1793)
(foto:www.ecriture-art.com)

Screenshot from About Schmidt (dir. Alexander Payne/2002)

Another undisputable truth!

In the deathcar we're alive!

Azi, era cât pe ce să se întâmple contrariul! I'm safe now!

Nu degeaba cele mai importante evenimente din viața mea s-au întâmplat într-o zi de 13. Deși nu cred în coincidențe, numerologie sau alte prostii înrudite (related bullshit - pentru anglofoni)... Fire and run!

P.S.: Despre Inception voi spune ce am de spus luni, cel mai târziu marți. Mai sunt câteva detalii de pus la punct. Și virgulă. Le mulțumesc tuturor celor care, azi, au interogat Google using these key words: "cinesseur inception". It means a lot to me!

Inception: teaser (I)

Unul din puținele lucruri bune pe care intenționez să le spun despre Inception este următorul: finețea execuției lui Nolan se manifestă tocmai în punctul în care el își arată limitele.

"Where are the snows of yesteryear?"

Where are the Snowdens of yesteryear? (joc de cuvinte, Snowden fiind unul din personajele filmului) - Alan Arkin/Capt. John Yossarian în Catch-22 (dir. Mike Nichols/1970)

Michael Fassbender/Lt. Archie Hicox în Inglourious Basterds (dir. Quentin Tarantino/2009)

Mad Men/2007 (season 2/episode 3)

(Într-o sală de cinema aproape pustie, Don Draper (Jon Hamm) urmăreşte un film franţuzesc (neidentificat so far) în care, cel puţin în secvenţele inserate în story, vocea unei femei recită poemul lui Villon „peste” un slideshow cu fotografii mai mult sau mai puţin abstracte.

Additional info: Yesteryear e invenția lui Rossetti, cel ce a tradus poemul lui Francois Villon în engleză, în încercarea - pe deplin reuşită, IMHO - de a găsi un echivalent perfect pentru acel d'antan din ultracelebrul vers Mais où sont les neiges d'antan?

Written and Directed by...

În mod curios, scurtmetrajul acesta (folosesc diminutivul din motive legate strict de durată!) a rămas pe dinafară. Şi mai curios, dacă nu cumva paradoxal: e mult mai bun decât jumătate din cele care au fost incluse pe omnibusul New York, I Love You, al doilea din mega(lo)proiectul Cities of Love. Practic, ce vedeţi aici e debutul în regie al doamnei Scarlett Johansson. Se numeşte These Vagabond Shoes (trimiterea e evidentă!) şi îl găsesc excepţional executat, solid ca structură şi sfinţit de prestaţia lui Kevin Bacon. Simply beautiful. Simply brilliant. A true gem.

Ora exactă (II)

La 5 PM, voi urca aici scurtmetrajul din care am extras acest screenshot! În mod sigur va fi o surpriză pentru mulţi dintre voi. Just stay around! Şi nu uitaţi: Cinesseur leads! Don't follow!

15 ani

1,2,3 și...

As I walk through the valley of the shadow of death
I take a look at my life and realize there's nothing left.
'Cause I've been blasting and laughing so long
That even my momma thinks that my mind has gone.

Nu se aude nimic. De ce nu cântați? Hai să mai încercăm o dată...

As I walk through the valley of the shadow of death...

Nu merge nici acum.

I guess you can't,
I guess you won't,
I guess you front,
That's why I know this post is out of luck, foo!


Pastime Paradise: the song (total classic)
Gangsta's Paradise: the video (Pfeiffer kind of porn)

Dangerous Minds opened 15 years ago, today, 11 august.

Cvasimilitudini (IX)

Screenshot from My Blueberry Nights (dir. Wong Kar Wai/2007)

Screenshot from Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael/2009)

Ambasador pentru Cinesseur (cu mandat clar şi durată limitată)

Sau ceva de genul.

Mai exact: cine locuieşte în Bucureşti, nu pleacă mâine din localitate şi nu are altceva mai bun de făcut între orele 10.00 şi 13.00, are şansa de a participa, în numele acestui blog, la vizionarea de presă a filmului The Expendables. Organizator: MediaPro Distribution. Locul: CinemaPro.

Condiţia ar fi una şi bună: să scrie un text pentru Cinesseur, un special guest post cum ar veni, pe marginea acestui film cu o distribuţie completamente ţăcănită.

Nu va fi o selecţie. Voi merge pe principiul primul venit, primul servit. Tocmai din acest motiv las deschise comentariile până la momentul stabilirii unui reprezentant. Celelalte detalii vor fi puse la punct pe email.

Monday Monologue (X)

Kinski always says it's full of erotic elements. I don't see it so much erotic. I see it more full of obscenity. It's just... Nature here is vile and base. I wouldn't see anything erotical here. I would see fornication and asphyxiation and choking and fighting for survival and growing and... just rotting away. Of course, there's a lot of misery. But it is the same misery that is all around us. The trees here are in misery, and the birds are in misery. I don't think they sing. They just screech in pain.

It's an unfinished country. It's still prehistorical. The only thing that is lacking... is the dinosaurs here. It's like a curse weighing on an entire landscape. And whoever... goes too deep into this has his share of this curse. So we are cursed with what we are doing here. It's a land that God, if he exists has... has created in anger. It's the only land where... where creation is unfinished yet. Taking a close look at what's around us there. There is some sort of a harmony. It is the harmony of overwhelming and collective murder. And we, in comparison to the articulate vileness and baseness and obscenity of all this jungle, we in comparison to that enormous articulation, we only sound and look like badly pronounced and half-finished sentences out of a stupid suburban... novel... A cheap novel. We have to become humble in front of this overwhelming misery and overwhelming fornication, overwhelming growth and overwhelming lack of order. Even the stars up here in the sky look like a mess. There is no harmony in the universe. We have to get acquainted to this idea that there is no real harmony as we have conceived it. But when I say this, I say this all full of admiration for the jungle. It is not that I hate it, I love it. I love it very much. But I love it against my better judgment.

(Werner Herzog as himself in Les Blank's extraordinary feature-length documentary, Burden of Dreams - 1982, that closely follows the struggle of the worldwide acclaimed German filmmaker and his sisyphean efforts to complete the epic feature Fitzcarraldo, against desperate odds in the Amazon basin).

Monologul lui Herzog apare undeva spre final şi e echivalentul unei descătuşări, chit că la acel moment încă nu trăsese ultimul cadru la Fitzcarraldo (aveau să mai treacă nişte luni până să ajungă acolo). Tocmai din perspectiva asta l-am inclus: trebuie să auziţi vocea lui Herzog! E vocea unui om care a petrecut aproape 5 ani în junglă, autoexpunându-se la tot soiul de privaţiuni şi pericole, numai şi numai pentru a duce la capăt un proiect în care, într-o vreme, mai credeau doar el şi indienii machiguenga. E o voce în care accentul german se abate ca o grindină asupra cuvintelor englezeşti iar rafala asta scoate în relief frustrarea, amărăciunea şi încrâncenarea celui ce luptă aproape de unul singur. Atenţie, de exemplu, cum articulează It's a land that God, if he exists has... has created in anger sau Even the stars up here in the sky look like a mess. Dar mai e ceva în glasul lui: credinţa nestrămutată într-o idee: cinemaul. E vocea unui om obsedat de această idee dincolo de orice instinct de conservare.

Surviving Picasso

Stills from Children of Men (dir. Alfonso Cuaron/2006)

"Why don't you ask me to my face, bitch?"

În vreme ce Mr. Nobody spune o poveste (sau mai multe) despre ce se întâmplă (sau s-ar putea întâmpla) atunci când refuzi să alegi („As long as you don't choose, everything remains possible"), Vanilla Sky e fix la polul opus, inventariind inegal, dar și cu mai multă vervă, consecințele nebănuite ale unor alegeri mărunte, ca de exemplu a urca în mașina cuiva („I lost you when I got in that car"). Și acesta e numai începutul!

Here and there

Adică aici linkul și acolo textul integral. E problema voastră pe ce dați click, oricum tot acolo ajungeți!

Cu plăcere, Ad. You did a great job once again and saying that I'm impressed doesn't cover the whole picture.

Floating pigs

Pink Floyd „Animals” front cover album (1977)
(sleeve designer: Roger Waters)
(photo: www.photos.nos)

Children of Men (dir. Alfonso Cuaron/2006)

Additional info: Pink Floyd released the Animals in 1977. Children of Men is set in 2027, which will be the LP's 50th anniversary.

Monday monologues (IX)

«One late autumn night, the disciple awoke crying. So the master asked the disciple, "Did you have a nightmare?" "No." "Did you have a sad dream?" "No," said the disciple. "I had a sweet dream." "Then why are you crying so sadly?" The disciple wiped his tears away and quietly answered, "Because the dream I had can't come true."» (Sun Woo/Lee Byung-Hun in A Bittersweet Life, dir. Kim Ji-Woon/2005)

Plus: the opening scenes

That's why we should love Marty

Finalul filmului e acesta, pus așa cum am zis că-l pun în ps-ul textului despre Shutter Island.

Tras dintr-una, fără brizbrizuri, camera valsează grațios, cadru strâns, cadru larg, apoi tot mai larg, spațiul se deschide pe măsură ce travul se retrage ușor, cu discreție, ca un înger întârziat la apelul de seară. În urma lui vedem The Band desfășurându-se (da, da, nu scapă nici umbrele, firește!), fade out, end credits roll și... gata. Cinema! Ca simplu amănunt anecdotic, căutați pe generic câți additional DoPs au lucrat la The Last Waltz și mai ales cum se numesc.