Berlinalles gute (II)

Deoarece sunt leneş şi pentru că îmi complic (uneori) viaţa cu probleme ce nu merită nici măcar un şut în fundul cuiva m-am trezit surclasat de ritmul corespondenţelor trimise de Letiţia direct din inima Berlinalei. Aşa cum mă aşteptam, textele sale sunt prea faine şi pline de umor mordant ca să vi le ofer la promoţie de tip două într-unul, so take just this one and party! Următorul episod - excelentissim! - (despre filmul lui Radu „Hey” Jude) imediat după pauza publicitară. Imaginată sau imaginară, as you wish!

„How long is now?

Pe drum spre cinematograful unde urma să văd Shadow Dancer m-am izbit cu ochii de un perete unde era scrisă întrebarea asta. Întâi cu ochii, apoi cu mintea. Dar odată intrată în sală, concentrarea mea s-a împărţit în două - povestea de pe ecran şi doamna de lângă mine care îmi tot dădea cotul jos de pe rezemătoare. Restul a dispărut. 

Ea, adică protagonista, nu doamna de lângă, care e şi mamă, şi fiică, şi soră copleşită de vină, şi membru IRA, încearcă să evite mersul la închisoare pentru acte teroriste prin a deveni traducătoare, pardon, trădătoare: ori oferă informaţii despre planurile fraţilor ei IRA-işti, ori merge la închisoare. Şi acceptă să colaboreze. Sau aşa se pare. La un moment dat, după o grămadă de prim-planuri cu fundal ceţos (cam atât de complex e vocabularul meu tehnic), mi-am amintit de întrebarea de la început. Pentru că acum e acum şi durează atât cât durează şi e în prim-plan şi nimic altceva nu mai contează. Asta e impresia pe care mi-a dat-o «trucul» ăsta vizual: că viaţa de IRA-ist (şi poate se aplică şi la chestii mai generale) e doar acum, e pe muchie şi nu poţi să ştii nimic sigur despre nimeni.

Pe măsură ce doamna de lângă mine s-a potolit (mai ales după ce am strănutat spre ea), ca un fel de balan povestea s-a înteţit şi complicat până la maximum sau dincolo de el, dacă maximum e ce îmi puteam eu imagina anterior. Iar singura dată când publicul a chicotit puţin a fost la scena în care cineva intră în pubul unde se ţinea un praznic, iar pe uşă scria «no singing allowed». În rest, am suspinat şi rămas fără respiraţie cam la unison, tot filmul. ” (Letiţia)