Pro și contra despre "Autobiografia" Ceaușescului

Dacă ar fi să fac un efort de sinteză și să nominalizez un singur merit al filmului-colaj făcut de Andrei Ujică aș zice așa: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu funcționează ca o oglindă pentru întreg mixul de generații năuce, de sacrificiu sau de-a dreptul pierdute/irosite din țara asta. O oglindă care, fără a fi eminamente retrovizoare, ne spune ceva simplu și banal: objects may appear closer than they are. Și asta după 20 de ani de distanțare, măcar temporală dacă mentalitară mai greu, de "iepoca de aur" edificată și codificată de genialul conducător (dacă n-ar fi sfârșit cum a sfârșit n-am nici o îndoială că ar fi fost un fervent analist-comentator la televiziunea tovarășului Bondrea).

Trecând peste unele reacții emoțional-stridente menite să descurajeze sau să desființeze acest tip de re(con)stituiri, filmul lui Ujică a mai reușit ceva, în pofida  ambiguității sale de gen ce ar fi putut reprezenta un handicap: să împartă, dialectic aș putea spune, în tabere bine conturate, spectatorii avizați (susținători și opozanți; în astfel de cazuri, cine afirmă că-i neutru & obiectiv e... nostim!). Partea bună, valoarea adăugată, dacă vreți, e că indiferent de flamură, și unii și ceilalți au abandonat formulele simplificatoare de argumentare, preferând poziții solid nuanțate. Adică (glumind nițel) impure ideologic, însă cu atât mai frecventabile. Am ales - subiectiv, firește - două texte reprezentative, în opinia mea, pentru cele două redute.

Pro:

Ca film de montaj Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este, fără doar şi poate, subiectivă. În Sala Palatului, în timpul proiecţiei, simţeai crescând o irepresibilă vină colectivă. Micile ipostaze amuzante în care este surprins dictatorul nu reuşeau să alunge apăsarea asta. Şi totuşi, ieşit de sub vraja momentului, nu mi se mai pare util să cădem într-o autoculpabilizare generală. Da, la prima vedere oamenii par să scandeze sincer, să facă exces de zel în urale, să înece orice revoltă (cum ar fi cea a lui Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea) în strigăte unanime de acceptare. Dar aici uităm că avem de a face cu imagini de "propagandă". (click aici pentru varianta completă)

Contra:

Dar dacă, îndrăznesc să întreb, trauma aceasta de fapt nu prea mai există şi ea e folosită ca vehicul emoţional şi publicitar? Poate că tot acest exorcism de fapt creează demonul, care nici măcar nu e Ceauşescu, ci lipsa de curaj a corpusului regizoral de a se desprinde de o temă deja pe cât de facilă, pe atât de sufocantă. Vom ajunge să folosim acest artificiu al umplerii golului de sub căciula de astrahan la fel de des pe cât apar memoria recuperată şi dubla personalitate în filmele americane? Când va ieşi primul film SF românesc, oare tot despre Epoca de Aur va fi? (restul aici)

Director cameos in films of others (I) [Steven Spielberg]

Începem seria(lul) cu Steven Spielberg în Vanilla Sky, filmul prietenului Cameron Crowe (2001). Peste numai un an, Spielberg îi va întoarce gestul, plasându-l ca pasager al unui vagon de metrou în Minority Report.

Un binom: Bach-Bergman

[During a seminar about Ingmar Bergman’s films], an audience member purportedly shouted out: «What do you believe in, Ingmar?» The director responded: «I believe in other worlds, other realities. But my prophets are Bach and Beethoven; they definitely show another world… [Bach] gives us the profound consolation and quiet that previous generations gained through ritual. Bach supplies a lucid reflection of otherworldliness, a sense of eternity no church can offer today.»

It is no coincidence that the excerpt we hear in Autumn Sonata is the Sarabande from the E flat Bach cello suite. Of the ten films that feature the music of Bach, half of them (Through a Glass Darkly, Hour of the Wolf [1967], Cries and Whispers [1973], Autumn Sonata, and Saraband [2003]) employ a Bach sarabande; (…)  The sarabande mirrors the director’s tendency to construct a film out of a series of duets, searching dialogues between characters that greatly need to communicate with each other but only manage to engage in a hopelessly desperate dance; they conform as best they can to the societal constraints that surround them but they at all times threaten to emit a cry that cannot be contained, that somehow escapes those confines. The characters reach out to each other from across an abyss. What better way to represent that than through Bach’s music reaching out to us across the abyss of so much time and so much lost faith? (Chadwick Jenkin - The Profound Consolation: The Use of Bach’s Music in the Films of Ingmar Bergman, via)

Şi istoria (sau mai ales istoria) bate filmul!

În absenţa (obiectivă sau nu!) a izvoarelor scrise şi nescrise, istoria este rescrisă. Adică, o mistificare. Cinematografia este, prin definiţie şi prin esenţa ei, mistificare. Mistificarea absolută e când cinematografia (în speţă, cea românească ante '89) foloseşte ca sursă de inspiraţie istoria. Cam asta ar fi concluzia pe care eu o desprind din afirmaţiile istoricului Marius Diaconescu, făcute recent la RFI, într-o discuţie cu Ovidiu Nahoi, şi publicate ulterior, sintetic, în revista Historia.

Iată două pasaje relevante, zic eu:

„Pentru noi românii bătălia de la Călugăreni este un mare succes. Adevărul este altul. Până la un punct, Mihai Viteazul a provocat pierderi însemnate armatei otomane, dar seara s-a retras de pe câmpul de bătălie în munţi. Turcii au ocupat şi Bucureştiul, dar şi oraşul Târgovişte. Mihai a fost conştient că nu putea singur să faca faţă armatei otamane şi de aceea s-a retras în munţi şi a aşteptat sprijinul lui Sigismund. Cum putem vorbi de o victorie la Călugăreni când stăpânii în ţară erau turcii şi nu Mihai Viteazul? (...) 

Pe baza acestor filme s-au creat nişte personalităţi, regizori si actori. Mă refer la binecunoscutul Sergiu Nicolaescu. Tot respectul pentru el, dar din păcate el a falsificat multă istorie prezentând eroi cu o imagine falsă. Dar nu numai el. Ca exemplu vă dau filmul Pintea Viteazul. În film ni se spune că românii erau asupriţi de către habsburgi şi luptau împotriva habsburgilor. Fals! Pintea Viteazul era un tâlhar la drumul mare. Tocmai habsburgii au fost cei care i-au sprijinit pe români în conflictul care tocmai începea între ei şi unguri.”  

Dacă vreţi mai mult de-atât, atunci acesta e locul în care vă puteţi satisface curiozitatea!

"I find it equally difficult, because of my innate arrogance, to believe in the idea of love" (Richard Burton)

The last day of March,

My darling Sleeping Child, I am oddly shy about you. I still regard you as an inviolate presence. You are as secret as the mysterious processes of the womb. I’m not being fancy…I have treated women, generally, very badly and used them as an exercise for my contempt - except in your case.

I have fought like a fool to treat you in the same way and failed. One of these days I will wake up - which I think I have done already - and realise to myself that I really do love. I find it very difficult to allow my whole life to rest on the existence of another creature. I find it equally difficult, because of my innate arrogance, to believe in the idea of love. There is no such thing, I say to myself.

There is lust, of course, and usage, and jealousy, and desire and spent powers, but no such thing as the idiocy of love. Who invented that concept? I have racked my shabby brains and can find no answer.

But when people die, those who are taken away from us can never come back. Never, never, never, never, never (Lear about Cordelia). We are such doomed fools. Unfortunately, we know it. So I have decided that, for a second or two, the precious potential of you in the next room is the only thing in the world worth living for. After your death there shall only be one other and that will be mine. Or I possibly think, vice versa.

Ravaged love,

And loving Rich (Richard Burton într-o scrisoare către Elizabeth Taylor/1973, via Vanity Fair)

Mametizări (VI)

- Ce e mâine?
- Mâine e prea târziu!

Detalii despre mametizări găsiţi aici.

Catapultă ficțională de tip W. Allen

 Woody Allen as Charlie Chaplin (photo by Irving Penn, 1972)

Actually, I have a conceptual notion that I get a machine that projects me into a work of fiction because I’m in love with Anna Karenina or something, and I have an affair with her there, and finally she comes to New York and I stash her in a hotel room in town and cheat on my wife with her. I’ve been toying with that idea in different forms - that my wife is involved with J. Alfred Prufrock and I go to find her, or this guy has a machine that will project me into Anna Karenina, for instance, or Madame Bovary because I’m in love with her and it goes wrong and projects me into a French grammar book by mistake and there are no humans but only verbs and other parts of speech (in the finished piece, The Kugelmass Episode, the main character is “projected into an old textbook, Remedial Spanish, and was running for his life over a barren, rocky terrain as the word tener [‘to have’]-a large and hairy irregular verb- raced after him on its spindly legs.”) - Woody Allen, 1974.

Close & brief encounters of the third kind (V)

Laura Harring (Rita) &... Rita Hayworth in Mulholland Drive

  (dir. David Lynch, 2001)

Monday monologues (XVIII)

I was always a singer and maybe no more then that. Sometimes it's not enough to know the meaning of things, sometimes we have to know what things don't mean as well. Like what does it mean to not know what the person you love is capable of? Things fall apart, especially all the neat order of rules and laws. The way we look at the world is the way we really are. See it from a fair garden and everything looks cheerful. Climb to a higher plateau and you'll see plunder and murder. Truth and beauty are in the eye of the beholder. I stopped trying to figure everything out a long time ago. (Bob Dylan as Jack Fate in Masked and Anonymous, dir. Larry Charles/2003)

Morgen: the last frontier...

Câteva scurte și pertinente considerații care merită toată atenția, conscarate unui film la care eu încă n-am ajuns: Morgen! Sper ca-ntr-o bună dimineață s-ajung să-l văz. Și-apoi să și scriu (câte) ceva!

P.S.: Autorul textului spre care v-am trimis e un distins (și, în general, destins) colaborator al acestui blog. Pe vremea când nu inventasem special guest post-urile el deja (îmi) scria unul.

A thing of beauty? Maybe!

Spot meșterit anul acesta de Wes Anderson & Roman Coppola  ce mie-mi amintește de niște gaguri cinice marca Peter Sellers. Altfel, nu-i cine știe ce!

Juxtapuneri (III): Ediție (specială) de weekend

„And the big wheel keep on turning neon burning up above

And I'm just high on the world

Come on and take a low ride with me girl

On the tunnel of love" (Dire Straits)

Strangers on a Train (dir. Alfred Hitchcock/1951)

Tarkovsky on levitation!

 

Still from Mirror (dir. Andrei Tarkovsky, 1975)

„Why do I so frequently include a levitation scene, a body rising up? Simply because the scene has a great power. This way things can be created that are more cinematic, more photogenic. When I imagine a person suspended in mid-air, it pleases me... I find myself filled with emotion. If some fool asks me why in my last film people float up in the air, I would say: «It’s magic». If the same question came from someone with a more acute intelligence & poetic sensibility, I would respond that for these characters love was not the same thing as it was for the author of Betty Blue. For me love is the supreme manifestation of mutual understanding, and this cannot be represented by the sexual act. Everybody says that if there is no «love» in a film, it is because of censorship. In reality it is not «love» that’s shown on screen but the sexual act. The sexual act is for everyone, for every couple, something unique. When it is put into films, it’s the opposite.” (Andrei Tarkovsky - Sculpting in Time: Reflections on the Cinema)

photo

Andrei Tarkovsky & Margarita Terekhova on the set of Mirror (dir. Andrei Tarkovsky, 1975)

Cvasimilitudini (XIII)

Screenshot from Chungking Express (dir. Wong Kar Wai, 1994)

Screenshot from Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael, 2009)

Alte cvasimilitudini JVD - WKW: aici şi aici. Aceasta nu este o demonstraţie. E reiterarea unei evidenţe: Jaco van Dormael îl admiră (şi omagiază) pe iconoclastul & iconicul cineast din Hong Kong.

Monday monologues (XVII)

I didn't open the letter. There are things that you need time to accept. After the manager left, I started talking to the beer bottles. «Disappointed?» «Not really.» «Go home and sleep. She's not coming.» She did indeed go to California that evening. It's just that it's the other California. That same evening, we were at two different Californias, separated by a time difference of 15 hours. It should be 11:00 a.m. now in California, USA. I wonder if she will remember that I have a date with her at 8:00 p.m. (Tony Leung as Cop 663 in Wong Kar Wai's most distinctive film, Chungking Express, 1994)

Enter the Void: încă o ascensiune în infern

„Cu cât înhami mai mulți cai, cu atât totul merge mai repede - dar nu la smulsul pietrelor din pavaj, ceea ce este imposibil, ci la ruperea frâielor și astfel călătoria va fi liberă și voioasă." (Franz Kafka)

Ce cred eu că e Enter the Void (dir. Gaspar Noé, 2009):

1. Enter the Void e Dead Man-ul lui Jim Jarmusch de acum aproape douăzeci de ani. Ingredientele sunt aceleași: halucinații invaziv și pervaziv autoinduse prin droguri, respectiv tribulații pe tema decorporalizării în urma așa-numitelor near/after death experiences. Diferența e la nivel de rezolvare tehnică: în locul sobrelor - prin poezia lor - cadre trase în alb-negru de Jarmusch, Noé vine cu un mix imagistic incandescent scos parcă din sala cazanelor în care Belzebut îl perpelește pe Bosch, cu imagini de o cruzime, inclusiv cromatică, pe alocuri insuportabilă și cu un flux narativ transmis/filtrat/dezagregat în permanență prin intermediul camerei subiective. Enter the Void e, deci, un Dead Man uluitor de fluid, pentru că esența halucinației și a experiențelor ultime e însăși mișcarea dezordonată, accelerarea, aglomerarea paroxistică de emoții și adrenalină (trec peste faptul că Paz de la Huerta, titulara rolului principal feminin, își desăvârșește aici evoluția suprarealist-eterică din The Limits of Control!).

2. Enter the Void e povestea unui credit karmic neachitat, relatată (dilatată?) exclusiv prin ochii celui care nu l-a mai plătit/returnat. Cameră subiectivă, așadar, pilotată de Noé precum în cer așa și pe pământ, timp de aproape trei ore. Și ce ore! The Hours! (Nu, nu ale lui Cunningham Michael, ci Cunningham Chris, la care m-am tot gândit în timpul proiecției, fiindcă pe undeva există o legătură). 

3. Enter the Void e contribuția unui cineast instinctual, orientat preponderent spre provocarea & hărțuirea senzorial-subliminală a spectatorului, la enciclopedia critică a alienării contemporane. Să ne înțelegem: Noé nu e un intelectual rafinat de tip Godard și asta se vede cu ochiul liber în toate filmele lui, deși în Seul contre tous recurge la unele trucuri godardiene! Şi în cazul de faţă avem ceva de genul, respectiv intercalarea fără vreun aport epic mai de doamne-ajută a Cărții Tibetane a Morților, care pare mai degrabă un gablonț (am-) și (de)plasat pe principiul accesorize your attitude fără a avea nici măcar acel coeficient de ostentație al Istoriei artei de Élie Faure în Pierrot le fou.

Și ce spațiu mai nimerit pentru a survola alienarea (fiindcă Noé n-are de gând s-o înghețe într-un portret) decât Tokyo, prezentat din perspectivă eminamente nocturnă ca un fluorescent labirint sexual, cabaret amoral(ist) și decadent, efigie a entropiei de toate tipurile, un spațiu ideal ca referent (cultural) exterior pentru ieșirea din corp. În Tokyo - și repet, Noé nu zice că Tokyo e lumea - mişcarea e destin. Asta vrea să acrediteze și asta și face graţie unui scenariu mult mai închegat decât mă așteptam. Desigur, există implauzibilități (și în Apocalipsă există, dacă-mi permiteți comparația!), însă ele nu se văd ân chip deranjant, iar când se văd e clar că sunt part of the game, pentru că structura narativă, nebănuit de solidă, e obturată de o retorică violent-vizuală pe care cei mai sensibili o vor digera cu dificultate.

Corolar:

Am putea compara surplusul cinetic din Enter the Void cu jetul de apă ce-l stropește pe grădinarul fraților Lumière. Lucrurile stau așa: noi, privitorii, suntem grădinarii, iar puștiul care calcă pe furtun e Noé. Singura diferență, de altfel esențială, e că apa țâșnește cu atâta presiune încât nu doar că ne lasă fără reacție, ci și schimbă, în fața ochilor noștri, bruscați uniform accelerat, starea de agregare a apei. Nu mai știm exact ce vedem sau asupra cărui element să ne concentrăm, deoarece acumularea de capital cinetic nu face altceva decât să ne deformeze percepțiile. Apelând la vorbele lui Sloterdijk, filmul acesta ar putea fi  
„Vinerea Mare cinetică în care se mistuie speranța de mântuire prin accelerare".

Hai, că-i aproape gata!

După "evenimentul jurnalistic al anului" (așa cum a fost marketat de autorii săi!), în România va urma ceea ce va fi numit, cel mai probabil, evenimentul cinematografic al anului: proiecția Enter the Void* (îmi place mai mult titlul în franceză, Soudain le vide, în primul rând pentru că mă trimite la René Thom și a sa "teorie a catastrofelor" și-apoi la... Saussure). Cu tot respectul, dar titlul internațional rezonează periculos cu Touching the Void. Nu pentru că acesta din urmă ar fi vreo catastrofă, ba dimpotrivă, e de toată isprava, ci pentru că s(t)imulează confuzia. Pe care nici unul dintre cele două nu o merită!

În fine, dincolo de aceste sumare și nesemnificative considerații, vreau să anunț că mai spre seară, cred că undeva în jur de 6-7, va urma restul. Adică un review ciness-euristic pentru un film pe care prietenul meu James Cameron ar trebui să-l vadă cu mandat de aducere! Gata, că deja am spus prea mult.
................................................................................

*Duminică, 17 octombrie, ora 19.00, respectiv marți, 19 octombrie, ora 12.00, ambele la Studio. A doua proiecție va fi urmată de un jam session cu întrebări din public pentru Gaspar Noé, în rândurile cărui public nu voi fi (asta dacă era cineva curios!). Prietenii știu de ce ;)

Feed! Snake Feed (by Debra Granik)

Până o să reuşiţi voi să vedeţi ultimul film al Debrei Granik (Winter's Bone), vă ofer ca aperitiv primul ei scurtmetraj: Snake Feed. Pentru a vă familiariza cu stilul! Oricum, cu totul, Debra Granik nu are la activ decât trei filme, celălalt titlu fiind Down to the Bone (2004). Şi acesta un must see! Pe de altă parte, mi-e foarte clar că nu premiile sunt măsura valorii unui film, însă chiar şi aşa, vă mai spun, fie şi ca truc simplu de captare a atenţiei, că Winter's Bone (deşi uneori aduce mult cu Frozen River, „decât” că e mai abraziv şi mai îngheţat!), a plecat de la Berlinală cu premiul Confédération Internationale des Cinémas d’Art et d’Essai (C.I.C.A.E. Award - Forum section) şi de la Sundance cu Marele Premiu al Juriului. Eu unul mă aştept să fie luat în calcul şi la Oscar la niscaiva categorii!

„Women are beautiful, but they complicate life” (Mastroianni)

„Love affairs, adventures - these become less important and your work takes on greater meaning because it gives you the illusion of still being young. So you have a growing sense of security there - and less in life, where I am increasingly insecure. The public says bravo, but those close to you say, «You’re past 60 and you still have the brain of a 10-year-old. How is it possible?» How else could it be? The Madonna, when I was born, said, «That one, he’s to remain forever a baby and become an actor.» 

photo credits: www.derme1936.it

I work overtime with my fantasies and always have. Fellini said that when we got past 60, there’d be less trouble, more peace. Women are beautiful, but they complicate life. At night, you don’t sleep, you talk, you argue, you make love at 5 in the morning, then drag yourself off to the studio - a madhouse! But now, there’s still no peace, it’s even worse.

Sunday morning, at the beach at Ostia, I see these pretty girls in bathing suits and I go crazy. With my fantasies, it’ll never end, even at 100! Women see more clearly - too clearly sometimes, especially for an actor who does everything to make real something which, in reality, does not exist. In the theater, you turn a lie, a fiction, into a truth, an illusion into a reality. That’s one of the reasons I’ve been attracted to actresses. They understand this.” - Marcello Mastroianni, într-un interviu pentru NY Times (1987)

Edith

Iepuraşul Rabbit
a deschis un debit,

unde-i dă pe credit

domnişoarei Edith

morcovi, nu tutun

(că-i inoportun

şi în plin discredit).

Domnişoara Edith

rade bine-bine

morcovii pe credit

şi pe urmă,-i ţine

la uscat, iar ei

se fac tăiţei

ca pe cap, la Edith,

păru-i creţ şi roşu,

roşu zis carotte, -

care-i foarte roşu,

însă nu de tot,

întrucât, cu-un franj

bate în oranj

(ce-i un semi-roşu). (...)

Doamna din imagini e Cate Blanchett. Între Kate Winslet şi Cate Blanchett voi merge oricând pe mâna doamnei B. Sau de mână cu ea! Imaginile sunt din Bandits, un film uşurel, dar extrem de fâşneţ, un film în care ea, din postura de soaţă neglijată pornită din prea multă blazare conjugală în aventura vieţii, e sarea, piperul şi restul condimentelor ce dau gust şi consistenţă unui subiect care, altfel, ar fi îngroşat lista comediilor fără orizont (de aşteptare).

În Bandits, Cate Blanchett e... Kate Wheeler, însă numele e complet neesenţial. Pentru mine, în acest film ea e şi va rămâne Edith care ia pe credit de la iepuraşul Rabbit, morcovi, nu tutun (Dunhill roşu sau ceva similar, deşi ceva similar nu există!). Și probabil că mai ia și alte bunătăți pe care le gătește într-o secvență excepțional asortată cu o melodie pe care unii ar putea-o considera cheesy. Și probabil că așa și e în orice alt context decât acela. În caz că nu e clar: Edith din Rimelările lui Şerban Foarţă joacă (pentru mine) într-un film povestit impecabil  de Barry Levinson. Motiv s-o iubesc once more & again!

Kubrick rubik (closing credits)

„Băi, e mişto ce-aţi făcut voi acolo cu textele alea despre Kubrick - mă interpelează telefonic cel mai cinefil prieten al meu - însă e inadmisibil să expediaţi la modul ăla Full Metal Jacket. L-aţi ignorat cu superbie, ca să nu zic suficienţă. Acel film merită mult mai multă consideraţie. Nu aşa se procedează cu Full Metal Jacket! Ca să nu mai spun că de la tine mă aşteptam să vezi detaliul acela, esenţial şi asimptotic, din Irreversible-ul lui Noe. Mai ales că îl tot arată pentru a legitima şi configura personajul Belluccissimei. Trebuie să se revendice şi ea de undeva ca fiinţă trecătoare prin lume şi se revendică de la Kubrick... Iar tu nu sufli o vorbă!”

M-am eschivat, am zis câte ceva, am încercat să argumentez, dar ţi-ai găsit! Cel mai cinefil prieten al meu nu putea fi împăcat! Iar când a venit vorba de nişte cvasimilitudini între un film de Malvina Urşianu şi filmul lui Noe, am capitulat! Şi îi fac hatârul acum, nu înainte de a-i mulţumi - sincer - pentru că există!

Atunci...

 Stills from Deux hommes dans la ville (dir. José Giovanni, 1973)

... şi acum!

(image from marnero.wordpress.com)

Nu aveam chef de nimic foarte serios azi aşa că am pornit în căutarea Ilariei Occhini. Cum cine-i asta? Un pic de respect, vă rog! Vorbesc aici de nepoata lui Giovanni Papini, deci o doamnă respectabilă, care, vreme de 30 şi ceva de ani (cu două pauze de fix 8 ani each), a jucat în filme. Cu mai mult sau mai puţin succes. Ultimei retrageri i-a pus capăt cu Mar Nero. Eu de-acolo o ştiu şi o ţin minte. Drept pentru care am plecat în căutarea ei, găsind-o, de pildă, în Deux hommes dans la ville, unde era soţia unui infractor recidivist interpretat de Alain Delon (la ani lumină de rolurile similare făcute în filmele lui Melville).

Kubrick rubik

E ca şi cum eu aş fi Spielberg şi v-aş invita la masă, într-o seară, la conac, unde v-aş proiecta ultima scenă din Paths of Glory. Să izbucniţi în lacrimi, la sfârşit, ar fi, poate, prea mult, în schimb, mi-ar plăcea ca odată întorşi pe la casele voastre să faceţi ce trebuie făcut!

I return again and again in my mind to the film that I elected to show my friends on the Sunday, America time, when I got the news that Stanley died. And some people came over to the house that night. They were scheduled to come over for dinner anyway. We talked the whole night about Stanley and I wanted to show all of them a scene from a movie that for me represented how deep Stanley's heart was and how much he could love and show emotion because he's been criticized as an unemotional director. I thought he was a very emotional director. And so I put the last scene from Paths of Glory where Christianne (who he then married) plays the German captive girl that stands up and sings in front of all the French soldiers bringing down the house in tears. And as the soldiers cried, we all cried watching just the last scene, not the whole picture. That isolated last scene hit a chord with everyone in the room. Two people had never seen Paths of Glory but were still totally affected by that sequence. And that, to me, represented who Stanley was as a human being.(Spielberg on Kubrick: excerpt from an interview included on Eyes Wide Shut DVD release)

Essential Q & As (III): Special Edition - JLG

Q: cinema and films - the difference?
A: the same, cinema is not necessary to be found in films.

Q: rhyming equality with shit?

A: our ? is the sign of it. The only behaviour in which animals and human inhabit an equalilty - chamberpot, seat, chairs, etc.

 Images from Film Socialisme (dir. Jean-Luc Godard, 2010)

Q: Renaud Deflins
A: Jean-Luc Godard
Context: "Sud Rail Magazine", April 15th 2010

Cvasimilitudini (XII)

Heat (dir. Michael Mann, 1995)

Mulholland Drive (dir. David Lynch, 2001)

Two takes, the same big city night: LA!

"Four is what...?" (5)

House of the Flying Daggers (dir. Zhang Yimou, 2004)

Juxtapuneri (II): Ediție specială (Semne publicitare în filme & o posibilă grilă de lectură)

8½ (dir. Federico Fellini, 1963)

Pierrot le fou (dir. Jean-Luc Godard, 1965)

Eastern Promises (dir. David Cronenberg, 2007)

Semnele publicitare ne vorbesc de obiecte, fără însă a le explica în vederea unei practici - sau făcînd-o foarte puțin: în fapt, ele trimit la obiectele reale ca la o lume absentă. Literalmente, sînt o "legendă", cu alte cuvinte se află în fața noastră în primul rînd pentru a fi citite. Și dacă nu trimit la lumea reală, nici nu i se substituie: sînt semne ce impun o activitate specifică: lectura.

Dacă ar vehicula o informație, am avea de a face cu o lectură plină și cu o tranziție spre cîmpul practic. Dar au un alt rol: vizează absența lucrului desemnat. În aceste sens, lectura - non tranzitivă - se organizează într-un sistem specific de satisfacție, în care însă joacă neîncetat determinația absenței realității: frustrarea. (...) O întreagă psihodramă rapidă se joacă la lectura imaginii. În principiu ea-i îngăduie cititorului să-i asume pasivitatea și să se transforme în consumator. (...) La drept vorbind, imaginea și lectura ei nu sînt cîtuși de puțin calea cea mai scurtă spre obiect, ci spre o altă imagine. Astfel, semnele publicitare se succed asemenea imaginilor incipiente din stările hipnagogice. (Jean Baudrillard - Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj, 1996)

That's why we will love Marty!

 Stills (in order of their appearance) from Taxi Driver (dir. Martin Scorsese, 1976)

În termeni de construcţie a unei scene, aici avem de-a face cu un fragment de perfecţiune.

„They don't have meetings about rainbows" (I)

Pornind de aici şi de la faimoasa replică a puştiului din The Sixth Sense, dau startul încă unui exerciţiu de creativitate. Poate nici nu ar trebui să-i spun aşa fiind extrem de simplu! Oricum ar fi, de data asta participarea e open (sau cel puţin aşa îmi doresc!). Deci, toţi cei care au bloguri şi doresc să se implice în acest proiect trebuie să identifice screenshot-uri curcubeice în filme (dacă se poate nu prin Google search!) şi să le posteze la ei acasă sub genericul They don't have meetings about rainbows (cu mulţumiri, if so or any).

Screenshot din Pierrot le fou (dir. Jean-Luc Godard, 1965)

Production still. Production values

Marcello Mastroianni and Jeanne Moreau, La Notte (dir. M. Antonioni, 1963)
- photo: simplyclassics.net - 

E o fotografie făcută într-o pauză de filmare, e o fotografie ce-mi place dincolo de cele 1000 de cuvinte cât se spune că ar valora o imagine. Priviţi cu multă atenţie gestul lui Mastroianni şi veţi înţelege, între altele, de ce, în zilele noastre, aproape că mai avem parte de astfel de actori, de astfel de filme şi de o anume densitate a sentimentelor (dincolo şi dincoace de ecran). Priviţi, de asemenea, şi pantofii cei scumpi ai lui Mastroianni năclăiţi de mocirlă şi o să înţelegeţi, poate, crezul său: I only exist when I am working on a film.

(Guten) Morgen Stimmung!

Un interviu consistent şi percutant cu Marian Crişan, autorul celui mai solid debut în lungmetraj în România anului 2010 - Morgen!

Here's a sneak peek:

FilmReporter: Care a fost partea cea mai dificilă pentru tine la filmări?

Marian Crişan: A fost ca o aventură, eram într-o efervescenţă continuă şi nu resimţeam nimic ca pe o dificultate, dar acum, dacă mă uit înapoi, filmările cu Yilmaz Yalcin în apă au fost destul de grele. Erau 5 grade, aveam câte trei costume pe noi, se apropiau zorile, lucram contra cronometru, eram la limită. Unele scene au fost repetate din diverse motive, altele pentru că a răsărit soarele. A trebuit să tot lăsăm pe mâine. Morgen (râde).

Monday Monologues (XVI)

 

I never told you I'd love you all my life. Oh my love, you never swore to adore me all your life. We never made promises like that, knowing me knowing you. We never thought we ever would be caught by love fickle as we were. And yet, and yet, step by step, without a word between us, bit by bit, feelings slipped between our merry mingle bodies and words of love rose to our naked lips. Bit by bit lots of words of love began to mingle gently with our kisses. How many words of love? I never would have thought I'd always want you. Oh my love, we never would have thought we two could live together and not get bored. Wake up every morning and be just as surprised to be just as happy in the same bed, desire nothing more than that oh so banal pleasure of feeling so good to be together. And yet, and yet, step by step without a word between us, bit by bit our feelings bound us tight in spite of ourselves, bound us tight forever Feelings stronger than any words of love known or unknown. Feelings so wild and so strong. Feelings we never thought were possible before. Don't ever promise to adore me all your life. Let's not make promises like that knowing me knowing you. Let's keep the feeling that this love of ours, this love of ours, will be short and sweet. (Anna Karina as Marianne in Pierrot le fou, dir. Jean-Luc Godard, 1965)

CineQuiz (octombrie). And the winners are...

Trei la număr: Richie, Alta_ & himerya

Câștigător moral (fără diplomă): Algernon

Răspunsul corect: Generation Kill (2008), producție HBO în spatele căreia se află nimeni altul decât David Simon, adică geniul "vinovat" și de lansarea celui mai bun serial tv ever: The Wire.

O scurtă paranteză (necesară, veți vedea de ce):

Generation Kill e, la ora actuală, poate cel mai sincer și mai profund discurs pe care americanii l-au scos la înaintare în ultimii ani pe tema războiului. Fără emfază, fără patriotisme de trei lei, fără sirop. Generation Kill vorbește, în primul rând, cu multă detașare și ironie mușcătoare, despre psihologia trupeților, despre raportarea lor la superiori și la un război în care vin doar ca să dea un sens descărcării de adrenalină, un război despre care știu destule și o spun pe șleau & foarte plastic în discuțiile dintre ei (unele bune de predat la cursurile de politologie). Din aceste motive, dar nu numai, eu îl văd FILM. Unii îi spun, raportându-se la manualul cu definiții, TV mini-series (dar ce-are a face acest blog cu definițiile reci?). Eu spun că  depășește această condiție, așa cum Riget-ul lui von Trier depășește această condiție (discut aici strict în termeni de valoare), fiind un FILM, acoperind adică, toate sensurile acestei noțiuni. 

Aceasta e explicația pe care vreau s-o dau ca urmare a deciziei de a modifica regulile din mers, la sugestia lui Algernon, cel mai bun prieten virtual pe care l-am avut vreodată. Atât de bun, încât, uneori, sunt tentat să cred că nu există! El mi-a atras atenția, mai întâi pe email, că ar fi în interesul competiției și al concurenților să fac schimbarea. Argument corect, adus ulterior și de Richie în comentariul său. Așa a apărut hint-ul, adică relaxarea grilei de selecție. În ce-i privește pe concurenți, sunt convins că nu doar premiul în sine (surprinzător și tentant!) e motivația, ci mai ales dorința de a-și testa limitele culturii cinematografice. Cred că asta e o satisfacție mult mai mare decât aceea de a intra în posesia unui premiu, drept pentru care le mulțumesc din suflet pentru participare, implicare și toate celelalte.

Next is November. Sweet November CineQuiz!

P.S.: Adresele de email a doi dintre câștigători le cunosc. Adresa lui Richie sper s-o găsesc pe blogul lui. Dacă nu e, îl rog să-mi trimită un blank message pe mailul din profil.

CineQuiz (octombrie)

Breaking rules (ora 12.15):  

Hint - la sugestia lui Algernon, consultant special al tragerii cu  pușca - în secțiunea comentarii. Cu acest prilej, resetăm regulile: toți cei care au răspuns so far și, evident, nu au nimerit-o, mai pot încerca o dată. Asta e din partea casei, cum ar veni. Acum ar trebui să fie (mai) simplu!

După atâta teasing, here we are în fața unei noi provocări: Oktober (Cine)Quiz. Vă mărturisesc că am fost tentat să aleg două cadre de aici. Aș fi tras la temă, vorba rebusiștilor. Prin urmare m-am reorientat spre alt conflict armat, cel din Irak. Fiindcă filmul despre această a doua descălecare americană în Golf vorbește. Într-un mod foarte sincer și direct, dacă nu cumva împotriva intereselor americane. Acesta ar fi un hint. Al doilea și ultimul ar fi că nu e nici The Hurt Locker, nici Green Mile Zone. It's more than that! Personal nici nu mă așteptam la altceva din partea unui scenarist & producător ce a lansat numai capodopere (nu o să-i dau numele acum).

În căști The Unforgettable Fire, pe lcd Sunderland - ManUnited (ar fi trebuit să înceapă by now, dar trupa lui Sir Alex încă nu a ieșit pe teren din cauza unei conducte sparte în vestiarul lor, treabă destul de bizară în Anglia), iar aici un CineQuiz mai aparte. Așa că, aproape toate fiind la locul lor, tot ce trebuie să faceți e să indicați până mâine, la ora 14.00, răspunsul corect (numele filmului, nimic mai mult!). Nuanțele (sau comentariile) vă stau la dispoziție! Ca de obicei, vor trece doar răspunsurile neconforme. Nici o noutate, deci, cu excepția unei noutăți ce funcționează din această rundă: cei care nu și-au revendicat premiul la ultimele două ediții pot să-și ia adio. Răspunsurile lor vor ajunge direct în spam!

Așadar, multă baftă! Întâmplător sau nu, e postul cu numărul 666. Ne revedem mâine, duminică adică, după ora 14.00.

M-am hotărât!

Marele CineQuiz din octombrie va fi azi. La 5. Zerozero. Screenshot-urile de față sunt un soi de teaser. Cine știe de unde le-am luat n-are cum să nu știe de unde vor fi celelalte două. Asta-i absolut sigur! Deocamdată. Și mai târziu. Stay around for the rest of it!

Breakdown interlude!

Sâmbătă, deși nu aș paria nici măcar eu pe asta, de unde rezultă că se va întâmpla cel mai probabil duminică, vom avea aici CineQuiz-ul aferent lunii octombrie. Să nu ziceți că nu v-am anunțat! Be prepared!