That's why we love Marty!

Casino. Nu vezi toată ziua un film începând aşa. Mulţi vor să aplice figura, puţini reuşesc. De unde şi vorba poetului: „orice-nceput se vrea fecund, risipei se dedă florarul”. La Scorsese, mai precis la acest Scorsese, e chiar economie de mijloace. Un bărbat într-un sacou roşu foarte spălăcit iese dintr-o vilă ultraluxoasă. Priveşte într-o anume direcţie, dar e ca şi cum ar privi nicăieriul în albul ochilor. Dezamăgirea ce-i înveleşte chipul ca un giulgiu de mătasea broaştei ne e rapid livrată sub forma unui monolog răguşit şi percutant (last line: „...and for a while I believed that's the kind of love I had”). Ajunge în maşină şi-apoi crash, boom, baaaaaaaaaaang, toată lumea, toată lumea sare-acum cu el. Lumea sa şi lumea, în general. Next thing we see e zborul lui de Niro (el era bărbatul!) în slow motion, prin flăcări, de zici că-i Batman sau vreun luptător shaolin din filmele anilor 70. Şi toată treaba asta vine ca un pumn in stomac într-o încăierare în care (semialiteraţie intenţionată!) ai nimerit la mijloc. Plus că vine din senin ca un asteroid în picaj. Brilliant!

Title sequence by: Elaine & Saul Bass.

Unforgetable! Thelma too!

Truth be told!

Alice in Wonderland (r. Tim Burton/2010)

Monday Monologue (V)

„My darling. I'm waiting for you. How long is the day in the dark? Or a week? The fire is gone, and I'm horribly cold. I really should drag myself outside but then there'd be the sun. I'm afraid I waste the light on the paintings, not writing these words. We die. We die rich with lovers and tribes, tastes we have swallowed, bodies we've entered and swum up like rivers. Fears we've hidden in - like this wretched cave. I want all this marked on my body. Where the real countries are. Not boundaries drawn on maps with the names of powerful men. I know you'll come carry me out to the Palace of Winds. That's what I've wanted: to walk in such a place with you. With friends, on an earth without maps. The lamp has gone out and I'm writing in the darkness.” (Katharine Clifton/Kristin Scott Thomas în The English Patient, r. Anthony Minghella, 1996)

The end of the world (WKW version)

Happy Together is like a full stop. The end of a certain period in life. We all have our own calendars. The film is a watershed for all of us. We'll all remember everything we went through. (Wong Kar Wai)

(imagini din Buenos Aires Zero Degree - The making of Happy Together, bonus material inclus pe DVD-ul editat de Artificial Eye)

P.S.: Argentina are în seara asta, de la 9.00, meci cu Mexicul, în „optimile” Campionatului Mondial de fotbal. Diego e pe bancă. Unde o fi WKW?

Deep (re-post)

Mi-am adus aminte zilele astea de o secvenţă ce m-a tot urmărit din momentul în care am văzut-o în CSI NY, nu mai ştiu ce episod sau sezon. V-o povestesc foarte pe scurt: într-un anume context, poliţistul din rolul titular (Gary Sinise) are un moment de slăbiciune şi îi face o mărturisire unui infractor pe care tocmai îl săltase. Îi spune, apropo de oameni pe care îi pierdem (definitiv), că după moartea soţiei, s-a învrednicit foarte târziu să rearanjeze lucrurile, să facă ordine prin casă etc. Când s-a apucat, a început prin a arunca la gunoi tot ce îi amintea de ei doi, mai puţin o minge de plajă. „Am tot ezitat”, zice Sinise. „S-o arunc, să n-o arunc? Am amânat cât am putut, nu-mi venea să mă despart de ea. Nu ştiam exact de ce, ştiam că trebuie s-o păstrez. Într-o zi, amintirea mi-a năvălit în minte: aerul dinăuntru era respiraţia ei, sufletul ei era acolo”.

Orice altceva e de prisos.

Un an!

Atât şi nimic mai mult. Eventual, Demerol.

"I’m certain I’ve seen you so many times since then, but it’s only my eyes looking through the past"

„I wonder what you thought of me, and where you keep those thoughts now. Are they a rusted penny at the bottom of a jar, or are they as clean and untamed as a spinning smoke filling your every room? I’m certain I’ve seen you so many times since then, but it’s only my eyes looking through the past.” (V. Samuel)

Monday Monologue (IV)

"It's just producing. There's no Academy Award for producing. Where do movies come from if nobody produces them? Where do they come from? (...) We did a good job. That's our reward. You know you can't save the world. All you can do is try." (Stanley Motss în Wag the Dog/r. Barry Levinson, 1997)

Downtime

Leaving Las Vegas kind of mood. Aseară, în supermarket, când a văzut banda plină de băutură, casiera s-a crucit. I-a trecut după ce am asigurat-o că totul e în ordine (ordinea liniștește oamenii). După ce i-am întins cardul, respira normal.

Îmi pare rău, dar nu pot scrie. Nu pot pentru că nu pot, însă mai e și un alt motiv: zilele trecute mi-a crăpat laptopul cu tot ce avea pe el. Texte, screenshots, drafturi etc. Nu am recuperat nimic. HDD-ul s-a dus dracului să se repauzeze în cimitirul HDD-urilor. Drept urmare, nu am nimic de care să mă agăț. Silencio. Ca în Mulholland Drive. Sper să treacă acest weekend cumva și sper ca eu să rămân pe linia de plutire.

(postul de față l-am introdus de pe telefonul cuiva suficient de amabil să mi-l împrumute câteva minute, îi mulțumesc).

See you around.

I'm not going to be around for a while. Sorry!

Cheers, gorgeous!

Eu nu beau cafea, dar pentru Cate fac o excepţie. Aş face oricând o excepţie, mai exact!

Jumătate cer, jumătate pământ

Combinație năucitoare de western existențialist și road movie, The Three Burials of Melquiades Estrada (Tommy Lee Jones la a doua încălecare în scaunul de regizor) poate sta oricând alături de producţii clasice semnate Peckinpah, Schatzberg sau Anthony Mann. Contribuie la asta scenariul lui Arriaga (comparabil valoric cu Amores Perros) şi calofilia imaginii (Chris Menges), calibrată perfect pe ritmul interior al poveştii. Autor, desigur TLJ, care deţine şi rolul principal, precedându-l magistral pe Daniel Day Lewis în termeni de personalitate accentuată şi psihism feroce. Altfel spus, before there will be blood, there was poetic justice.

Monday monologue (III)

"Every passenger who goes to 2046 has the same intention. They want to recapture lost memories. (...) Before, when people had secrets they didn't want to share, they'd climb a mountain, they'd find a tree and carve a hole in it and whisper the secret into the hole, then cover it over with mud. That way, nobody else would ever discover it. I once fell in love with someone. After a while, she wasn't there. I went to 2046. I thought she might be waiting for me there. But I couldn't find her. I can't stop wondering if she loved me or not, but I never found out. Maybe her answer was like a secret that no one else would ever know.

All memories are traces of tears."

(Chow Mo Wan în 2046/r. Wong Kar Wai, 2004)

„It's all because of light" (Al Pacino)

- (...) Poliţistul din Insomnia e poate pe jumătate corupt...

- Chiar crezi că voia să-şi ucidă partenerul?
- Există nişte momente, înainte să se întâmple, când îi aruncă priviri, când devine dezgustat de el şi pleacă din restaurant fără să mănânce. E clar că nu se simte în largul lui cu partenerul său. Îi spune că o să-i distrugă cariera dacă stă de vorbă cu comisia care-i anchetează. I se pare că partenerul lui ar putea să i-o tragă. Deci vrea să-l omoare? Vrea să-şi ţină gura.
- Are o grămadă de nopţi nedormite.
- Şi personajul lui Robin Williams nu-l ajută în privinţa asta.
- Nu, mai degrabă îl cam sapă.
- Robin mi-a zis că şi-a văzut rolul ca pe al unui Iago, încercând să-ţi afecteze conştiinţa. Ştiai asta?
- Nu. E o alegere bună. Eu n-am fost Othello.
- Dacă ar trebui să-ţi compari personajul cu unul din Shakespeare, cine ar fi acela?
- În Insomnia? Hamlet, evident (râde).
- Simţi că ai vreo legătură cu poliţistul pe care l-ai jucat?
- Te legi de oricine când eşti actor. Întotdeauna te identifici.
- Încercam să-mi dau seama dacă tipul ăsta cu moralitate ambiguă seamănă cu vreun alt personaj de-al tău.
- Am jucat în atâtea roluri, există probabil unul sau două care aduc cumva. Eu sper că nu. Dar mă cam îndoiesc.
- Robin se întreba, cu toată alergătura din Alaska în L.A. să-i vezi pe copii, fără prea mult somn, cât era viaţă reală şi cât tehnică actoricească?
- Mereu e viaţă reală. tehnică actoricească, ăsta-i un clişeu.
- Ţi-a lipsit Robin, comicul, cât ai lucrat cu el la acest proiect?
- Nu, niciodată, fiindcă el era întotdeauna amuzant când ieşeam. Robin e şi serios şi amuzant. E amândouă. Uneori îl apucă şi o vreme e dus cu sorcova. Dar e o persoană foarte atentă. (...)

E minunat să intri în contact cu cineva care face ce e sortit să facă.

- Interesantă, într-un film turnat în Alaska în perioada în care nu se întunecă deloc, e senzaţia de film noir - aleile, ceaţa, interiorul camerelor în care se strecoară lumina.
- Ştiu ce zici. Lui Chris Nolan nu-i place să filmeze noaptea, aşa că a fost poate o coincidenţă fericită. Alegerea de a face filmul acela pe platoul acela, vara, a fost foarte interesantă, fiindcă nu mai văzusem aşa ceva. Devine parte din poveste. Există din cauza luminii.

- Cât de talentat e Nolan?
- Dacă ar fi să fac profeţii, aş spune că în cele din urmă o să intre în aceeaşi categorie cu Michael Mann-ii şi Soderbergh-ii lumii. Talentul lui e înnăscut. E minunat să intri în contact cu cineva care face ce e sortit să facă. E pe felie. Îi iese cu uşurinţă şi natural. L-am văzut acolo zi de zi făcând-o.
- Cum de ai decis să lucrezi cu Nolan, din moment ce nu mai făcuse decât un film înainte?
- Ştiam că-i un regizor nou, aşa că mi-au zis «Uită-te la Memento». După ce l-am văzut mi-am dat seama că era un mare regizor, aşa că n-am putut decât să mă bucur că particip. Am lucrat la scenariu amândoi. A fost o luptă pentru mine să spun da în cele din urmă. Dar era vorba despre el şi despre ce simţeam eu că poate să facă.

Ilogicul subliminal
- Nolan credea că ţi-ai descoperit personajul din Insomnia când l-ai interogat pe prietenul fetei ucise.
- Foarte perspicace.
- Vrei să vorbeşti despre asta?
- Nu.

- Mai era de părere că scena-cheie din film e cea în care stai lângă partenerul tău după ce e împuşcat, când faţa ta trece prin toată gama de emoţii.
- Unde vrei să ajungi cu asta?
- Mă întrebam dacă a fost cea mai dificilă problemă cu care ai avut de-a face în scenariu?
- Obişnuiam să spunem „Dar dacă s-ar întâmpla cu adevărat?” Şi de acolo pornim. Asta am făcut, Chris şi cu mine. E întotdeauna altfel decât îţi imaginezi. Am încercat să rezolvăm blocajele, să suportăm presiunea luatului la bani mărunţi. La majoritatea filmelor, când le faci, apar porţiuni cu lipsă de logică. Ilogicul subliminal. Publicul vrea să creadă, vrea să participe, trebuie să-i arăţi asta - e întotdeauna aşa cu scenariştii buni, logica aceea subliminală. Duce filmul la un alt nivel.

Fragmentul de mai sus e extras din Al Pacino in Conversation with Lawrence Grobel (with a foreword by Al Pacino), apărută în 2006, la Gallery Books, şi tradusă în româneşte (cu destule scăpări, unele hilare) de Sanda Watt pentru Editura Publica (colecţia Victoria Books).

Screenshot-urile şi intertitlurile sunt de la mine. Primele de pe DVD. Celelalte din... fler!

"Fear is taking over our world"

Colin Firth în A Single Man. Atitudine, mişcare scenică, frazare, outfit. Impecabil in every aspect. Nu l-am prea luat în serios până acum, mai ales pentru că se orienta cu precădere spre roluri penibiluţe, inconsistente, de apă mică. Cu A Single Man a ieşit în larg, a depăşit geamandura propriei plafonări şi nu pot spune că nu i-a ieşit. Ba dimpotrivă!

Felicia, înainte de toate: înstrăinare în secţiune transversală

Felicia, înainte de toate nu e (încă) un film despre conflictul între generații (o tâmpenie conceptul ăsta dacă stai să-l analizezi; relevanţă 0). A-l reduce la atât denotă o conectare dial-up la realitate. Și nici un film-tentativă-de-portret-robot a părinților generației 70-80 nu cred că e. Nici o secundă nu am avut vreun puseu de identificare de tip "mama Feliciei este (și) mama mea". Nu sunt interesat, vorbind despre acest film, să văd dacă părinţii mei fit the profile. Păstrând proporțiile, e ca și cum am decupa din Apocalypse Now sălbăticia luxuriantă şi am compara-o cu vegetația pe care o știm din copilărie, din excursii în parcurile dendrologice, rezervații naturale sau din ieșirile pe munte („liane d-astea am văzut și în Bucegi” kinda shit).

Pentru mine, filmul acesta e (ca) o fotografie mișcată: developează impecabil/implacabil decalajul socio-temporal ce se instalează între oameni care nu ştiu sau nu pot, în sensul că nu au abilitatea, să comunice (de unde și pista falsă a conflictului inter-generații). Ca majoritatea oamenilor, personajele de aici au impresia că dacă spun ceva, vorbele ating ţinta. De fapt, vorbele acelea produc doar zgomot, accentuând şi mai mult distanţa, înstrăinarea. Ştiţi replica aia faimoasă din Cool Hand Luke - What we got here is... failure to communicate. Cred că filmul lui Rădulescu & de Raaf e o strălucită prelungire a acestei axiome. A comunica pare simplu, dar nu e deloc aşa. Pe lângă educaţie, chestiunea ţine mai ales de spaţiu, de condiţiile de habitat, asta ne spun cei doi. Educaţia nu poate suplini absenţa perspectivei spațiale. Cine vieţuieşte într-un acvariu sau în cutii de conservă are fatalmente orizontul limitat, indiferent de volumul de informaţie acumulat. Asta îmi pare mie că au demonstrat magistral Răzvan Rădulescu (unul din cei mai buni scenarişti ai României, aflat acum la debutul în regie, nu ştiu dacă am spus) şi Melissa de Raaf: locul în care trăim și creștem ne influențează iremediabil felul de a fi și de a vedea lucrurile.

Pilonii demonstraţiei sunt bine camuflați. Avem, pe de o parte, apartamentul familiei Mateescu, strâmt, bun conducător de claustrofobie, înţesat de cărţi. E apartamentul în care a crescut Felicia (Ozana Oancea) până să plece în Olanda. E şi un balcon acolo, de fapt, o caricatură de balcon, aşa cum au mai toate blocurile construite în vremea socialismului multilateral limitat. Îl vedem preţ de câteva secunde, atunci când Felicia revine în cameră cu nişte rufe şi momentul e epifanic (eu unul am avut o strângere de inimă privindu-i chipul şi mi-am zis: asta nu poate rămâne aşa!). Şi nu rămâne, fiindcă teribila doamnă Constantin - excepțional portret a ceea ce înseamnă fals și ipocrizie - închide acolada, în secvenţa din aeroport, când spune că pentru fumători compulsivi ca ea ar trebui inventate avioane cu ...balcon, astfel încât să existe debușeu pentru viciu pe cursele mai lungi de 3 ore. La replica asta, sala a râs, dar nu e nimic de râs. Poanta doamnei Constatin ţine indisolubil de o viziune wide angle asupra lucrurilor. Nu poţi spune aşa ceva dacă ai trăit la bloc, fiindcă nu ai timp şi mai ales spaţiu (confort) să te gândeşti la aşa ceva. Altfel spus, e clar că prospera doamnă Constantin nu a trăit într-o cuşcă doi pe doi.

Felicia..., înainte de toate, spune o poveste. O spune coerent, închegat, chiar dacă mai există pe ici, pe colo, artificii scenaristice care-ți agață atenția (de-aici reieșind că firescul își mai pierde din suflu). Cu o singură excepţie - soluţia tehnică aleasă pentru secvenţa descătușării cathartice a Feliciei - cuplul regizoral a optat pentru filmări simple, corecte, fără teribilisme vizuale. În această particulară situație, avem ambele personaje în același plan, dar „clarul” e doar pe Felicia, dezlănţuită. Maică-sa cea gureșă e mută - în sfârşit! - şi permanent out of focus. Deloc întâmplător, fiindcă filmând-o așa, Rădulescu & de Raaf ne arată încă o dată că discursul Feliciei se duce pe lângă. Apa era deja la tavan, nu mai era loc de întors, lucrurile acelea trebuiau spuse, însă efectul e nul, ambele protagoniste rămânând la adevărul propriu. Procedeul îl reîntâlnim în final, numai că de data asta tatăl e cel lăsat în ceață, în plan secund, statuie fantomatică așteptând în cadrul ușii ca Felicia să încheie o conversație telefonică ce rezolvă ecuația principală a filmului (nu intru în detalii, vă las s-o descoperiți singuri).

Și apropo de asta: mi-ar fi plăcut ca tensiunea pe care Rădulescu & de Raaf o induc pe final, când tatăl măcinat de boală (nu o să uit multă vreme figura acelui domn) nu mai răspunde la telefon, să fie exploatată până la capăt. Mă gândesc, de pildă, cum ar fi reacționat publicul la un final de tip „moartea domnului Mateescu încuiat pe dinăuntru”, mai ales în condițiile în care ultima convorbire dintre el şi Felicia fusese o ceartă, o resetare a raporturilor tată-fiică în avantajul ei. Poate că un astfel de sfârşit ar fi găurit ansamblul narativ, însă eu aş fi riscat cu acest alternate ending.

Mai spun doar atât: pentru rafalele acelea de mitralieră cu suflet, Ozana Oancea, you got my full attention from now on! Şi îţi mulţumesc pentru că, abordând acea secvenţă în maniera respectivă, m-ai obligat să mă raportez - din nou - la Cool Hand Luke. Mai exact, la partea asta (pe care ţi-o dedic):

"I know you still bear the scar, deep inside..."

Natalie Portman's (birth)day. Today. All day long. Happy birthday, darling!

"And I touch your hair, my hand tangled in a thorn-bush, and you laugh and touch my leg, your hand grated on sand paper, our eyes watered with happiness, so in love squeezing water from dead trees fallen."

Monday monologue... On thursday, by my will (II)

Screenshot from The Usual Suspects (dir. Bryan Singer/1995)

Verbal: Who is Keyser Soze? He is supposed to be Turkish. Some say his father was German. Nobody believed he was real. Nobody ever saw him or knew anybody that ever worked directly for him, but to hear Kobayashi tell it, anybody could have worked for Soze. You never knew. That was his power. The greatest trick the Devil ever pulled was convincing the world he didn't exist. And like that, poof. He's gone.

Wishful posting

Mi-am adus aminte de cinevA și cu ocazia asta m-a apucat iar o stare. Acea stare. Uite-așa am ajuns la chestiuni autoreferențiale. Din nou. N-ați vrea să fiți eu zilele astea, vă asigur!

O carte-film: "Apropierea" de Marin Mălaicu Hondrari

Marin Mălaicu Hondrari e poet (asta am înțeles de la cei care-l recenzează), dar eu am două romane cu semnătura lui (hai să le spun așa din moment ce o definiție unanim acceptată a romanului nu există). Al doilea (și cel mai recent) se numește Apropierea și se numește perfect. Nu ar trebui transformat niciodată în film (presupunând că i-ar veni cuiva ideea). E suficient de cinematografic așa cum e, alternând cadrele lungi de tip Manoel de Oliveira sau Angelopoulos, cu tăieturi abrupte și sărituri peste ax, Gondry style în ESOTSM, dar asta e doar o parte, aia tehnică. Desăvârșirea cinematografică i se trage, însă, din felul în care autorul folosește slow motion-ul pentru a face unele personaje să se apropie. Nu oricui îi iese asta, fiindcă într-un mediu încărcat de sentimente fluide, senzualitate electrostatică sau tatonări năuce, slow motion-ul e o chestiune de reglaj fin, de atingere, a "dip your toes in gently" approach, în ultimă instanță. E un instrument de seducție așa cum Wong Kar Wai înțelege să-l folosească în filmele sale, asta e prima asociere pe care o faci înaintând alene în poveste și nici nu apuci să-ți duci gândul la capăt, că zbang, iată ce-ți iese în cale:

"Cuvintele acestea îmi răsunau în minte când am auzit telefonul. Am răspuns, era Vanessa. Dragostea presupune coincidență, a zis ea. N-am zis nimic, eram buimăcit de trecerea bruscă de la o voce la alta. Ce e? N-ai văzut 2046? De acolo e. Ba am văzut, dar sunt buimac de somn și felul tău sentențios de a începe o conversație la miezul nopții, m-a blocat. Tu tot timpul ești blocat, a zis. N-am găsit nimic să-i răspund (...)"

Înțelegeți ce zic? Face contact? I hope it does! Și mai e un element ce întregește cartea-film: muzica. Muzica frazelor. Răzbate din fiecare pagină, așa cum în fiecare pagină Spania toarce ca o pisică. Și totuși, sunt sunete distincte, stereofonice, excepțional balansate. Apropo: "soundtrack"-ul din Apropierea mi-a prilejuit altă asociere. Ați auzit cu siguranță de John Barry (original music score în Midnight Cowboy, câteva Bond-uri, Walkabout, Out of Africa și alte zeci de titluri, un imdb check vă lămurește rapid). Ei bine, puțini compozitori contemporani știu să surprindă atât de fin ca Barry ceea ce am putea numi 2AM bourbon blues (cu fumul de țigară încorporat). Cartea lui Marin Mălaicu Hondrari e plină de blues-ul ăsta, "deschizi cartea, cartea geme", remember? și, mai mult decât atât, dacă îi simți textura, te pregătește pentru madrugada, acel timp intermediar - ora 3 AM - când rațiunea, cub de gheață într-un pahar cu whisky, se dizolvă, iar ușile percepției se deschid laaaaaarg. Dacă rămâi treaz și contextul e favorabil, orice ai face la 3 dimineața ai impresia că va dura o veșnicie. Astfel privită, Apropierea lui MMH, dincolo de faptul că are fibră literară de înaltă rezoluție, e și un preludiu potrivit pentru o intra debalansat într-o astfel de stare de frontieră. Please, enter the void!

An undisputable truth

I could not agree more and you (some of you) could not care less ;)

Respectfully yours, Clint Eastwood

de aici

În 1954, aveam 21 de ani în minus. Eastwood avea deja 24 peste ce aveam eu la pasiv şi bătea la porţile afirmării, trimiţând scrisori de intenţie ca orice aspirant de rând. Epistola de faţă a fost expediată lui Billy Wilder, care căuta titular pentru rolul lui Charles Lindbergh în The Spirit of Saint Louis (1957). Eastwood nici măcar nu debutase la acea vreme, aşa că s-a gândit să exploateze ocazia ivită, mai ales că-i fusese prezentat regizorului. A luat plaivazul şi s-a pus pe scris. Textul din facsimil e transcris mai jos (decent şi politicos, tânărul Clint, deşi ar fi putut fi obsecvios), deznodământul e acesta: rolul l-a primit James Stewart, iar Eastwood avea să mai aştepte un an până să bifeze prima sa apariţie pe ecran (imdb zice uncredited), în Revenge of the Creature. Privindu-i cariera peste timp, titlul i se va potrivi la fix.

Transcript

Tuesday, October 26, 1954

Dear Mr. Wilder,

Thank you for taking your time to see me last Tuesday when Mr. Arthur Lubin was kind enough to introduce us on your set. Mr. Solly Baiano of Warner Brothers seemed quite enthusiastic about my possibilities for the Lindbergh role, when he met me here at Universal where I am under contract.

I was concerned when you mentioned to Mr. Lubin that you would like to see a test. The only one Universal has made was one of those difficult interviews in which I felt I was not very good, even though I was given a contract on the strength of it. When the time comes for casting, I would appreciate so much your letting me talk with you rather than seeing this test, for I have improved in every way since that time. I feel the qualities you might be seeking can better be found in a personal interview.

Again, may I thank you and trust I did not take too much of your time. I now look forward to our next meeting.

Respectfully yours,

Clint Eastwood

4020 Arch Drive
North Hollywood

Viaţa secretă a cuvintelor

Nu despre filmul cu Sarah Polley şi Tim Robbins vreau să vorbesc, acela e enervant ca o deviaţie de sept, ci despre o secvenţă din... Titanic (dir. James Cameron), adesea trecută cu vederea în vâltoarea evenimentelor (cei ce strâmbă deja din nas, sunt rugaţi să debarce fiindcă nu au cum să înţeleagă).

Se întâmplă imediat după naufragiu, vasul e deja pe fundul oceanului, iar supravieţuitorii aşteaptă în noaptea rece ca moartea bărcile de salvare ale RMS Carpathia. Vă amintiţi? Oamenii se agaţă cu disperare de obiectele în derivă, iar Cameron nu îşi face griji că sare calul exploatând excesiv chinul, n-are probleme cu asta, important e să ne imerseze cât mai adânc în atmosfera aceea de metil şi-apoi, contrapunct fascinant, îl vedem pe DiCaprio, în apă până la grumaz, cum o aburcă pe Kate Winslet pe o scândură plutitoare sau ce-o fi bucata aia de lemn, o ţine de mână şi îi vorbeşte, conversaţia e banală, fără multe vorbe mari (la un moment dat, ea îi spune că-l iubeşte, el o dojeneşte, „nu spune asta, ai alte lucruri de făcut acum, de pildă să nu mori, promite-mi că o să trăieşti etc.”, timpul trece, e tot mai frig, „nu-mi mai simt corpul, Jack”, el continuă să-i vorbească, aburul ieşindu-i din piept nu ajută prea mult, însă ajută vorbele, pentru că vorbindu-i, o ţine în viaţă. În timp ce el îngheaţă. Cut!

„Vorbeşte-i” e şi sfatul pe care Marco îl primeşte din partea unui asistent, după toate aparenţele cam ţăcănit. E siderat de impetuozitatea şi convingerea pe care Benigno (asistentul) le afişează într-o situaţie complet absurdă. Cum să vorbeşti cuiva aflat în comă când e clar că nu te aude? Ce rost ar avea? E ridicol. „Şi totuşi - insistă Benigno - încearcă, s-ar putea să dea rezultate. Mintea femeii e un mister, chiar şi când e în comă. Vorbeşte-i". Cam asta e ideea: uneori nici nu contează ce spui, important e să crezi. Mie unul, în această clipă, îmi place să cred că sunt auzit şi dacă nu sunt auzit!

Hitch rarities: Double Take

Written & Directed by: Johan Grimonprez (2009)
(imdb credits)

CineQuiz (iunie)

N-am mai avut de un car de vreme un concurs aici, aşa că iată-l, nou-nouţ. Întrebarea e simplă: din ce film a fost extras screenshot-ul de mai sus? Se pot emite păreri, supoziţii sau certitudini, până joi dimineaţă, la 11.00. Răspunsurile corecte (dacă or fi, eu sper să!) se publică la final, când se anunţă şi câştigătorii premiului (un film din categoria "cele mai bune filme pe care nu le-aţi văzut"). Good look &... luck!

Chestiuni autoreferenţiale

Loving you is easy 'cause you're beautiful

Rachel Weisz în Agora