Screenshot from Iron Sky (dir. Timo Vuorensola/2012)
E aproape o axiomă: naziştii sunt o inepuizabilă materie primă pentru a confecţiona ticăloşi absoluţi numai buni de luat la mişto. Iron Sky e încă o splendidă şi zănatică demonstraţie cinematografică pe acest aliniament, mustind de referinţe & citate cult, ironii & aluzii fine, deştept asamblate de un finlandez (Timo Vuorensola) cu toate lecţiile la zi. Altfel spus, Iron Sky = Boys from Brazil + Space: 1999 + Doctor Strangelove (pe lângă care se dă factor comun Inglourious Basterds cu acţiunea transbordată pe... Lună). De The Great Dictator nu mai zic nimic fiindcă e limpede ce şi cum...!
Parodie SF delirant-exuberantă, aşadar, încare Udo Kier face risipă de stil şi clasă, Julie Dietze încântă cu accentul ei delicios-epustuflant (şi nu numai!), Stephanie Paul (se) joacă distopic de-a Sarah Palin president of the United States, iar inconfundabilii sloveni Laibach (trupa va susţine un concert exclusiv la Cluj, pe 6 iunie) semnează o coloană sonoră pe care nu o veţi uita degrabă. Evident, ca tortul să fie complet, Timo Vuorensola va evolua într-un masterclass (5 iunie) în care poate va dezvălui câte ceva şi despre următorul său film. Unul şi mai apropiat sau dedicat subiectului: I Killed Adolf Hitler.Qed!
Dude means nice guy. Dude means a regular sort of person. (screenquote from Easy Rider, dir. Dennis Hopper/1969)
Aţi fi băgat mâna oricui în foc că definiţia a fost postulată de Coeni, în The Big Lebowski, nu-i aşa? Greşit! Dennis Hopper a fost primul. El a fost cel care a trasat conturul în interiorul căruia fraţii Coen aveau să burduşească un personaj larger than life: The Dude.Sau, cu vorbele lor: And I'm talkin' about the Dude here. Sometimes, there's a man, well, he's the man for his time and place. He fits right in there. And that's the Dude, in Los Angeles. And even if he's a lazy man - and the Dude was most certainly that. Quite possibly the laziest in Los Angeles County, which would place him high in the runnin' for laziest worldwide. But sometimes there's a man, sometimes, there's a man. Aw. I lost my train of thought here. But... aw, hell. I've done introduced him enough.
Apichatpong Weerasethakulşi Pen-Ek Ratanaruang sunt, păstrând sau corelând proporţiile, un fel de Mungiu şi Porumboiu ai Thailandei. Mă refer, în principal, la popularitate nu la similarităţi stilistice sau de altă natură. Cum simpatia mea se îndreaptă clar spre Ratanaruang (despre un film al dumisale am scris - sintetic - aici) paralela se opreşte în acest punct.
Dacă în Ploy (2007) sau Nymph (2009) erau explorate filigranat resorturile relaţiilor matrimoniale intrate în impas, ultimul său film - Headshot - marchează revenirea la un gen (hibrid) frecventat la începuturile carierei: dramedia noir. Ca de obicei, opţiunea saîn materie de storytelling e austeră, de parcă ar plăti impozit pe detalii (acestea sunt eliminate fără regrete chiar dacă, în logica acţiunii, par extrem de importante). De fapt, nu sunt, numai că asta se vede abia la sfârşit, când toate firele aparent deşirate fără noimă sunt adunate în acelaşi ghem ca într-o filmare pe repede înapoi. Cadrele - medii spre lungi - au un design ce-l fac oarecum uitat pe Christopher Doyle (pentru amatorii de pariuri lingvistice, director de imagine e Chankit Chamnivikaipong), iar puzzle-ul cronologic e închegat cu simţ de răspundere şi cu respect pentru spectator care e dezorientat, de acord, dar niciodată confuz sau pierdut în pădurea narativă. Alte plusuri: cameră subiectivă şi un PoV ingenios utilizat care ne permite, între altele, să vedem lumea cu susu-n jos la fel ca protagonistul.
E drept, Headshot nu e delicat-senzual ca Ploy şi nici sumbru-tulburător ca Last Life in the Universe, însă are suficiente resurse în favoare-i ce-l fac delectabil. La TIFF a fost repartizat în secţiunea Oameni şi zei şi poate fi urmărit în zilele de 4 şi 5 iunie (a doua proiecţie se întâmplă chiar cu Ratanaruang de faţă).
P.S.: Mai aflu de la cititori (bravos naţiune!) că regizorul thailandez va susţine şi un masterclass la Cluj (6 iunie, în cadrul Transilvania Talent Lab). Ei bine, cei care-l vor rata nu au absolut nici o scuză!!!
Am zis aşa: Post Tenebras Lux (dir.Carlos Reygadas) - Palme d'Or şi Ulrich Seidl - premiul de regie.
Moretti a vrut altfel: Amour (de Haneke) a înhăţat distincţia supremă, iar premiul de regie, ei bine, a ajuns la Reygadas. Exact aşa cum a pronosticat (de ce nu şi promosticat?) Mihai într-un mail din care am mai citat: [„Sa n-o mai lungesc, pronosticurile mele sunt: Palme d'Or: Haneke (desi eu as vrea Reygadas, la fel ca tine). Premiul de regie: Reygadas”].
Nu-i aşa că acum e clar încotro a fost direcţionat Grand Prix-ul? Nu, nu spre filmul lui Mungiu, ci spre... Reality. De Matteo Garrone. Cocktail à l'italienne, Curat. Murdar? Curat, mai degrabă!
Camera d'Or la Cannes, anul trecut. Road movie în trei. Trei personaje, nu acte. Toate trei într-o cabină (nu barcă): un bărbat singuros (combinaţie între singuratic şi mutos), şofer pe un camion ce transportă lemne între Asunción del Paraguay şi Buenos Aires, o femeie nici ea prea vorbăreaţă şi copilul acesteia în vârstă de un an şi jumătate. Giorgelli face parte din familia acelor puţini stilişti care au înţeles că raportul dintre viaţă şi artă poate fi privit cam ca în geometria neeuclidiană, motiv pentPersonaje, nu acte. Toate trei într-o cabină (nu barcă): un bărbat singurosru care Las acacias, dincolo de meritele tehnice, excelează în maniera aceea uman-cehoviană de a decupa felii banale de existenţă şi a le expune ca atare fără pretenţia de a demonstra ceva. Minimalism, eleganţă, stil.
Asta scriam (şi rămâne valabil) în întârziata mea cineretrospectivă pe 2011 despre Las acacias (dir.Pablo Giorgelli/2011), a little gem pe care la TIFF 11 îl puteţi vedea (cei care ajungeţi acolo) în secţiunea Supernova (vineri, 1 iunie, ora 20.00, Odeon Cineplex 1, respectiv miercuri, 6 iunie, ora 12.00, cinema Victoria, căruia sper că i-au reabilitat sonorizarea aia mai veche ca veacul!)
În esenţă, sub acest titlu veţi găsi un miniserial (ritmul de apariţie până pe 1 iunie va fi zilnic sau cel puţin aşa îmi propun) dedicat unor filme incluse în feluritele sertare ale TIFF-ului (nu pun link tocmai pentru a se înţelege foarte clar că fac propagandă filmelor, nu festivalului, care, în opinia mea, începe să sufere de acromegalie). Aşadar, voi publica una, alta (în principiu, lucruri care să surprindă esenţa) despre acele producţii care merită să fie văzute fie pentru că valoarea lor le transformă în evenimente în sine, fie pentru că au acel quelque chose care le face (in)dezirabile.
Primul la care mă voi referi e Bestiaire. E proaspăt (2012), e regizat deDenis Côté,a avut premiera la Berlin, iar la TIFF va fi proiectat în secţiunea Fără limite.Rândurile de mai jos sunt extrase dintr-o corespondenţă letiţian-berlineză cu valenţe, iată, vizionare:
„Bestiaire e un film aproape mut, un film cu animale sau, mai mult, un film despre un public care se uită la un film cu animale. Şi după ce vezi un bivol care se uită la tine timp de două minute sau un struţ care îşi vede de treaba lui în ogradă, pui filmul dinainte într-o lumină şi mai comică, pentru că personajele din Toată lumea din familia noastrăse tot acuză reciproc că se poartă ca nişte animale.”
P.S.: Căutarea corespondenţilor pentru TIFF continuă. Vorba cântecului: vă mai aştept şi mai sper :))
Dacă tot îi rămăsese un colţ de platou nefolosit în Carnage, iată că Polanski i-a găsit o întrebuinţare: turnarea unui spot pentru Prada. A Therapy se numeşte şi (voi şoca pe mulţi, ştiu! ) mi se pare cel mai închegat demers de la... The Pianist încoace!
Chapter One. He adored New York City. He idolized it all out of proportion. Eh uh, no, make that he, he romanticized it all out of proportion. Better. To him, no matter what the season was, this was still a town that existed in black and white and pulsated to the great tunes of George Gershwin. Uh, no, let me start this over.
Chapter One: He was too romantic about Manhattan, as he was about everything else. He thrived on the hustle bustle of the crowds and the traffic. To him, New York meant beautiful women and street smart guys who seemed to know all the angles. Ah, corny, too corny for, you know, my taste. Let me, let me try and make it more profound.
Chapter One: He adored New York City. To him it was a metaphor for the decay of contemporary culture. The same lack of individual integrity that caused so many people to take the easy way out was rapidly turning the town of his dreams in - no, it's gonna be too preachy, I mean, you know, let's face it, I wanna sell some books here.
Chapter One: He adored New York City. Although to him it was a metaphor for the decay of contemporary culture. How hard it was to exist in a society desensitized by drugs, loud music, television, crime, garbage - too angry. I don't want to be angry.
Chapter One. He was as tough and romantic as the city he loved. Behind his black-rimmed glasses was the coiled sexual power of a jungle cat. Oh, I love this. New York was his town, and it always would be.
(Woody AllenasIsaac Davisin perhaps his best movie, Manhattan/1979)
Nanni Moretti e preşedintele juriului, iar Matteo Garrone e în competiţia jurizată de conaţionalul său. Zice Mihai într-un mail: „... să dea Moretti Palme-ul lui Garrone ar fi un blat atât de mare, că l-ar trimite pe primul direct în divizia C a cinema-ului, mai rău decât a păţit-o Juventus. Poate să fie genial filmul, o să i-o strige toţi, toată viaţa!”
Iată un amănunt pe care eu nu l-am luat în calcul, dar care ar putea face diferenţa, mai ales dacă Reality se dovedeşte a fi valoros. În lumea filmului, genul ăsta de „blaturi” are alibiul suveran al subiectivităţii (plus că nu mai şochează pe nimeni), prin urmare puţin i-ar păsa lui Moretti de huiduielile generate de o eventuală decizie cu dedicaţie!
P.S.: Prezentul text e o continuare a postului de ieri într-o cheie ceva mai ghiduşăşi e inspirat de mailul pomenit mai sus.
- imaginile sunt preluate de pe site-urile oficiale ale companiilor producătoare -
M-am luat cu alte prostii şi nu am tocmit un corespondent de la Cannes, dar las' că mai sunt şi alte festivaluri, TIFF de exemplu, pentru reflectarea căruia, după experienţa fericită de anul trecut, sunt dispus să aloc spaţiu unor special guest post-uri tematice. Drept urmare, lansez public un call for entries.
Aşadar, cine merge la TIFF 2012 şi are ochi, respectiv condei bun, se poate exprima (şi) aici întru delectarea tuturor. Cum spuneam, în 2011 am avut privilegiul de a lucra (vorba vine!) cu Mihai Cristea care, prin materialele trimise (le găsiţi cu uşurinţă pe blog), a ridicat considerabil standardele de calitate a relatărilor. Evident, îl aştept şi-n acest an (dac-o mai merge, dac-o mai vrea să scrie), decizia îi aparţine. Mai spun „decât” că în caz de supraofertă, îmi voi rezerva dreptul de a face un triaj!
În altă ordine de idei, iată care sunt opţiunile mele în materie de pronosticuri la Palme d'Or-ul curent, chestiune care poate fi privită şi ca rămăşag. Unul în orb, deşi în cunoştinţă de cauză: Post Tenebras Lux al lui Carlos Reygadas. Aş mai plusa şi cu Best Director unde îl văd de departe premiant pe... nu, nu Cronenberg şi nici Anderson (Wes), ci pe Ulrich Seidl! Oricum, m-apucă groaza când văd un palmares atât de mic pentru o selecţie atât de generoasă în somităţi.
Pentru cei ce bisturiază filmele lui Tarantino (şi sunt destui) în căutarea unor semnificaţii sau conexiuni absconse cadrul de faţă se califică la categoria „ce vrea autorul să spună/să ne transmită?” Şi pe bună dreptate, ţinând cont că filmele sus-numitului sunt înţesate cu aluzii, referinţe vizuale & intertextuale, trimiteri, omagii etc., de obicei manifeste. Adică pe faţă!
Dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, dar atenţie!, e greu şi denotă o oarecare naivitate să iei de bune toate vorbele şturlubaticului auteur, prezenţa fulgurantă în această imagine (desprinsă din Reservoir Dogs dacă nu era clar) a obiectului portocaliu din membrană elastică umplută cu aer e... accidentală: „Yeah. Keep it in the shot. Movie geeks like me’ll be analysing this scene for years to come.” (Wensley Clarkson - Quentin Tarantino: Shooting from the Hip/1995).
Rodul unei întâmplări cum ar veni (balonul a ajuns în stradă din curtea unor vecini care dădeau o petrecere), - coincidenţă ar numi-o unii, însă aşa cum spuneam cine să creadă explicaţia când în film ai un personaj pe nume Mr. Orange (Tim Roth)? Din care cauză, „interpreţii” de serviciu i-au şi găsit un rost: indiciu subtil servit spectatorului, un fel de a-i face cu ochiul, deci, care află înaintea şoferului (Nice Guy Eddie, aflat într-o conversaţie telefonică la subiect) identitatea turnătorului (rat) infiltrat în gaşca de bandiţi (dogs). Şi apropo: titlul filmului în sine are o geneză convolutivă de mai mare dragul!
„Have you ever dreamed about a place you never really recalled being to before? A place that maybe only exists in your imagination? Some place far away, half- remembered when you wake up. When you were there, though, you knew the language. You knew your way around. That was the '60s. No, it wasn't that, either. It was just '66 and early '67. That's all it was.” (Peter Fonda/Terry Valentine în The Limey, un film de Steven Soderbergh făcut în 1999. Pe vremea aia tizul lui Spielberg făcea filme british nu american blend ca acuma).
Mai toată lumea a râs şi luat în răspăr (râs-păr nu merge?) statuia lui Traian de pe treptele Muzeului de Istorie (din Bucureşti). Evident, s-au găsit destui care n-au ratat ocazia de a se trage în poză cu „maimuţa” (dacă aş avea spirit întreprinzător aş exporta-o la mare pe principiul „nu daţi banii pe prostii/faceţi poze la copii”), de a o parodia, abuza mediatic etc. Deh, apucături locale de specialişti absoluţi în orice.
On a more serious note now: am găsit în Kamikaze (pe print, că online nu e disponibil, altfel aş fi pus link) un material în care e citată soţia celui ce a sculptat obiectul mult hulit/ironizat (Vasile Gorduz), artistă şi ea (Silvia Radu). Iniţial am crezut că e vreo cioacă menită să amplifice ilaritatea, însă pe măsură ce avansam printre cuadraţi mi-am dat seama că nu. Iată un pasaj relevant pentru răsturnarea de paradigmă la care asistam deloc impasibil: „Gorduz a eliminat din simbolul Romei două personaje: Romulus şi Remus. Ele nu-s acolo. Capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvîcnitură spre stînga care generează corpul şarpelui, astfel incît vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. Şarpele nu este însa întreg, este frînt, iar partea care lipseşte o întîlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. Avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers - a steagului în lupoaica romană. Iar poziţia lui Traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. Pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate - artistul, în cazul de faţă”.
Normal că mi-a venit să dau cu basca de pământ şi să mă autoapostrofez moromeţian. M-am şi enervat puţin: cum naiba de mi-a scăpat detaliul ăsta (de parcă ar fi fost singurul)...? Nu pentru că ar fi esenţial într-un posibil demers justificativ-hermeneutic, ci pentru că propune o cale raţională, cuminte, de a potoli o gălăgie gâlgâitoare cu accente cacofonic-anxiogene în jurul unui subiect la care - democratic - aproape toată lumea (lasă impresia că) se pricepe. De unde şi impresia mea că înainte de a ne lăsa pradă reflexului (uneori stupid) de a râde - competent, fireşte, întotdeauna competent! - de orice ne intră în raza vizuală şi ne insolitează orizontul cognitiv, poate ar trebui să vedem lucrurile în perspectivă, telescopat. Şi să le luăm cum grano salis, pre limba (decedată) a lui Traian...
* Replica din titlu e din Vanilla Sky şi se potriveşte mănuşă acestei însemnări mai mult sau mai puţin înrudite cu filmul.
Pentru ca un film să-şi merite şi justifice prezenţa în myJunebug Hall of Fame trebuie să bifeze câteva superlative. Beginners despre care am făcut - succint - vorbire în Crème de la crèmele marchează cu asupra de măsură. Iată-le:
Cel mai inspirat şi relaxat portret al doctorului Freud
(„I'm an absolute beginner/ And I'm absolutely sane”.)
P.S.: Revedeţi, vă rog, pentru conformitate, varianta prizărită şi calpă a lui Cronenberg şi veţi înţelege ce spun eu aici.
Cea mai de efect „citare” a unei dive („...just like the films”)
Cel mai simpatic şi inteligent căţel vorbitor („The rest can go to hell”)
Şi Mélanie, a cărei prezenţă serafică mă trimite necontenit la aceleaşi versuri de David Bowie care, de altfel, au acompaniat tot acest post: As long as you're still smiling/There's nothing more I need.
„I think Shakespeare is like a dialect. If I heard a broad Scots accent, I'd probably struggle at first but then I'd start to look for words I recognise and I'd get the gist. I think Shakespeare is like that.” (Ralph Fiennes)
„ I am the great traitor. There must be no other. Anyone who even thinks about deserting this mission will be cut up into 198 pieces. Those pieces will be stamped on until what is left can be used only to paint walls. Whoever takes one grain of corn or one drop of water... more than his ration, will be locked up for 155 years. If I, Aguirre, want the birds to drop dead from the trees... then the birds will drop dead from the trees. I am the wrath of god. The earth I pass will see me and tremble. But whoever follows me and the river, will win untold riches. But whoever deserts.... (...) Mexico was no illusion. If we turn back now, others will come. And they will succeed and we'll remain a failure! Even if this land consists of trees and water we will conquer it! And it'll be milked dry by those who follow us. My men measure riches in gold. It is more. It is power and fame. I despise them for it.” (Klaus KinskiasDon Lope de Aguirrein Aguirre, der Zorn Gottes, dir.Werner Herzog/1972)
A fost bogat şi darnic cu noi, cinefilii, anul ce, iată, a trecut (se fac patru luni de-atunci). Un an cu o sumedenie de filme aproape de perfecţiune, lucru care, alături de comoditatea mea natural dobândită, mi-a obstaculat vizibil selecţia. Dar iată că, acum, când colţul ierbii nu mai e deloc clorotic iar temperaturile ating cote văratice, ierarhia asta de la care, poate, v-aţi luat gândul, e gata. Am tot amânat-o, refăcut-o, cizelat-o etc. Mai ales etc.
Buuuuuuun! E definitiv(at)ă aşadar, dar vă spun din capul locului (care nu e spart şi nici nu prezintă echimoze violacee): nu-i veţi găsi pe Almodóvar sau pe Woody Allen, deşi ultimele lor isprăvi sunt mult peste penultimele (Los Abrazos Rotos, respectiv You Will Meet a Tall Dark Stranger). De Cronenberg sau van Sant nici nu poate fi vorba (lor le-am rezervat loc în altă celulă, aflată permanent în renovare).
Cât despre producțiile româneşti, ei bine, în afară de Aurora, plasabil într-o categorie ce pe mine începe să mă agaseze şi de Periferic, prea mic pentru o luptă care nu-i a lui, n-am avut ce reţine. Am auzit cumva Din dragoste cu cele mai bune intenţii? Dacă da, then eat this: a big timeborefest, cu un subiect ce putea fi tratat lejer într-un scurtmetraj. Într-o listă în care, Slavă domnului!, se află Ceylan, Garrel sau Ferrara, filmul lui Sitaru nu-i decât o copie!
15. The Guard (dir. John Martin McDonagh/Irlanda/2011)
Şi dac-ar fi doar rasismul...! Dar mai sunt şi xenofobia, homofobia, misoginismul plus multe alte -isme într-o comedie „criminală” ce nu menajează pe nimeni şi nimic de pe lista opăriţilorpaznici ai moralei şi minorităţilor. The Guard e filmul unui debutant, John Michael McDonagh (fratele mai mare al lui Martin, cel căruia trebuie să-i fim recunoscători pentru In Bruges), dotat cu suficient de mult bun simţ nu doar pentru a lua în răspăr clişeele genului, ci mai ales pentru a se lua la mişto pe el însuşi ca autor. Iar Brendan Gleeson în rolul sergentului muieratic, slobod la gură şi uşor ţăcănit e, fără îndoială, cea mai surprinzătoare şi reconfortantă apariţie contre-emploi din 2011.
14. Beginners (dir.Mike Mills/SUA/2010)
Chintesenţa filmului ce poate fi privit/citit şi ca o istorie sui generis a tristeţii e pe acel panou. Dacă Thumbsucker, precedentul raid cinematic al lui Mills (soţul din ce în ce mai inodorei Miranda July, vezi The Future) exercita asupra privitorului un farmec bizar (quirky ar zice americanii), acesta din urmă trece la nivelul următor şi intră cu succes în ceea ce eu numesc The Junebug Hall of Fame, adică galeria selectă a filmelor art-house/indie (atenţie: nu mumblecore!), context în care mă interesează mai puţin Oscarul primit de Christopher Plummer pentru rolul unui gay ce-şi devoalează la bătrâneţe orientarea sexuală.
Farmecul şi valoarea acestei bijuterii vin 1. din originalitatea & asperitatea delicată a scriiturii (nu se urmăreşte nici o clipă epatarea prin giumbuşlucuri, nerozii sau rezolvări forţate) şi 2. din chimia perfectă a cuplului Melanie Laurent - Ewan McGregor, perfect ligamentat întru forfecarea terapeutică a nevrozelor provocate de familii disfuncţionale. Bonus: Veronica Lake într-o „apariţie” surprinzătoare şi reconfortantă (ca gag) precum în L.A. Confidential!
13. Too Big to Fail (dir.Curtis Hanson/SUA/2011)
Dacă ne-am lua după fişa de prezentare, un film de televiziune şi-atât. Încadrarea tipologică simplistă ne-ar putea duce cu gândul către o producţie în care limitările tehnice sau de buget se îmbină perfect cu o seamă de stereotipii despre criza economică numai bune de servit leneşilor cu mintea. Eroare!
La limita sa superioară, Too Big to Fail e o splendidă lecţie de minimalism ţinută permanent în frâu graţie coerenţei narative şi a dialogurilor impecabil lucrate (cum ar veni, asta e diferenţa dintre pălăvrăgeală/vorbărie şi dialog, lucru pe care Julie Delpy pare că nu-l poate asimila, Skylab fiind încă o dovadă în acest sens). Abordarea în cauză îl ajută pe Curtis Hanson (repere: L.A. Confidential & Wonder Boys) să ne ţină permanent într-o fascinantă şi teribilă balansare deasupra prăpastiei către care a fost dusă de mână ca proasta economia Americii şi implicit cea mondială. Un fals documentar deghizat în thriller ce reuşeşte acolo unde Margin Call zgârie gheaţa în care Wall Street 2 îşi sparge dinţii!
12.Après le sud (dir. Jean-Jacques Jauffret/Franţa/2011)
O adaptare liberă după un fapt divers. Într-o după-amiază în care căldura „a ucis orice boare de vânt”, patru personaje - o tânără casieră într-un supermarket, mama ei obeză, prietenul fetei şi un pensionar - adică patru vieţi simple marcate de traume, umilinţe, frici şi oboseală se intersectează tragic. O schemă familiară, nu? La care se adaugă dinamitarea precoce a oricărui suspans: o secvenţă din genericul de început e, de fapt, un flash forward ce nu lasă loc nici unei îndoieli - ne naştem absurd pentru a muri la fel.
Tonalitatea vizuală asigură cursivitate acţiunii ce se întinde pe durata a câteva ore, de-a lungul unei singure zile, în împrejurimile unei Marsilii cotropite de un soare nemilos. Setting-ul în sine evocă iminenţa tragediei ca în Străinul lui Albert Camus. Pentru un regizor aflat la primul lungmetraj, Jauffret (din CV-ul căruia am reţinut Nopţile sălbatice, unde a fost prim-asistent al lui Collard, dar şi actor) dovedeşte o surprinzătoare maturitate care-i permite să baleieze fără apăsări între tandru şi carnal, ranforsându-şi demersul prin imagine şi montaj.
11. The Sunset Limited (dir.Tommy Lee Jones/SUA/2011)
Altă producţie de televiziune ce îşi depăşeşte net condiţia datorită nu atât materialului-sursă (o piesă semnată de Cormac McCarthy), cât rafinamentului punerii în fason. E greu să reziştià la longue, la Hollywood, fără roluri mai mult sau mai puţin penibile în blockbustere (Men in Black) sau thrillere abulice (Hunted, Space Cowboys), însă poţi nădăjdui la izbăvire când te numeşti Tommy LeeJones şi ai curajul să te autocaracterizezi „un actor un pic intelectual”, postură din care ieşi la rampă cu un film ce ar trebui folosit material didactic la facultăţile de teologie. După ce duelul dintre un om (ce crede că e) mântuit (Samuel L. Jackson, colosal) şi unul lost for life (Jones în persoană) se va fi încheiat, în urechi îţi răsună multă vreme zgomotul unui tren pe care nu l-ai văzut niciodată, dar în care vei urca negreşit mai târziu sau mai curând: The Sunset Limited.
10. Une été brûlant (dir. Philippe Garrel/Franţa, Italia & Elveţia/2011)
Monica Bellucci e un argument imbatabil (pentru mine) chiar dacă aş putea să-i găsesc nod în papură lui Garrel că o tratează ca pe o oarecare (în cele mai multe cadre e filmată din lateral, privind în pământ sau aiurea). Argumentul suplimentar e sensibilitatea pe care autorul o pune în declinarea aproape obsesivă a gesturilor de reglaj ale personajelor.
Mişcarea unei mâini, clătinatul capului, încruntarea frunţii sunt jaloane epice pe care suntem invitaţi să le reţinem pentru a nu pierde legătura cu celelalte cum e, de pildă, acest straniu şi emoţionant moment de cinema pur: o cameră de spital, în care unul dintre protagonişti, Frédéric (Louis Garrel), ajuns acolo în urma unui accident de maşină, primeşte vizita bunicului său mort. O inversiune halucinantă de destin îi plasează în aceeaşi barcă: Frédéric, cu gâtul într-o orteză, îşi priveşte cu un aer pierdut bunicul, vorbeşte cu el, iar acesta, scăldat într-o lumină albă, lăptoasă, răspunde cu întârziere, defazat, ca şi cum cuvintele ar fi venit de undeva de foarte departe. Încet-încet, amândoi intuiesc inevitabilul. Se spune că întotdeauna cei vii cer celor morţi permisiunea să moară.
9. 4:44 Last Day on Earth (dir. Abel Ferrara/SUA, Franţa & Elveţia/2011)
Puterea sa (optimă) derivă din economia (minimă) de mijloace. Mizând pe o perfectă cunoaştere a contextului, Ferrara purcede la răsturnarea semiotică a formelor şi, se putea altfel?, a fondului, astfel că punerea în scenă e delegată spectatorului. Sfârşitul lumii despre care se vorbeşte aici nu este iminenta apocalipsă, ci dispariţia realului canibalizat (calibanizat?) de reprezentările uniformizate ale globalizării.
Apartamentul newyorkez în care se petrece aproape toată (non)acţiunea este bornat topografic de un televizor, un computer şi un videotelefon care sugrumă orice legătură cu exteriorul. În fapt, e o reducere a absurdului la absurd figurat astfel: 4: 44 Last Day on Earth = Body Snatchers + New Rose Hotel! Sfârşitul lumii prin ochii ayatolahului indie rezonează întrucâtva cu „carnagiul” lui Polanski, pe al cărui generic cu alură hanekiană o ceartă surdă între copii pe muzica lui Alexandre Desplat devine pandantul pătrunderii păcatului originar în lume. Salvarea nu mai e nici măcar individuală: răul e în noi şi acolo rămâne.
8. Las acacias (dir.Pablo Giorgelli/Argentina & Spania/2011)
Camera d'Or la Cannes, anul trecut. Road movie în trei. Trei personaje, nu acte. Toate trei într-o cabină (nu barcă): un bărbat singuros (combinaţie între singuratic şi mutos), şofer pe un camion ce transportă lemne între Asunción del Paraguay şi Buenos Aires, o femeie nici ea prea vorbăreaţă şi copilul acesteia în vârstă de un an şi jumătate. Giorgelli face parte din familia acelor puţini stilişti care au înţeles că raportul dintre viaţă şi artă poate fi privit cam ca în geometria neeuclidiană, motiv pentru care Las acacias, dincolo de meritele tehnice, excelează în maniera aceea uman-cehoviană de a decupa felii banale de existenţă şi a le expune ca atare fără pretenţia de a demonstra ceva. Minimalism, eleganţă, stil.
7.The Day He Arrives (dir.Hong Sang-soo/Coreea de Sud/2011)
Hong Sang-soo are o solidă reputaţie de cineast independent. Tot ce a făcut până acum îl recomandă drept un Godard în versiune sud-coreeană, preocupat în special de experiment. Deşi aici e mai aproape ca oricând de reguli, lipsa de miză îl descarcă de crispări, îngăduindu-i exhibiţii strălucitoare. Rezultatul e un excepţional şi deopotrivă sobru cocktail în alb şi negru în care amestecul de teme şi procedee nu rămân simple amestecuri mecanice, ci se înrudesc prin corespondenţa nuanţelor.
6. Drive (dir. Nicolas Winding Refn/SUA/2011)
Urban-hipnotic în siajul lui Michael Mann, vintage noir prin trimiterea la Philip Marlowe în The Big Sleep, versiunea Hawks/Bogart, visceral a la Gaspar Noe, livresc (Meursaultanyone?), optzecist-nostalgic prin costume şi synth pop-ul jilav, ireverenţios cu convenţiile hollywoodiene, autoironic: „I used to make movies. Sexy stuff. Some critic called them European. I thought they were shit.” În ciuda melanjului de referinţe şi recurenţe, Drive are propria sa identitate. Una clar definită. Problema e că nu ne putem abţine noi de la comparaţii!
FFE, adică Festivalul Filmului European (3-27 aprilie) care în acest an se prezintă cu o selecţie premium. Mă aşteptam şi nu prea, având în vedere experienţele (horror & light horror) trăite la câteva din ediţiile precedente, dar cel puţin acum e (de) bine. Fiindcă am reuşit să parcurg înaintea voastră aproape întregul playlist, îmi permit să vă propun 7 titluri pe care ar trebui să le aveţi în vedere (cu sau fără mandat de aducere, bilet sau intrare liberă), mai ales dacă vă aflaţi în Bucureşti, Braşov, Timişoara, Târgu Mureş şi Iaşi.
***** Le Havre (uvertură) [3 mai, ora 19.30]: un film de Kaurismaki e întotdeauna un eveniment în sine, prin urmare nu se ratează indiferent de numărul snobilor sau cinecocalarilor pe care în mod sigur îi veţi întâlni în sală (CinemaPro). De altfel, în Bucureşti, finlandezul protostângist are parte de o microsecţiune specială, Close up, în cadrul căreia vor fi proiectate Lights in the Dusk (2006) - 5 mai, ora 15.00, Cinema Studio, respectiv The Man Without a Past (2002)- 5 mai, ora 15.00, acelaşi Cinema Studio. Extraopţiuni, desigur!
***** [pilier dreapta]L’Apollonide - Souvenirs de la maison close (dir. Bertrand Bonello, Franţa, 2011): jurnal de bordel modern în care o doamnă cu cicatrice pe chip (a zis cineva Unforgiven?)se întâlneşte cu clienţi angoasaţi/damnaţi/alienaţi de tip Marcel Proust. În jurul lor, ne trec prin faţa ochilor zglobii vieţi de doamne şi domniţe. Inenarabil!
***** [pilier stânga] Sult/Hunger (dir.Henning Carlsen, Danemarca, 1966): ecranizare de o austeră eleganţă după faimosul roman Foamea semnat Knut Hamsun. Pentru că sunt destul de rare cazurile în care un film se ridică la nivelul cărţii de la care porneşte, iar acesta e unul din ele, a-l rata e impardonabil pentru un blazon ce se respectă.
**** [flanker dreapta] Once Upon a Time in Anatolya (dir. Nuri Bilge Ceylan, Turcia/Bosnia şi Herţegovina, 2011)
**** [flanker stânga] The Mill and the Cross (dir.Lech Majewski, Polonia/Suedia, 2011)
Despre acestea două tot ce vreau să spun e să mergeţi (în orb, deocamdată!) pe mâna mea. Voi reveni cu detalii cât de curând într-un post-surpriză pe care-l pregătesc de pe la sfârşitul anului trecut....!
*** [demi de mele] King of Devil’s Island (dir. Marius Holst, Norvegia, 2010): un fel de Shutter Island în care prizonierii (sistemului de educaţie) sunt elevi de liceu. Minimalism stilistic şi rigurozitate narativă tipic scandinave.
*** [taloneur]Play (dir.Ruben Östlund, Suedia/Danemarca/Finlanda, 2011): au fost destui cei care au cârtit împotriva lui Haevnen cum că nu şi-ar merita Oscarul pentru film străin. De parcă The Artist ar merita li(t)ota de statuete.... Ei bine, filmul ăsta, care tratează violenţa într-un registru tectonic siderant, ar trebui să le închidă gura tuturor nemulţumiţilor de serviciu.
Alte opţiuni: También la lluvia (pentru Gael Garcia Bernal), Parked (pentru Brendan Gleeson & his exquisite irish accent), Le gamin au velo (Dardenneat their finest, again!), Le refuge (un Ozon impecabil, chiar dacă nu la fel de strălucitor ca altele), Der Sandmann (când aţi văzut ultima oară un film elveţian? dar un film elveţian bun?), Les Neiges du Kilimandjaro (un alt fel de marseieză) şi Păcătoasa Teodora (pentru un dram de culoare locală extrasă din cadru monahal).
Programul pe oraşe, zile, ore şi săli în linkul din deschiderea prezentului post.
