Remarc doar coincidența, dacă o fi vorba de așa ceva.
Nu le pot pune pe facebook din rațiuni evidente, so here we are.
Motivele pentru care secvențele acestea (le-am putea numi generic Naked men handled by women) sunt incluse în cele două narațiuni sunt diferite. În Marți după Crăciun e destul de limpede că momentul respectiv vorbește despre intimitatea rutinieră a unui cuplu (e)rodat. Logica inserției este la fel de clară ca deznodământul pe care-l anticipează.
Dincoace, în Întregalde, nu vorbim de un cuplu. Kente, bărbatul care odată cu acel duș improvizat primește și o rafală de admonestări umilitoare, este un ins tolerat într-o gospodărie din motive pe care Muntean le schițează fără echivoc. Prima reacție pe care am avut-o, dată fiind și senzația de timp real indusă de lungimea secvenței, a fost: e prea mult! Adică nu era nevoie ca dușul ăla improvizat să dureze o veșnicie (efectul de pumn în stomac se putea obține și altfel, iar în al doilea rând ne-am putea gândi chiar la „exploatarea” protagonistului, care nu-i actor de meserie). Mă rog, nu durează, însă eu așa am perceput-o prima oară.
Totuși, judecând din unghiul regizorului, era necesară exact așa cum o vedem: crudă, naturalistă, cringe. Este forma sa rece de a transmite un mesaj, lăsând planul-secvență să lovească sacadat în sensibilitatea și așteptările spectatorului. Muntean captează, prin ceea ce în spaniolă se cheamă distancia de rescate, o distanță controlată, teroarea inertă a aleatoriului (parte a condiției umane, în fond), căci seducția magică a lumii, cum zicea Baudrillard, trebuie redusă, dacă nu cumva nimicită.
Va fi top #klumea aici, pe blog, undeva între Crăciun și Revelion după Revelion, dar nu în mai sau iulie ;)
Filme unul și unul. Crema cremei. Antirid.
Madres Paralelas era anunțat încă din 2009 într-o scenă din Los Abrazos Rotos. Pentru cine a avut ochi să vadă. Ar trebui încă de pe-acum să mă apuc să caut o referință în filmele din trecut pentru noul său proiect (mai exact cartea Luciei Berlin, Manual pentru femei de serviciu, nu m-ar mira prea tare s-o găsesc pe vreun raft în Dolor y gloria sau Julieta).
Dacă ai avut nenorocul să te intersectezi cu ele de la bun, de fapt, rău început, și apoi s-au tot acumulat, you're fucked for good. Moby a fost în situația asta (tată alcoolic, sinucigaș, mamă abuzată & abuzivă), de altfel nici nu mă miră prea tare că aflu detaliile astea, muzica lui oricum le transmitea. El prin muzică s-a salvat, a ieșit din matrixul ăla nefast, chiar și acest documentar e tot o ieșire, încă una, deoarece traumelor nu le dai în cap cu faima.
Mi-aduc aminte că pe la începutul anilor 2000 găsisem o fotografie cu el pe net, era extrem de melancolic și trist în acea poză, într-un fel cred că și semănam, adică mie îmi plăcea ideea că am semăna, începusem să mă tund scurt și cred că de-aia îmi intrase în cap chestia asta, pusesem poza pe desktop, iar cineva cu care lucram la ziar mi-a zis: Băi, dar tipu' e torturat, nu e doar trist că dă bine să fie trist!
Mă rog, nu era cine știe ce observație anatreptică și nici nu era la modă narativul despre traume, deși citiserăm ceva Freud și Jung, dar o țin mine și m-a urmărit o vreme. Îmi doream să-i semăn, însă eram complet lipsit de motive care să-mi susțină demersul (din fericire, aș zice). Pe el îl prindea acea stare, era din ea și în ea și, aflând acum tot backstory-ul, îmi dau seama cât de superficial priveam lucrurile.
***
Iaca, într-un târziu, apăru și „anticiparea” mea cinematografică echivalentă cu Lord of the Rings. Am fost invitat să scriu ceva, dar problema-i mare: pot scrie 2 pagini sau 312 :)) Asta e, voi merge pe un monolog interior care se va organiza pe parcurs - și cât o ține, o ține. Înțeleg că lumea de acia citește și texte mai lungi. Să găsesc cumva echilibrul între cititor anual, fan Lynch și om cu mare respect față de Denis V.
Avertisment din start: acesta este „un eseu”, nu o recenzie, cine n-a citit cartea s-ar putea să plece rapid :))
După cum știm, avem în preambul două ecranizări concretizate (una dintre cele neconcretizate, zisă și „the most influential movie never made”, e a lui Jodorowski, găsiți pe Netflix documentarul foarte mișto - Jodoroswky`s Dune).
Prima concretizată e a lui Lynch, devenită între timp piesă de muzeu și uneori poantă (nu chiar pe drept). De care s-a dezis omul, că jumătate i-a făcut-o praf studioul. A doua, la TV, de mare succes la vremea aia, acoperind primele 3 cărți și mai corectă narativmente. Dar cu un casting 90% aiurea (mai ales pentru prima carte). Căutați voi Dune și Children of Dune și găsiți. Despre efectele vremii (la TV) nu mai discutăm - mai puțin „reale” pe alocuri decât în 1984.
Voi încerca să mă rezum la carte și la cele două filme pentru marele ecran.
„Tehnic”: surpriză, dar, cumva, remiză!
Aici includ: imagine, scenografie, costume, sunet, efecte, regie. Sigur, nu comparăm tehnologia ‘84 vs 2021, dar ambele filme se trag cumva din aceeași vână cyber-punk, industrială, „tactilă”, cu multe decoruri reale, chit că acum zâmbești la scuturile lui Lynch din ‘84. Barocul și un fel de romantism sunt acolo (așa cum și trebuie să fie) la ambele. Sigur, la Denis am crezut că mor când am văzut ornitopterele (alea de arată ca libelulele, așa cum sunt descrise în carte) și vreau unul acum, în secunda asta. Cu nota de rigoare a efectelor vizuale, contrastul dintre mic, mare, MAI mare și MAI MARE nu le-a scăpat niciunuia dintre cei doi.
Acestea fiind zise, normal că m-am retransformat în adolescent la 2021. Fantastic spectacol! Jur că n-am văzut efecte mai bune (în context) de la LOTR, de acum 20 de ani. Ce sunete am scos în barbă, „văzându-mi cartea cu ochii” pe alocuri, nu vă mai zic :)) Iar ceea ce a făcut Lynch cu miniaturi în a doua jumătate a filmului său și-a păstrat cumva o grandoare old school, chestie la care aderă și Denis aici și acum. Și mă bucură asta.
Coloană sonoră: Toto și Zimmer - despărțiți, dar împreună
Toto „i-a cântat” lui Lynch. Zimmer, lui Denis. Mi-e în continuare greu câteodată să trec peste bombasmul lui Zimmer, dar îl înțeleg în acest caz (pe lângă că muzica e fascinantă): pur și simplu treaba se vrea „o experiență senzorială totală”. Și e, muzica e un personaj, un alt alien, te derutează, înțeleg decizia, ești într-o lume pe jumătate străină. În același timp, Toto în ‘84 captează grandoarea poveștii într-o temă demnă de Old Hollywood. Cumva, nu mi se par în conflict unul cu celălalt. Se întâlnesc undeva în necuprinsul deșertului.
World-building: pe jumătate remiză
Să vă zic o ironie dă pamflet: acu, că am rererevăzut ambele filme, prima jumătate de film a lui Lynch (adică circa primul film al lui Denis) face cam aceleași lucruri. Ba chiar uneori mai bine, dar asta voi menționa la rubrica „personaje”. Revenind la primul punct, ambele filme te duc veridic în lumea x și y, cu tot ce poate oferi cinemaul la momentele respective (sau in fine, studioul). Cu nota aferentă apropo de efecte, ambele filme par imense și așa și trebuie.
Cât știm despre ele? Personajele.
O nou-ivită ironie: deși în 2021 avem doar juma’ de poveste, în „rateul” lui Lynch unele personaje sunt mai bine profilate. Exemple serios de luat în calcul: mentații. Tratați în 2021 ca un afterthought și cu niște ochi dați peste cap, să se vadă că „fac calcule”.
Exemplul 2: Dr. Yueh și trădarea sa. Lynch îl tratează cu mai multă empatie și include o scenă de mare tensiune între el și doamna Jessica.
Exemplul 3: Baronul. „De vis” în 2021, te ia cu fiori, vivat Stellan, DAR aș fi vrut mai mult complot. Există o linie narativă aproape eliminată din 2021: plantarea paranoiei în Casa Atreides, opera Baronului și a mentatului său „strâmb”. Așa cum baronul e o semi-caricatură la Lynch, aici e doar un „monstru” și atât.
Exemplul 4. Surorile Bene Gesserit. În fine, îi explică mami Jessica lui Paul cam ce cloceau. Și cam atât. Mai voiam :))
Personajele, 2: distribuția.
Pe bucata cronologică (din carte, deocamdată), câștigă Denis. Oricât îl ador pe Agent Cooper, era deja prea mare pentru Paul.
În rest, majoritatea aleși bine pentru varianta ‘84. Lăsând partea de marketing deoparte, 2021 are și el o distribuție beton. Cel mai mult mă bucur de Duncan Idaho (Momoa) - la fix. Și vizual, și ca șarm, ca în carte. În ‘84 rolul a fost distribuit aiurea (ceea ce mă miră din partea lui Lynch). Denis a găsit foarte bine ce a găsit. Să văd ce o mai fi în Part Two :).
Ironia e că, deși avem doar jumătate, am senzația că voiam să cunosc mai mult personajele. Sau în fine, să le cunoașteți mai mult, că eu știu ce învârt. Sunt cam schițate. Sigur, știi care ce și cu cine și de ce, lumea dă ce poate cu ce are, dar nu m-ar fi deranjat mai puține „vista”-uri și un pic mai multă vorbărie.
Care e mai „ermetic”? Avem public?
Sigur că avem baza de fani. Denis a făcut ce a putut și a putut mult, că nu-i fitecine. Eu, desigur, știu exact ce și cum. 1984 a făcut a doua jumătate praf. Dar oare merită DL atâta mișto, cu monologurile interioare atât de hulite? Cam cât au înțeles „neofiții” (o spun fără urmă de aroganță) din 2021? E drept, Denis a rezumat la maximum, ca la titrajul unui film foarte vorbit, să fie acolo niște idei principale. Să vedem dacă va funcționa tot ce a plantat în prima parte, pentru a doua. Eu abia aștept, normal. Pentru că, dacă e vorba de amploare, dăruire pentru materialul în cauză pe care și eu îl ador, coregrafie vizuală, am toată încrederea.
Încă ceva despre partea vizuală (cu care eu nu am avut o problemă, dimpotrivă): va trece pe la film publicul general Marvel (nu zic nici asta cu aroganță, mă număr printre), obișnuit cu imagini clare, strălucitoare și „luminate” perfect? Sau va trece de prima săptămână ?
Corectura ‘84 vs. 2021.
Din ce știm, la presiunile studioului, ‘84 s-a transformat la final într-o a doua venire a lui Hristos, cu ploaie și tot tacâmul (apropo, ploaia ar fi distrus mirodenia, adio transe, viziuni și călătorii intergalactice). Dune 2021 pare a începe să corecteze treaba asta: romanul lui Herbert, printre altele, este despre PERICOLUL mesianismului/fanatismului. Și al manipulării religioase. Și avem o mică viziune în film pe această temă. Aici sunt curios.
Nu-ș ce-am făcut aici, nu-mi dau seama ce e, aș zice că-i un fel de aiureală cu pretenții de eseu :)) [să nu exagerăm, s.m., a blog owner-ului)
Concluzii:
1. Abia aștept partea a doua. Denis ne-a presărat aperitive în prima. Multiplicați partea 1 cu 435, ca spectacol, cel puțin. Că io știu ce se întâmplă :))
2. Pe lângă „bagajul emoțional” cu care am intrat în IMAX, nu am mai asistat de un secol la așa o experiență.
3. Oricât am despica firul în patru, Dune 2021 e „a labour of love” pentru Denis și o scrisoare de dragoste pentru cinematograf, iar asta se vede (și se aude, ohohoo)! Un monument senzorial, naiv și lipsit de ironie, în cel mai bun sens al basmului (încă ceva în comun cu Dune ‘84) :).
4. Read the book! O veți adora pe Doamna Jessica.
Alexandru Eduard (alexedi)
In the rye.
Kids doing adult stuff in their own child-like way.
Adults doing kids stuff in their own adult-like way.
And, ever pervading, the arbitrariness of life.
***
„Spune că îmbătrânește «și îmi vine tot mai greu», însă bătrânului leu, rege al modernității, maestru al incorectitudinii politice, cineast cu verbiaj nestăpânit și umor copleșitor, chiar și travestit dedicat în spectacolele sale alături de Fabio McNamara, rămase ca paradigme din vremurile când serile madrilene erau cu adevărat libere și distractive nu prin OUG, i-a rămas destul curaj pentru a revoluționa establishment-ul cu povestea din Madres paralelas. Femeie ce trebuie să se confrunte cu propriile dileme morale și familiale din prezent, dar și cu povara morală a unui trecut îngropat în mormintele de pe marginea drumurilor, cu acestea a încărcat-o pe protagonistă, Penélope Cruz, dar și cu premiul de interpretare - Copa Volpi - la Veneția.
Bârlogul său te copleșește puțin. Este înțesat cu premii internaționale gravate cu numele lui, cărți despre filme, postere ale filmelor sale și fotografii cu marile nume ale cinematografiei mondiale.
Baricadat în spatele biroului său stă el: Almodóvar. Manchego (locuitor din regiunea La Mancha - nota traducătoarei), 71 de ani, o idee mai slab, cu mâini de medic blând mângâind aerul și cu părul rebel, cărunt, ridicat spre cer. Cu privirea aparent melancolică a celor care au văzut multe și nu toate bune. Și cu multe lucruri noi de povestit după mai bine de 40 de ani de experiență și peste 20 de povești memorabile înregistrate în istoria cinematografiei spaniole.” (JLA)
***
Adevărul este că am păstrat secret faptul că o mare parte din povestea filmului se bazează pe asta, pentru că îmi doream ca spectatorul să vină la cinema și să se întâlnească cu subiectul în cel mai inocent mod posibil, fiindcă este o chestiune deformată și manipulată enorm. Știu că în aceste vremuri, când totul se petrece atât de repede, este un demers inutil, dar am vrut să nu se facă zarvă pe internet pe această temă înainte ca oamenii să nu fi putut vedea măcar un cadru. Aici, în acest film, vreau să dau glas acelor familii care nu caută nici răzbunare, nici reglări de conturi, ci care vor doar să se poată aduna, chiar și în cimitir, acelor familii ce au fost împiedicate să fie împreună. Și aici este pur umanism, nu e nicio afiliere politică. Aceste familii vor doar un loc în care să poată vedea scris numele bunicului ori al tatălui și unde le pot aduce un omagiu și flori.
Există poziții mult mai dure în acest sens…
Rămân intenționat în zona asta, pentru că asta dorește majoritatea familiilor. Din fericire, acum avem o nouă lege, cea din iulie, care pune problema în mâinile administrației publice, nu în ale privaților, unde căutările s-au făcut cu subvenții, stimulente pentru voluntari și munca unor ONG-uri. Legea dată de Guvernul Sanchez acoperă tot ce ține de căutarea și deshumarea cadavrelor din gropile comune. Suntem în ultimul ceas în care se mai poate face acest lucru, pentru că am ajuns la generația strănepoților celor dispăruți, iar în multe cazuri aceștia sunt singurii care se ocupă de tot. Odată ce această generație dispare, oricât de mult ți-ai dori să rămâi fidel strămoșilor...
Îmi place teatrul ca spectator și dacă n-am făcut teatru până acum a fost din teama de a nu dezamăgi sau a nu mă dezamăgi
Ați văzut spectacolul lui Juan Diego Botto pe această temă, cu trimitere la Lorca?
De două ori. E minunat. Am ieșit plângând din sală. Iar Juan este genial. Și, după cum el însuși spunea într-un interviu, care e treaba celor ce n-au această problemă că cei afectați încearcă s-o rezolve? Societatea are o datorie față de familiile victimelor (Războiului Civil).
Că tot vorbeam de teatru, pe de altă parte este atât de prezent în filmele dumneavoastră, dar pare că vă este greu să regizați pentru scenă…
Chestiunea e că în acest moment al vieții mele mă tem că n-o să pot debuta în teatru cu avantajele noului venit, cu naivitatea și lipsa de experiență și toate celelalte, chiar dacă mă atrage foarte mult. Madres paralelas este scris ca o piesă de teatru: sunt patru personaje, decoruri puține, se vorbește foarte mult. Actrița interpretată de Aitana Sánchez-Gijón nu numai că livrează monologul din Doña Rosita la soltera (Doña Rosita, Celibatara sau Limbajul florilor este titlul unei piese de teatru scrise în 1935 de Federico García Lorca - nota trad.), dar are și propriul său monolog ca personaj ce durează șase minute. Ăsta e un lucru greu de găsit în filme. Mereu m-am simțit legat de teatru; de altfel, am fost parte din ultimul capitol al trupei Los Goliardos (celebră trupă de teatru fondată în 1964, în Madrid, de Ángel Facio, care a activat mai întâi în sfera teatrului studențesc, evoluând apoi spre cel independent - nota trad.). Am fost cu ei în ultimul spectacol și acolo am descoperit că teatrul nu era pentru mine, că nu putea fi drumul meu, pentru că nu eram un actor bun. Îmi place teatrul ca spectator și dacă nu am făcut teatru până acum a fost din teama de a nu dezamăgi sau a nu mă dezamăgi.
A vrea să faci filme, trăind într-un sătuc din La Mancha, era ca și cum ai fi japonez și te-ai încăpățâna să devii toreador; însă mi-a fost foarte clar de la bun început (că vreau să fac film)
Acum, la 71 de ani și cu douăzeci și ceva de filme la activ, ați descoperit care era acel lucru ce vă făcea special?
La acel moment, a dori să faci filme, trăind într-un sătuc din La Mancha, era ca și cum ai fi japonez și te-ai încăpățâna să devii toreador, însă mi-a fost de la bun început foarte clar: a fost una din marile descoperiri ale vieții mele, dacă nu cumva chiar cea mai mare. Deși, când am venit în Madrid să lucrez la Telefónica, era un vis irealizabil, din primele salarii mi-am cumpărat o cameră de filmat Super 8 și am început să fac o grămadă de scurtmetraje, cu scenarii scrise de mine și chiar cu actori precum Carmen Maura, pe care o știam, era o încântare. A fost o perioadă minunată. Dar nu m-am gândit la ce mă făcea diferit. Nici acum nu mă gândesc prea mult la mine însumi; de altfel, nu mi-am scris biografia și nici n-am permis nimănui să scrie una, eu ca subiect mă consider plictisitor.
Să recunoaștem, dumneavoastră ați fost diferit în tot ce făceați. V-ați exprimat diferit, ceea ce povesteați era diferit, până și modul cum vă îmbrăcați avea personalitate.
Ceva aveam, clar! Îmi amintesc că de când eram mic, în școală, lumea mă privea lung: și-n sens pozitiv, și-n sens negativ. Am avut parte de multă ostilitate și de multe ori m-am simțit respins, dar au fost și multe situații când, dimpotrivă, m-am simțit complet acceptat. Existau oameni pentru care eram un fel de magnet. În liceul teologic, în timp ce colegii mei erau la masă, mă puneau pe un fel de podium ca să citesc cu voce tare romane de Walter Scott sau Călătoriile lui Gulliver. După aceea avea loc o ceremonie pe care regret că nu am inclus-o în La mala educación: mă așezau pe culoarul din dormitoare și, în timp ce elevii se schimbau în pijamale și mergeau la baie pentru a se spăla pe dinți, eu le citeam din Viețile Sfinților și Martirilor, povești cumplite. Preoții mă alegeau pentru tot ce ținea de partea artistică. Și apoi, aveam acea voce de soprană ca a cântăreților castrați, care a dispărut după ce am împlinit 12 ani. Și, desigur, cântam la liturghie și serile, în aer liber, acompaniat la chitară de un preot. În fine, îi înțeleg pe cei ostili: fiind obligați să mă suporte trebuie să fi fost un coșmar.
Totalmente, chiar dacă Madridul este un oraș grozav, care se aseamănă cu Parisul sau Roma și în care omul are posibilitatea de a trăi o viață independentă și împlinită. Se presupune că cinematografia este o profesie lipsită de prejudecăți: ei bine, când am început, m-am lovit de exact aceleași suspiciuni pe care le trăisem în sat sau în liceu. Fix aceleași! Începuturile mele au fost foarte dificile, pentru că nimeni nu înțelegea prea bine ce făceam și nu reușeam să obțin finanțare, până când Carmen Maura și Félix Rotaeta au decis să facem scurtmetraje cu Super 8-ul ca formă de crowdfunding și au reușit să strângă 300.000 de pesetas. Cu ei am reușit să filmăm Pepi, Luci y Bom pe 16 milimetri. Eu cred că ceea ce mă făcea cu adevărat diferit era vocația. Și cât de clar îmi era mie drumul. Mai ales în anii '80, ani minunați, dar în care foarte mulți oameni valoroși au fost aruncați în șanț.
În cele din urmă, toate au ieșit cum v-ați dorit?
La nivel personal, îmi asum toată viața. Mă recunosc în ea; mă văd luptând pentru acea societate liberă pe care doream s-o construim la sfârșitul anilor '70 și care se poate concretiza într-o țară pe deplin democratică. Și am avut norocul să fi fost tânăr când acel moment a explodat și să mă pot bucura de asta. Îmi pare bine că am putut trăi toată lupta socială care a precedat acea perioadă și că a continuat până când țara s-a modernizat odată cu venirea legislaturii socialiste. Partea tristă este că nu ne-a folosit ca să creăm societatea pe care am visat-o. Dacă îmi spuneau în anii ‘80 că o să ajung să văd crescând un partid franchist, de extremă dreaptă, n-aș fi crezut nici în cele mai oribile coșmaruri. Spania niciodată n-a reușit să se vindece pe deplin. A închis răni în mod fals, din păcate. Situația politică actuală îmi lasă un gust amar.
 |
| Almodóvar consideră că în Spania s-a produs un regres al libertăților, comparativ cu anii tinereții sale. |
Vă vine greu să recunoașteți țara?
Uneori, când organizăm o premieră și mă reîntâlnesc cu oameni cu care am împărtășit acest spirit, pare că timpul nu a trecut. E adevărat că de vreo 10-12 ani trăiesc într-o izolare pe care o consider excesivă și mereu sunt pe punctul de a o destrăma, dar îmbătrântrânesc și-mi vine tot mai greu. Nu știu dacă recunosc societatea spaniolă, mai ales acum. Există un așa nivel al urletelor… Dar sunt optimist din fire și-mi place să cred că există acea Spanie bună, doar că nu este cea mai vizibilă, e înecată în decibelii în care plonjăm, dar cred că există. Cu ce nu mă pot obișnui, n-ar trebui nimeni să se obișnuiască, este acea rescriere a istoriei la care suntem supuși. Cei din Camuñas învinuind Republica Spaniolă pentru lovitura de stat militară și de a fi la originea războiului în fața domnului lider al opoziției care nu spunea niciun cuvânt... Este inadmisibil, aceste lucruri n-ar trebui permise și consider că ar trebui să ne scandalizeze foarte tare și să protestăm când auzim asemenea aberații. Sper ca legea (La Ley de Memoria Democrática) să ajute, să nu permită forțelor reacționare să ne repovestească o istorie care n-a existat. Pe noi nu ne pot minți, pentru că am trăit acele vremuri, dar cei care au 20 de ani nu au acele amintiri și sunt foarte expuși.
În această luptă de zi cu zi, care este clar o sursă de tensiune, nu survine o stare de oboseală?
Acesta este pericolul: din cauza oboselii să privim în altă parte. Este normal și uman să o facem, să ne concentrăm pe problemele personale, să avem grijă de oamenii din jurul nostru și să închidem ochii la orice altceva. Uneori cred că este exact ceea ce se urmărește din partea anumitor grupuri de presiune - să câștige prin epuizarea electoratului. Dar nu putem uita cum ne-am obținut libertatea. Pe vremea UCD (Uniunea de Centru-Dreapta a fost o coaliție politică, devenită partid, ce a condus Guvernul Spaniei în timpul tranziției de la dictatura franchistă spre democrație, între anii 1977-1982 - nota trad.), care era un partid de dreapta, s-a produs acel moment magic când nimeni nu trebuia să ne dea permisiunea de a ne comporta liber; ca tineri ne asumam libertatea și nu aveam teamă. Dar după patruzeci și ceva de ani de democrație, trăim momente extrem de delicate.
Înțelegeți atitudinea botellóneros* în pandemie?
(*Persoane care participă la botellónes - obicei apărut în Spania în ultimul deceniu al secolului 20, în special printre tineri, de a petrece în stradă, consumând băuturi alcoolice. Marile orașe se confruntă în aceste săptămâni cu o criză socială provocată de aceste botellones - nota trad.)
Vreau să fiu sincer. Mă pun în locul tinerilor și mă întreb ce aș fi făcut eu. Și cred că aș fi avut mai multă grijă de familia mea, de bunica mea, de bătrâni, dar recunosc, de asemenea, că atunci când am fost tânăr… aveam un impuls care acum nu mai există. Pe scurt, cred că aș fi fost printre cei care participă la botellónes.
Încă o dată, femeile din filmele dumneavoastră sunt mult mai interesante decât bărbații...
Trebuie să-mi asum clar. Mi-e mult mai ușor să scriu despre ele. Bărbații, dovada o aveți în Dolor y gloria, îmi ies întunecați, pentru că eu sunt referința și, chiar dacă viața mea a fost foarte barocă, de fapt, personajele sunt plictisitoare, prea puțin îndrăznețe, prea puțin puternice, fragile. În timp ce personajele feminine sunt inspirate din toate femeile foarte, foarte moderne pe care le-am cunoscut în timpul movidei*, dar au și o parte din femeile din satul meu, din copilăria mea, care se întâlneau pe-afară, cum erau mama și vecinele, femei foarte puternice și fără prejudecăți, chiar dacă trăiau în La Mancha, un loc foarte machist. Ele sunt cele care m-au format, m-au educat.
(*mișcare socioculturală din Spania anilor ‘80, foarte activă mai ales în Madrid, între 1979-1983, inspirată de un grup eterogen de muzicieni, pictori, fotografi, cineaști și caracterizată de căutarea unei schimbări totale a gusturilor și preferințelor culturale - nota trad.)
 |
| Milena Smit și Penélope Cruz, protagoniste din Madres paralelas |
Femeile lui Almodóvar se nasc puternice?
Mereu. Nu contează condiția socială sau jobul pe care-l au, mereu se bucură de o enormă autonomie morală. Oriunde ar fi sau orice li s-ar întâmpla, puterea decizională le aparține. Ca autor, le pun în tot felul de situații nebunești, foarte complicate și dificile, pentru că sunt un scriitor baroc și nu-mi ies poveștile cu familii fericite.
Da. Eu nu sunt sigur că noi, bărbații, am înțeles pe deplin maternitatea, pentru că este ceva absolut fiziologic, organic, biologic, ce depășește înțelegerea noastră. Mi se pare că suntem incapabili să înțelegem sfera acestui imens miracol al naturii noastre ca specie, nici în simțire, nici în practică.
Vă amintiți versurile acelui cântec, Voy a ser mamá, pe care l-ați interpretat alături de Fabio McNamara în anii movida?
Și care astăzi nu ar mai fi posibil pentru că s-ar dezbate ceea ce nu există scris… Îmi amintesc perfect. Am văzut recent spectacolul și nu-mi venea să cred, dar chiar dacă părea frivol, nu era chiar așa. Fabio n-a aflat, pentru că nu-i stătea mintea la așa ceva. El urca pe scenă drogat și monta spectacolul și o făcea divin. Eu eram mai în vârstă ca el și aveam alt tip de conștiință socială. Am scris versurile ca reacție la niște afișe puse de asociațiile de părinți catolici împotriva avortului, pe care se vedea o mânuță de bebeluș cerând ajutor. Le găseai în toate autobuzele. M-au revoltat atât de mult, că am scris exact opusul. (Versurile piesei se referă la o viitoare mamă ce refuză să avorteze și plănuiește să-i pună copilului numele Lucifer, să-l exploateze, să-l învețe să critice, să ucidă și să trăiască din prostituție - nota trad.)
Cum vedeți faptul că sunt mesaje în filmele dumneavoastră care astăzi scandalizează mai mult decât atunci când au fost lansate?
Mă simt norocos că le-am putut lansa. N-am avut probleme. Călugărițele din Entre tinieblas erau păcătoase izbăvite, acesta este un mesaj creștin. N-a fost nicio aluzie la vreo sensibilitate. Nu pot să cred așa ceva. Asta ne arată adevărata libertate de care ne bucuram atunci. Dacă mi-ar veni aceste povești acum, le-aș face oricum, aș îndrăzni să le fac fără ezitare, mă tem doar că unele nu ar fi distribuite. E foarte trist cum regresăm în privința libertăților. Cum este posibil ca cineva să se scandalizeze în fața unui afiș ce arată esența vieții: o picătură de lapte ce iese dintr-un sân sub forma unei lacrimi? Mai mult, cum este posibil să fie (acest afiș) cenzurat de un algoritm de rețea socială, nici măcar de un bărbat? Faptul că au ajuns să ne ceară scuze pentru acea gafă îl consider deja o victorie enormă. Como poner una pica en Flandes*.
* (Ca și când ai pune steagul în Flandra - expresie cu sensul de succes răsunător. Originea acesteia vine din Războiul de 80 de ani, cunoscut ca Revoluția Olandeză - nota trad.)
Cum ziceau ăia de la PM Dawn pe vremuri: Set adrift on a memory bliss (of you).
Asta îmi sugerează cadrul de mai sus. E din The Canyons, un film de Paul Schrader a cărui chinuită facere ar merita un film în sine. Mă rog, probabil că se va face. În orice caz, rar am văzut versuri dintr-o piesă fără absolut nicio legătură cu filmul care să se potrivească atât de bine cu atmosfera descrisă acolo.
S-au spus tot felul de chestii nasoale despre melodia celor de la PM Dawn, însă din multe puncte de vedere aș zice că e, hă hă, cu ani buni înaintea epocii în care a fost într-o vogă superficială (anii '90). Pun doar o mostră din ceea ce poate fi o definiție a vacuumului emoțional ce străbate filmul lui Schrader (lansat în 2013):
„Careless whisper from a careless man / A neutron dance for a neutron fan / Marionette strings are dangerous things / I thought of all the trouble they bring”.
Ore în șir. Aș prefera zile. Să văd, așa de Kika și Mika relax, take it easy, zbaterile influensărimii în chinurile anonimatului care, vai, ce-mi place verbul ăsta, a zămislit-o. Și unde se va întoarce cu sau fără moartea fb.
Să punem o placă, așadar. Comemorativă.
 |
| Screenshot from Freebie and the Bean (dir.: Richard Rush/1974) |
Mărul ăla mușcat transformă radical coeficientul de discombobulare asociat acestui cadru. Trebuie să vedeți filmul pentru context, lucru, pe care, iată, vi-l sugerez, deoarece cu această imagine am vrut doar vă (in)duc în ispită 😏