Cvasimilitudini II.39 [Men in the field of flowers]

Screenshot from Big Fish (dir. Tim Burton/2003)

Screenshot from Jimmy P. (dir. Arnaud Desplechin/2013)

La vederea acestui cadru am avut senzaţia aia parţial mişto, parţial nasoală a deja vu-ului obturat de-un mare lapsus: ştiam că l-am mai întâlnit altundeva, dar nu îmi aminteam unde. Nu am adăstat cine ştie ce asupra blocajului, mai devreme sau mai târziu urma să dibuiesc sursa. Pentru că aşa se întâmplă mereu pe principiul efectului de ecou necontrolat: o imagine o cheamă pe alta dar nu întotdeauna chemările astea se sincronizează. Uite că au trecut aproape trei ani şi am desluşit misterul din capul meu suprapopulat cu imagini. Norocul s-a numit un montaj, unul din multele care umplu netul, din categoria the most breathtaking shots in film history. Or something.

Big Fish are la bază un roman lansat de Daniel Wallace în 1998 în timp ce Jimmy P. a ajuns pe ecran în urma adaptării scrierilor psihanalistului franco-maghiar Georges Devereux (născut în 1908, în Banat, sub numele de György Dobó), considerat şi fondatorul etnopsihiatriei. Al doilea cadru, cel care a stârnit ecoul, e dintr-o secvenţă în care pacientul Jimmy Picard (Benicio Del Toro), un nativ indian cu tulburări psihice, e sub hipnoză în cadrul unei şedinţe terapeutice de profil. Regresul hipnotic îl transportă pe acea pajişte înflorită.

Cum primul screencap e dezlipit dintr-un film care e în sine un splendid vis (a scris foarte frumos despre el Mărculescu, v-am mai zis parcă), am căutat să văd dacă nu cumva Wallace s-a inspirat (sau a citat) din Reality and Dream, lucrarea lui Devereux din 1951, că prea se leagă contextual totul. Nu am găsit nimic relevant, prin urmare rămâne cum au stabilit cei doi regizori (şi scenariştii lor). În fond, se poate ajunge în acelaşi punct pe mai multe trasee. Iar traseele alese de Burton şi Desplechin sunt exhilarante.

Cvasimilitudini II.38 [... lies & videotapes]

Screenshots from Kumiko, the Treasure Hunter (dir. David Zellner/2014)

Screenshots from Réalité (dir. Quentin Dupieux/2014)

Întâmplător două dintre filmele incluse în  Crème de la crème sunt puse în mişcare, mă rog, poveştile din ele, de găsirea unei casete video. Pe o insulă pustie, într-o peşteră, în urma unui fel de scavenger hunt în primul, respectiv în intestinele unui porc mistreţ, în al doilea (deşi în cazul ăsta mai corect spus ar fi văzută, fiindcă singura care o vede - şi mai apoi o recuperează dintr-un tomberon - e o fetiţă, adulţii din casă, părinţii ei adică, încercând s-o convingă că în burta unui animal nu poate ajunge un astfel de obiect).  

Clever device? Fără nici o îndoială. Dar nu ca în Caché-ul lui Haneke ori ca în Calendar-ul lui Egoyan, unde caseta e un corelativ obiectiv, ci mai degrabă ca în Lost Highway, unde apariţia ei va declanşa şi împinge stihiile interioare ale protagonistului (Bill Pullman) într-o adevarată spirală a morţii, grevată (sau agravată) inevitabil de absurdul ce se acumulează progresiv. Dacă universurile alternative (paralele) create de Dupieux în toate filmele sale au o pronunţată şi inebranlabilă a[l]ură lynchiană, vizibilă de altfel şi în Réalité, spaţiul din lungmetrajul lui Zellner e ceva mai prozaic, un accesoriu al alienării personajului principal. Totuşi, dacă ar fi să aleg şi-un film de Haneke pentru comparaţie atunci la Benny's Video m-aş opri, mai ales că, de dragul simetriei, voluntare sau nu (asta trebuie s-o lămurească regizorul), avem un episod oarecum similar: măcelărirea unui porc.

Funny Games? Poate... Însă nu mă pot abţine să nu merg mai departe cu ele, plecând chiar de la un astfel de joc, de cuvinte de astă dată, făcut de alş în comentariul la vigneta dedicată lui Haneke. Zice el acolo o chestie foarte faină, mai exact lansează sintagma bunny games în asociere cu producţiile cineastului austriac. Bunny games, deci? Păi de ce să le mai aşteptăm de la H. când le avem aici, la maxima îndemână. E drept că în Kumiko... urecheatul e viu, fiind singura formă de viaţă pe care protagonista o acceptă în jurul ei, în vreme ce dincolo e împăiat. Cum nu-mi place să desfac simbolurile în patru mă opresc fix aici, fără alte comentarii.

Screenshots from Kumiko, the Treasure Hunter (dir. David Zellner/2014)

Screenshots from Réalité (dir. Quentin Dupieux/2014)

The Hateful Eight: „I don't need your Civil War”

Long post ahead, no spoilers though

Poate v-aţi născut alaltăieri sau poate doar aţi pierdut şirul (sunt totuşi 24 de ani de la debutul cu Reservoir Dogs). Nu-i bai! Tarantino e (şi) un bun contabil (doar e printre cei care au revoluţionat body counting-ul). Ţine el numărătoarea pentru voi:

Fireşte, nu e deloc egomaniac. E doar ego-dezlănţuit. Apropo: până să vedeţi cartonul ăsta, Tarantino livrează fix opt cadre. Nu ştiu dacă durata fiecăruia e de opt secunde. N-am numărat cu atâta acribie. Las plăcerea asta numerologilor de serviciu (înţeleg că sunt destui). Şi-apoi, implacabil ca o ghilotină, titlul:

Octografie, deci. Pun intended. Pe acorduri de Morricone, la prima colaborare directă cu Tarantino. Până acum, a folosit doar fragmente (unul din multele: Il tramonto în Kill Bill vol. 2) din coloane sonore legendare (The Good, the Bad and the Ugly). Soundtrack-ul de faţă e rezonabil, dar nu se califică mai departe.

Next e cadrul ăsta, relativ lung (vreo 3 minute), pe care curge genericul octografiat, pardon, ortografiat cu fonturi tipice western-urilor (în contrast evident cu cele din titlu, care se trag din comic book-uri, sursă accentuată inclusiv prin culorile tari: roşu, galben şi negru). Tot aici e promovat şi elementul tehnic, standard vintage de calitate care face diferenţa: Panavision Ultra 70, sistem din anii '60 care permite proiecţia pe 70 mm a filmelor trase pe peliculă de 65 mm cu lentile anamorfice. Ultima oară a fost utilizat în 1966 (în Khartoum). Motivaţia lui Tarantino (implicit a lui Robert Richardson, directorul său de imagine, de la Kill Bill încoace): augmentarea experienţei vizuale. La un format de 2.75:1, cel mai larg posibil, ar trebui să arate trăznet pe eran mare. Cum ar veni, one for the money, two for the (road)show.

Meet Major Marquis Warren (Samuel L. Jackson), primul odios introdus în scenă. Mai întâi filmat din spate, în mijlocul drumului şi-al ninsorii, făcând autostopul spre Red Rock. Are şi bagaj: trei cadavre. Trofee de vânătoare. După sfârşitul Războiului Civil, Major Warren, veteran unionist, s-a reprofilat în vânător de recompense. Diligenţa se opreşte, cut & prim-plan: You got room for one more? O.B., omul de pe capră (Michael Parks), l-ar lua, dar nu depinde de el, ci de tipul dinăuntru. A plătit pentru o cursă privată.

Respectiv bărbatul din stânga: John „Hangman” Ruth (Kurt Russell). Tot bounty hunter. Spre deosebire de concurenţă, el îşi transportă prizonierii în viaţă. Doamna din dreapta, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh), bandită venală şi lider de bandă, e cea mai recentă „cucerire”. John Ruth e un gentleman: în opinia sa, drumul ticăloşilor spre spânzurătoare e pavat cu principii juridice sănătoase. De unde şi porecla (aia din ghilimele). Important: numele lui Warren nu e scos din căciulă. Pentru cine nu ştie, Charles Marquis Warren e unul dintre regizorii cu ale cărui western-uri şi seriale tv (de mâna a şaptea) Tarantino a crescut. Hawks şi Ford au apărut mai târziu, în faza de cablare la clasici.

Stop & rewind: păduri, ninsoare, cai, o haltă neprevăzută, un drum lung înainte şi... Kurt Russell. Nu vă sună familiar? Bineeeee, iată un indiciu:

Suficient, cred! Practic primul capitol din The Hateful Eight poate fi asimilat cu o rescriere în imagini a faimosului poem Stopping by Woods on a Snowy Evening, pe care Tarantino l-a folosit şi-n Death Proof (ultima strofă, în special: The woods are lovely, dark and deep/But I have promises to keep/And miles to go before I sleep/And miles to go before I sleep). Titilaţie literară, nimic mai mult. Dă bine în context. La fel ca scrisoarea adresată de Lincoln  maiorului Warren. Inspirată găselniţă (la fel ca oaia lui Swift, dacă înţelegeţi unde bat), care mi-a amintit de alta. Clasică în toate sensurile. Mai precis, ultima secvenţă din Bigger than Life de Nicholas Ray (1956).

 

Now enters Chris Mannix (Walton Goggins). Alt cetăţean blocat în omăt.

Sudist înveterat cu trecut dubios. Susţine că e noul şerif din Red Rock. Altfel spus, la destinaţie, cucoana cu gura spurcată (şi ochiul vânăt) din diligenţă ar trebui să încapă pe mâinile lui. Recunosc că m-am gândit imediat la Manix, ţiganul căruia i se dă foc în Senatorul melcilor, dar asta e o glumă pe care vă rog s-o luaţi cu beneficiu de inventar. Aşa că oricât de alunecos pare insul, nu se face să fie abandonat în viscol. În pokerul care e viaţa, el poate chiar e ceea ce pretinde a fi: noul şerif din Red Rock. „That'll be the day” va chicoti ceva mai încolo un alt odios, iar vorbele astea nu-s de chichi&michi. Vin direct de la John Wayne (în The Searchers).

Şi iată că deja avem 5 tovarăşi de călătorie (cu O.B., vizitiul, cu tot). Aproape din nimic Three Blind Mice (in the stagecoach) s-au făcut Five Little Pigs (in the blizzard)... Morţii nu-i punem la socoteală.

Acuma dacă vă aşteptaţi să povestesc tot filmul precum CTP (sau ca Titi din Enigma Otiliei), ghinion, nu mai dau nimic din casă, mă rog, prăvălie (Minnie's Haberdashery for that matter). Îmi permit, în schimb, să plasez noul lungmetraj tarantinian în categoria chamber movies, unul deghizat în (stufat de) western şi asortat cu salată de mantre gore din filmele de serie B din anii '70, etalon estetic în acest caz. Sau, dacă nu deranjează prea tare, un mix de Harold Pinter şi Sergio Leone cu inserţii din John Ford (încadraturile) şi John Carpenter  (The Thing - în treacăt fie spus, rol memorabil pentru Russell). Plus ceva Agatha Christie ;)

Ionuţ zice că e un film politic. Nu-s de acord. The Hateful Eight e tot atât de politic pe cât era şi Death Proof. Sau Reservoir Dogs, cu care seamănă izbitor (conceptual şi în termeni de construcţie). Exploatarea anxietăţilor postbelice ale Americii din perioada Reconstruction nu are adâncime. E ca un tratament aplicat deliberat aiurea. Cam ca atunci când iei algocalmin pentru hernie de disc. Tarantino e ironic, da, asta da, dar discursul lui nu e politic. Ba, pe alocuri, lasă senzaţia că se autoparaodiază, chestie care tot de ironie ţine în fond.

La un alt nivel de lectură, aş putea zice că tot ce vedem e best of-ul unui artist care nu se mai poate reinventa (şi implicit, nu mai poate reinventa nimic indiferent cât de insistent ar stoarce arta în care a excelat, cea a colajului, în speţă). La limită, se poate vorbi de un păcat al prea multului: exces de dialoguri (nicăieri, nici măcar la Woody Allen, nu întâlnești o asemenea jubilație a flecărelii, a vorbăriei de dragul vorbăriei), exces de dialoguri şi hiperacțiune. Dozajul acestor inflamabile l-a făcut celebru, dar tot dozajul l-ar putea duce la plafonare.

Partea bună e că dialogurile încă funcţionează (poate singurele). Sunt un fel de logaritmi, chit că mai nimerit ar fi să spun logoritmi, având în vedere că rostul esenţial al replicilor scuipate de personaje este acela de a întreţine suspansul, de a-l ritma. L-aş numi logoritmul Ezekiel 25:17. Un mărunt asterisc: în accepţiunea sa ultrapersonală, Tarantino înţelege suspansul ca o formă de a ţine spectatorul în priză, de a-l pregăti pentru nepreţuitul moment în care o aortă, o căpăţână sau un proiectil hemo-vomitiv se transformă în aspersor.

Şi asta fiindcă lui Tarantino îi place să lucreze la scară mare. 1:1. E un cartograf care combină ca nimeni altul precizia cu aproximația. Rar te rătăcești cu o hartă întocmită de el (dacă se întâmplă, poate fi și vina ta). Inclusiv textul acesta e un fel de abatere de la traseu (în ton cu filmul). Dar ce se întâmplă când însuşi Marele Autor se rătăceşte în propria-i ştiinţă? The Hateful Eight poate fi un răspuns. Nu m-a impresionat cu aproape nimic, dar mi-a confirmat lucruri pe care le ştiam deja.

And There Were None...

P.S.: Dacă v-aţi gândit că o să bat monedă pe temele incorecte politic din The Hateful Eight, mereu aceleaşi (violenţă, misoginism, rasism etc.), îmi pare rău, nu se va întâmpla. După opt filme (sau nouă, în funcţie de cine le numără) în care a făcut harcea-parcea toate sensibilităţile şi prejudecăţile publicului, eu nu-l mai pot lua în serios pe Tarantino. Mă raportez la ce face ca la un divertisment superior, chiar dacă în alchimia acestuia intră elemente (sub)culturale cu o reputaţie îndoielnică.

Cvasimilitudini II.37 [Christ on the cross]

Screenshot from The Big Red One (dir. Samuel Fuller/1980)

Screenshot from The Hateful Eight (dir. Quentin Tarantino/2015)

Bine, s-ar putea să zică (unii), dar sunt o grămadă de filme în care găseşti figura christică răstignită, bine, voi zice eu, aşa e, numai că n-o să găsiţi multe filme care deschid cu imaginea asta, cu alte cuvinte o folosesc pe post de prolog, aşa cum se întâmplă în acestea două. Şi-apoi ar fi bine să nu scăpaţi din vedere un element esenţial: Fuller e un fel de zeu pentru Tarantino. Prin urmare, am putea numi chestia asta veneraţie. Sau ceva de genul.

Cvasimilitudini II.36 [The Drain]

Screenshot from Psycho (dir. Alfred Hitchcock/1960)

Screenshot from Sicario (dir. Denis Villeneuve/2015)

Sound design-ul şi regimul metonimic de sugestie sunt folosite în aceeaşi direcţie, doar v-am zis deja că Villeneuve e un maestru al austerităţii stilizate, lipseşte în schimb monograma auteur-istă atât de dragă lui Hitchcock. În Psycho se justifica nu doar ca florilegiu, adică erau întrunite toate condiţiile pentru a o vedea exact acolo, în faimoasa (infama?) scenă a duşului, dincoace ar fi părut doar o preţiozitate gratuită (pentru cei ce-ar fi detectat-o, normal). Şi oricum partea asta, ca tot filmul, de altfel, o trăsese la indigo Gus van Sant! O repet: Villeneuve e mai bun de-atât.

Cvasimilitudini II.35 [„...to catch a wolf”]

Între Alonzo Harris (Denzel Washington) şi Alejandro (Benicio Del Toro) nu sunt mari deosebiri. Amândoi sunt lupi singuratici în cel mai pur sens al termenului, amândoi au un raport foarte personal cu legile în baza cărora îşi fundamentează acţiunile şi amândoi au un cod (a)moral izvorât din contactul direct cu ceea ce aş putea numi, fiindcă tot e la modă în zilele astea, parte întunecată a forţei (pe care, aparent, o şi slujesc). 

Secvenţele-turnesol pe care le-am pus aici le developează personalitatea şi modul de operare. E adevărat, o fiolă cu cinism de înaltă rezoluţie (cu trimitere la un ţesut social corupt, adică) dă bine în mâinile unor cinici de profesie (vezi duelul filosofic din The Sunset Limited), însă spartă în capetele unor idealişti (sau naivi) bine-intenţionaţi arată like a million bucks. Şi exact asta se vede aici: spectacolul (anti)paideic. Agenta FBI interpretată de Emily Blunt, pentru care legea nu are zone gri când vine vorba de a o aplica, e din acelaşi aluat cu rookie-ul lui Ethan Hawke. Într-o lume ideală, tot ce au învăţat ei prin academii ar funcţiona de minune în practică. Numai că lumea nu e ideală iar ceea ce au acumulat nu rimează mai deloc cu realitatea dură din teren. Caz în care, în meseria lor, ori ai un plan de back-up, ori eşti carne de tun. Pentru că, şi acum ajungem la liantul esenţial dintre aceste episoade, e nevoie de un lup (în blană de oaie, poate) pentru a prinde alt lup. Oile dau bine în peisaj, asigură contrastul, însă nu sunt eficiente în law enforcement-ul propriu-zis.

P.S.: Un lup ştie întotdeauna să convingă o oaie îndărătnică. Uitaţi-vă mai întâi la Del Toro cum aruncă pixul ăla negru şi apoi la gestul imediat următor...

Post-premieră Crème de la crème: Best of 2015 [special guest post by Letiţia]

E complicat să prefaţezi un text precum cel de mai jos. Poate şi pentru că nu e un simplu top. Sau nu un top în sensul consacrat al termenului. Ori poate pentru că nu mă pricep să scriu la fel de frumos ca alţii. Mai ales când au febră. Măcar din când în când febra pare că-i bună. Ajută. Ţineţi febra în cutie? Oare acum am eu febră sau doar am pierdut şirul ideilor? Care idei? Aţi înţeles? Probabil că nu. Ok, mai bine citiţi minunatul text/top febrigen scris/alcătuit de Letiţia şi urmaţi-i exemplul. Cu sau fără diacritice. Cu sau fără febră.

«

draga c., 

anul asta am decis sa fac un top. este mai mult un top cu fir rosu decat un top cu clasament. 

fii atent, sunt serioasa. 

firul rosu este, in diferite grade, modul in care noi, oamenii, suntem condusi de o doamna grasa care nu exista si anume societatea si felul in care, in repetate randuri si moduri, ne prabusim in noi insine sau in afara, pentru ca cerintele pe care incercam sa le indeplinim (pe care toti din jur par sa le urmeze si unii par chiar sa reuseasca) nu sunt sustenabile pentru natura umana. pentru conditia umana. ci doar pentru conditionarea umana. si pentru mine, ca doar exercitiul asta e personal, anul asta a fost plin de multe descoperiri in directia asta. asa ca mi-­au (a)parut evidente personajele care au executat un salt in sau din zona asta. 

martin, de exemplu. protagonistul din mot naturen (out of nature, r. ole giæver) este tipul prins fara voia lui intre rotitele sistemului (si nu folosesc termenul subversiv!), genul care porneste lin, probabil cu idealuri si entuziasm, si se trezeste la un moment dat ca joaca un rol departe de el­-el ­ si atunci se prabuseste lumea asta fals construita. pe parcursul intregului film monologul gandurilor lui dubleaza aproape fiecare actiune pe care o intreprinde, subliniind contradictoriul ridicol - ­ nu e in armonie cu nimic din ce face in viata de zi cu zi, de la serviciu, prieteni, familie. m­-a revitalizat cu umor si acuitate vizavi de cat de ridicol e felul in care incercam sa ne conformam unei realitati artificiale, construite, deseori impotriva simturilor proprii. 

comediantul din entertainment (r. rick alverson) e trist. glumele lui sunt grosolane sau pur si simplu ne­amuzante. nu rad, dar ma bucur ca isi duce personajul (tipul cu par slinos si voce sparta) tot mai si tot mai departe de asteptarile publicului. comediantul asta e total anti­-erou­-anti­-comediant, dar intr­-un fel mi se pare ca e tot mai aproape de cine e cu adevarat. greu digerabil pe masura ce am fost in lumea lui, dar bun la gust, la rumegatul de apoi. lumea e pe dos: nimeni nu vorbeste serios, dar toti se iau atat de in serios!

in i smile back, laney (sarah silverman) poate ca zambeste, dar e un zambet frustrat si trist. in aceeasi zona ca martin, a personajului care le are pe toate, soţ okish, doi copii, casa mare in suburbii si totusi e depresiva si auto­distructiva. extrema la care o duce ea e atat de ascuns­-prezenta in viata reala ca tabloul aferent devine luare aminte, iar filmul in sine se transforma in film educational.

youth!, desi mult mai jovial, e un film despre frici si frustrari viitoare, deci care nu exista, aduse in prezent, despre nimicuri cadentate si recitate, despre seriozitatea superficiala care inunda universul comun al unor oameni care se cunosc dar nu prea, care sunt impreuna zilnic, fiecare pentru el. pentru mine, este un film despre pieptanarea esentialului din claia de complezenta si joc actoricesc din vietile mondene. (just loved this part!, s.m.) „men, artists, animals, plants. we’re all just extras”: youth e parca facut de un sorrentino imbibat in fellini altoit cu ulrich seidl. fiecare cadru o metafora, fara prea mare legatura intre ele, la fel ca locatarii din hotel unul fata de celalat, cu un amalgam de personaje care mai de care considerandu­-se istet, umpic, mi se pare mie, in stilul personajului din la grande blellezza. 

pe cat de alocuri absurd pare youth, the lobster, insa, este definitiv absurd. si pe cat de absurd este, pe atat de incredibil de asemanator cu viata reala, la nivelul asta de ridicol si forme fara fond vizavi de interactiuni sociale in domeniul romantic. 

wolfpack e preferatul absolut - 6 pusti se uita prea mult la filme #movieplotsexplainedbadly - sau un documentar fantasmagoric despre o familie din new york cu sapte copii (6 baieti si o fata) crescuti totalmente „in captivitate”. rezultatul nu e o haita de copii­-lup inadaptati, ci un grup de 6 baieti tineri spre adolescenti, care si­-au exersat din plin talentele. inteligenti, amuzanti si aparent foarte capabili sa navigheze in lumea din afara. cel putin din ce vedem noi. povestea e frumoasa si trista, are sens si nu, e o solutie imperfecta (sau o pseudo­solutie perfecta) la haosul din lume. 

pentru ca mi­-e simpatic, am mai pus pe lista double­whammie­-ul lui noah b. de anul asta, mistress america (un film dragut pentru fanii lui care sunt si fanii ei) si while we’re young care e presarat de adevaruri serioase dar cumva foarte light, ca un episod sidetrack­-uit din girls. 

draga c., 

(deloc inter­relationat)

am scris cu febra si ma bucur ca existi. si ca avem dialogul asta. imi place tare mult. o sa-­l pastrez!

p.s. si ca sa ma conformez si sa fie 10 filme, numar fatidic pentru topuri, am pus si doua dezamagiri cinematografice: 

numero 1: aloft, filmul cu jennifer connelly si cillian murphy, atat de plictisitor ca i­-am si uitat titlul pana sa scriu aici. daca nu incerc sa il deslusesc, atunci poate fi vizionat ca un film simplu, un program despre articole de tricot. frumos lucrat. pardon, frumos lucrate.

numero 2: cand s­-a terminat everything will be fine (r. wim wenders) m­-am gandit asa: how can a guy who made a film where someone takes a real live shit (im lauf der zeit) make such crap? si atat.

p.p.s.: am uitat sa zic de iris si cat de mult mi-a placut iris. intr-un fel personajul (adica omul, ca e documentar), care e cel mai normal la cap dintre toate de pe lista asta, in ciuda faptului ca apartamentul in care locuieste arata ca locuinta ideala in viziunea unui copil destul de mic. si in ciuda hiperbolicei colectii de detoate, dar mai ales a celor mai fantastice si minunate textile, are luciditatea sa zica de-adevaratelea: „we don’t own anything in this world, we’re just renting.” iris nu e fashion icon, e ea insasi. norocul ei. 

»