Ştiinţa de a face un hat-trick: Miller's Crossing

„This is a film about hats.”

(Barry Sonnenfeld, Director of Photography)

Verna: What're you chewin' over?
Tom Reagan: Dream I had once. I was walkin' in the woods, I don't know why. Wind came up and blew me hat off.Verna: And you chased it, right? You ran and ran, finally caught up to it and you picked it up. But it wasn't a hat anymore and it changed into something else, something wonderful.Tom Reagan: Nah, it stayed a hat and no, I didn't chase it. Nothing more foolish than a man chasin' his hat.

Doi fraţi (Ethan & Joel Coen), două surse literare (romanele The Glass Key & Red Harvest de Dashiell Hammett) şi două surse cinematografice (filmele din anii '30 cu bandiţi şi filmele noir din deceniul următor). Un oraş polarizat între gangsteri şi poliţişti cu moralitate flexibilă şi un "om al legii", Tom (Gabriel Byrne), care se mişcă şi gândeşte independent (cu sau fără pălărie pe cap) pentru că nimeni nu-l are la mână decisiv. Prins la mijloc în lupta pentru putere dintre şeful său şi un "cap" interlop, el manipulează informaţii, probe şi oameni din postura unui mastermind care cunoaşte limitele legilor şi preţul fiecărui gangster sau poliţist. Nu în folos personal, ci pentru a salubriza mediul înconjurător. Între pistol şi vorba bună trebuie să aleagă întotdeauna prima variantă. Şi alege. De-aici porneşte povestea. Încotro duce, o să vedeţi singuri (în caz că nu aţi văzut deja).

Incontestabil, fraţii Coen ştiu cu mingea şi o demonstrează cuprinzător. Se mişcă în direcţia ei, o plimbă cu talent pe tot terenul şi, vorba cuiva, au, n-au mingea, dau la poartă! De pe margine, Barry Sonnenfeld are grijă să vedem tot spectacolul. Tehnica sa de a filma through wide lens fluidizează jocul actorilor şi ne obligă să urmărim ca hipnotizaţi traiectoriile baletate (& bullet-ate) ale intrigii, deposedările impecabile de replică, intrările stilizate la rupere - din imprudenţă sau calculate - şi nu în ultimul rând, fiecare detaliu al unei scenografii splendid stilizate. Statisticienii au şi ei treabă: body count - 14. În offside rămân mulţi, inclusiv MVP-ul nostru cu ochi trişti, un fel de Bogart irish edition. Cred, totuşi, că poziţia lui e deliberat-cavalerească. Într-un astfel de meci nu poţi avea chiar totul, nici măcar pretenţia de a avea totul. Ceva, infinitezimal, eteric, imprevizibil, dereglează strategia de la vestiar. Acasă va pleca singur. Pe jos.

P.S. Zice Gorzo undeva că Miller's Crossing "e doar o glossă şi un exerciţiu de decoraţiune retro - ultracool, dar steril". Nu zău? Pe cuvânt de onoare? Ghinion: nici măcar el nu le poate trimite pe toate în plasă. Chiar cu poarta goală. Apropo: Miller din titlu vine de la... Michael R. Miller, omul care a lucrat la montaj!

She's young and so are we

Because I love her in a way that she'll never know!
Happy Birthday, darling...

Păcat!

Au fost doar două răspunsuri la concursul de ieri. Ambele greşite. Nu le mai public. Erau tare departe de realitate. Aşadar, nimeni nu a câştigat soundtrack-ul filmului Chungking Express. Păcat!

Cooooooo-ncurs: ascolta e vinci!

Nu de alta, da' nu am mai avut de ceva vreme + că un pic de dezmorțire mentală nu face rău nimănui. Problema e simplă: se cere să se recunoască prima melodie din playlist (nu vă lăsați păcăliți de ideogramele acelea, sunt praf în ochi) și filmul în a cărui coloană sonoră a fost inclusă. Premiul: soundtrack-ul cu pricina, integral, desigur! (varianta de rezervă pentru cazul în care potențialul câștigător îl deține deja: alt OST)

La sugestia lui Algernon, my friend from nowhere, tragerile la țintă vor fi publicate abia la final (mâine, adică luni, 27 aprilie, ora 16.00) pentru a nu-i influența desfășurarea. Nu vor fi oprite, în schimb, comentariile off topic (if any)! În timp ce scriu partea asta cu a(l)ură restrictivă, mă gândesc că data viitoare aș putea recurge la un concurs-fulger: stop joc la primul răspuns corect. Nice, sweet, fantastique... ;)

Cine-culinaria: Western Spaghetti

Poftă bună!
(film info)

Porumboiu şi Mungiu (et alii) din nou la Cannes! Dans Un Certain Regard

Gata! Ieri, au fost anunţate filmele selectate în competiţia oficială de la Cannes (12 - 24 mai) şi cele din secţiunea Un Certain Regard. Dacă în prima ligă nu a fost loc pentru ai noştri, în a doua au fost admişi cu brio Corneliu Porumboiu (Poliţist, adjectiv, titlul sună mai mult decât ofertant, als zicea într-un comentariu că e un film excepţional, eu mă simt mai aproape de stilul lui Porumboiu decât de al lui Mungiu, aşa că sper și îi doresc să fie şi premiat) şi Cristian Mungiu et alii (Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Răzvan Marculescu şi Constantin Popescu Jr) cu un omnibus intitulat Amintiri din epoca de aur (vacă încă bună de muls comunismul ăsta!).

Iată și lista completă a lungmetrajelor care vor fi prezentate anul acesta la Cannes, pe căprării.

Opener: Up (animaţie Disney)

Closer: Coco Chanel & Igor Stravisky (Jan Kounen)

Midnight screenings:
A Town Called Panic (Vincent Patar & Stephane Aubier)
Drag Me To Hell (Sam Raimi)
Ne te retourne pas (Marina de Van)

Competiţie:
Los abrazos rotos (Pedro Almodóvar)
Fish Tank (Andrea Arnold)
Un prophete (Jacques Audiard)
Vincere (Marco Bellocchio)
Bright Star (Jane Campion)
Map of the Sounds of Tokyo (Isabel Coixet)
A l'origine (Xavier Giannoli)
Das weiße Band/The White Ribbon (Michael Haneke)
Taking Woodstock (Ang Lee)
Looking for Eric (Ken Loach)
Nuit d'ivresse printaniere/Spring Fever (Lou Ye)
Kinatay (Brillante Mendoza)
Soudain le vide/Enter the Void (Gaspar Noe)
Thirst (Park Chan-Wook)
Les Herbes folles (Alain Resnais)
The Time That Remains (Elia Suleiman)
Inglourious Basterds (Quentin Tarantino)
Vengeance (Johnnie To)
Face (Tsai Ming-Liang)
Antichrist (Lars von Trier)

În afara competiţiei:
Agora (Alejandro Amenabar)
The Imaginarium of Doctor Parnassus (Terry Gilliam)
L'armee du crime/The Army of Crime (Robert Guediguian)

Un Certain Regard
Samson & Delilah (Warwick Thornton)
Adrift Brazil (Heitor Dhalia)
The Wind Journeys (Ciro Guerra)
Demain des l’aube (Denis Dercourt)
Irene (Alain Cavalier)
Air Doll (Hirokazu Koreeda)
Independance (Raya Martin)
Le Pere de mes enfants (Mia Hansen-Love)
Dogtooth (Yorgos Lanthimos)
Nobody Knows About the Persian Cats (Bahman Ghobadi)
Eyes Wide Open (Haim Tabakman)
Mother (Bong Joon-ho)
The Silent Army (Jean van de Velde)
To Die Like a Man (Joao Pedro Rodrigues)
Police, Adjective Corneliu Porumboiu
The Tales from the Golden Age (Cristian Mungiu, Hanno Hofer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru)
Tale in the Darkness (Nikolay Khomeriki)
Tzar (Pavel Lungin)
Nymph (Pen-ek Ratanaruang)
Precious (Lee Daniels)

Juriul e prezidat de Isabelle Huppert şi îi mai are în componenţă pe Asia Argento, Nuri Bilge Ceylan, Lee Chang-Dong, James Gray, Hanif Kureishi, Shu Qi şi Robin Wright Penn.

Eleganța nervoasă a unui refuz: Coppola nu merge la Cannes

Francis Ford Coppola a împlinit 70 de ani în urmă cu fix două săptămâni, iar zilele trecute i-a tratat cu flit pe boșii de la Cannes care-l invitaseră să-și prezinte pe Croazetă ultima producție - Tetro - în care joacă şi Vincent Gallo. Motivul: proiecția urma să aibă loc în afara competiției. "Poftim? Ăsta e un afront", și-o fi zis omul, drept pentru care a ieșit frontal cu un text de genul "drept cine mă luați?!", care mie, vă spun drept, mi-a mers la corazon (de-aia am și scris, altfel nu-mi băteam capul):

“While I very much appreciate the invitation, this is an independent film, self-financed and self released, and I felt that being invited for a non-competition gala screening wasn’t true to the personal and independent nature of this film. More important than Cannes, our team can focus all our time, energy and resources into the U.S. release this June 11th.”

Cât despre festival, lineup-ul nu e încă prins în agrafe (va fi anunțat joi), dar zvonurile bine dirijate îi dau ca siguri în concurs pe - puneți-vă centurile - Ang Lee, Jane Campion, Michael Haneke, Quentin Tarantino, Ken Loach, Pedro Almodóvar, Bong Joon-ho, Marco Bellocchio, Lars von Trier, Park Chan-wook și Johnnie To. Dacă ar fi să ne luăm după alții, înghesuiala pentru un Palme D'or ar fi și mai mare! Pe lângă cei amintiți deja, variety.com îi vede în luptă și pe Alejandro Amenabar, Tsai Ming-liang, Jacques Audiard, Alain Resnais sau Terry Gilliam (cu ultimul film în care apare Heath Ledger). N-aș vrea să fiu în pielea lui Thierry Fremaux ca selecționer (mai mult sau mai puțin unic)!

Eppur(i) si muove (in muvizzz)

Nu cred c-ar fi o problemă să vă rețin atenția (pentru 24 de ore, 29 de zile, până la noi ordine sau... deloc) dacă aș începe așa: iepuraș nu mai ai aripioare, domnul conte ți le-a retezat! Cum adică aripioare??? Iepurii nu au aripioare! Normal că nu au, deși ar putea. Cel puțin în filme, unde fantezia născocește creaturi care de care mai ciudate.

În fine, fiind azi încă o zi de sărbătoare, profit de ea (mai ales că, vorba unuia din bunicii mei, nu toată ziua-i zi de Paști) și scot (nu, nu din joben!), ci din ograda mea de cinefil, 5+1 urecheați adunați după nenumărate plimbări prin păduri cine-narative care de care mai bizare și întortocheate.

Nu putea să lipsească, nu avea cum să lipsească din această colecție, Frank, iepurele uriaș - pentru unii și hidos -, care prezice sfârșitul lumii as we know it într-unul din filmele devenite cult peste noapte: Donnie Darko. În opinia mea, nu apariția animalieră e sperietoarea de la capătul tunelului, ci secvențele de final peste care curg insdios acordurile trist-sfâșietoare ale piesei Mad World (un cover de Gary Jules după Tears for Fears). Ca să parafrazez un adagio celebru: the message is in the music ("And I find it kind of funny/I find it kind of sad/The dreams in which I'm dying are the best I've ever had.") Primul și cel mai bun film făcut de Richard Kelly.

Despre iepurii din Inland Empire (nu) sunt multe de spus. Vin dintr-un sitcom-online făcut de Lynch, intitulat chiar Rabbits și se duc încotro vrea el să se ducă. Am zis sitcom și Lynch?! Da, am zis. Ei bine, în cazul ăsta umorul nu poate fi decât absurd, cum tot așa sunt și nelipsitele râsete din fundal. Entități abstracte, non-entități mai degrabă, oameni-iepuri sau iepuri-oameni?, rigizi și vorbind fără noimă... Sentimentul pe care l-am avut în "prezența" lor a fost de insecuritate perpetuă. Nimic nou: așa știe Lynch să bage spaima în oase. Simplu, fără sânge pe pereţi!

Plecând de la deviza "omenirea trebuie scăpată pentru totdeauna de problemele cauzate de iepuri", un anume domn Wallace, posesor al unui câine pe nume Gromit (câinele îi tricotează jersee, iar el le poartă), încearcă să "scoată" vegetalele din capul dințoșilor cu ajutorul unui aparat de spălare a creierului. De ce?

Fiindcă e pasionat de inventică, dar și patron al unei firme care păzește grădinile unor cetățeni englezi de invaziile lui rilă-iepurilă & comp. Experimentul scapă de sub control și în zonă apare "iepurolacul", un iepure-vârcolac gigantic a cărui umbră nocturnă întunecă și îngrozește liniștita așezare de legumicultori placizi. Personajele sunt din plastilină, povestea e savuroasă, iepurașii sunt simpatici și expansivi, "fitnessul intelectual" e asigurat. Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit: animație british proaspătă și bună ca o legătură de morcovi de pe stratul din spatele casei. De la țară!

Bob Hoskins, Christopher Lloyd și Joanna Cassidy sunt câțiva din actorii în carne și oase din Who Framed Roger Rabbit (1988). În rest... personaje animate (toons). Filmul lui Robert Zemeckis, discipolul lui Spielberg și viitorul "tată" de... Forest Gump, a fost primul care a combinat, într-un mod spectaculos și credibil, jocul actorilor cu "interpretarea" animată. A ieșit genul de comedie despre care nu poți spune că e pentru copii, dar nici pentru oameni mari. E undeva între, ceea ce nu putem spune despre umor și imaginație care sunt peste tot!

Keinohrhasen sau iepurele ca pretext (eventual simbol, pentru cine e predispus la decriptări). E prezent și în film, însă în forma de pe afiș: de pluș și fără urechi (asta ar fi traducerea literală). L-am trecut în prezenta lapintologie (just invented it!) deoarece nu-mi amintesc de nici o altă producție germană de la Im Juli încoace la care să fi râs atât de mult. Și bine. Dacă ar fi să ne luăm după prejudecata conform căreia nemții nu au simțul umorului, iar poantele lor sunt la fel de amuzante ca un gard pe care se usucă vopseaua, explicația pentru porțiile consistente de hohote din Im Juli ar putea fi... Fatih Akin. Cum Keinohrhasen nu are alogeni în componență (Til Schweiger e regizor și titular al rolului principal) putem spune că teoria este infirmată și hazul garantat!

Ei bine, aici orice text e de prisos... Bugs Bunny is the king of cool, period!

După atâta iepureală tot ce-mi doresc e să nu ajung ca unul din personajele lui Cortazar, care se plângea, într-o Scrisoare către o domnişoară din Paris, că vomită iepuraşi roz!

Put the make up back on! Or better not...

Elle francaise pe aprilie iese cu o ediţie de tip "dive nemachiate" ("stars sans fards" e tagline-ul lor). Şi când zic dive, zic Charlotte Rampling, Eva Herzigova, Monica Bellucci sau Sophie Marceau (pe ultimele două le vedeţi mai jos aşa cum vor apărea în revistă), adică doamne cu pedigree, nu botoxate de carton sau photoshopate pe gradient! Provocarea aruncată cititorilor (no gender issue, here!) e străvezie: le preferaţi aşa, ca trezite în zori de zi să pună de-o cafea sau să pregătească odrasla pentru grădiniţă, ori machiate cu bidineaua şi strălucitoare ca un far de locomotivă? Eu ştiu ce aleg şi cu ochii închişi...

Ar mai fi un aspect: cele opt femei, dintre care unele actriţe (cifra poate fi interpretată şi ca o aluzie la minunatul 8 Femmes al lui Francois Ozon) sunt trecute bine de aşa-numita "primă tinereţe". Nu-i frumos să spun tocmai eu, dar Monica "plurabela" Bellucci are 44, iar Sophie Marceau 42. De Charlotte Rampling nu are sens să mai aduc vorba.

P.S.: Mi-a încolţit o idee într-un colţ de creier (cam ca domnului acela care s-a trezit cu o ramurică de brad în plămâni după ce a înghiţit accidental un mugur): de unde ştim că naturaleţea asta nu e confecţionată tot în Photoshop? Aşa cum există opţiuni pentru glossy-sclipicios, există şi pentru lousy-natural... Cruntă dilemă baudrillardiană!

Una bucată veste bună pe ziua de azi

Fratele meu a găsit, după îndelungi căutări prin pod, dulapuri şi alte cotloane, colecţia revistei Noul Cinema, colecţie pe care o credeam definitiv şi irevocabil pierdută. La începutul lui ianuarie, când i-am dat quest-ul, a raportat negativ. "O plăteşti ca nouă, ţi-e clară treaba asta, nu?", i-am spus. A încuviinţat (la telefon). Trebuia să aibă grijă de ea, conform unei înţelegeri datând din secolul trecut. Până la urmă, s-a mai gândit, s-a mai învârtit, a reluat căutările şi a ajuns să-mi însenineze ziua. Partea a doua a misiunii e cea mai simplă: să mi-o aducă! Luna viitoare, a zis el...

Thank you, bro. I'm proud of you!

De ce nu glumeam în legătură cu Eastwood

În urmă cu aproape o lună, aveam un cordial schimb de păreri cu domnul P. în legătură cu prolificul şi venerabilul Clint Eastwood. Îl redau ca atare (citiţi-l cu atenţie şi ne revedem după):

March 18, 2009 11:30 PM

djerzinski said... nu e bine să doreşti răul aproapelui ;) şi-apoi de ce să urăşti "gran torino"? omul a făcut filmul pentru prietenii lui, dintre care unii sunt rasişti! de altfel, "gran torino" reflectă fidel multe din pulsiunile americanului neaoş, care agresat/invadat de alogeni nesimţiţi se consideră îndreptăţit să se întrebe "bă, da' eu de ce-am luptat în Coreea, Vietnam etc.??? ca să mă acultureze toţi gălbejiţii ăştia cu obiceiurile lor de neam prost?" mulţi au zis că eastwood a cam pierdut contactul cu solul când s-a apucat să îngâne melodia aia pe end credits. eu văd chestiunea ca pe un bobârnac pe care şi-l aplică autoironic şi cu dichis!

March 18, 2009 11:34 PM

pantacruel said... nu ii vreau raul bietului batran. ce sa mai am cu el la 198 de ani cat are? poate doar binele spectatorilor:) banuiesc ca glumesti, la randul tau, cand il suspectezi pe nevinovatul clint de... 'autoironie si dichis' ;)

Ok, here we go again! La momentul acela am lăsat lucrurile în ceaţa pe care acum o voi risipi. Nu glumeam suspectându-l pe bătrânul Clint de "autoironie şi dichis" în Gran Torino, ultimul său film ajuns pe ecranele din România. În primul rând, fiindcă ştiu ce-i poate pielea în muzică (voi demonstra asta la un moment dat) şi în al doilea, fiindcă aşteptam ca un specialist în Eastwood, în cazul de faţă Gorzo, să afirme în cronica sa ceva de genul: „Rolul lui Clint Eastwood din noul său film, Gran Torino, este o recapitulare, o sumaţie parţial parodică, dar pînă la urmă apoteozantă, a rolurilor care au făcut din el o legendă." 

Partea înroşită e "contribuţia" mea, tocmai pentru a sublinia convergenţele de opinie. Şi Gorzo încheie aşa:

„Prezentarea lui autoparodică - un dur îmbătrînit - nu are nimic degradant, pentru simplul motiv că încă mai pare capabil să bage în spital orice golănaş care ar călca pe peluza lui. Nici măcar un spectator care n-a mai auzit de el n-ar putea să-l găsească ridicol. Comic - da, ridicol - nu.” Cam asta-i tot, deocamdată!

P.S. (în caz că nu am fost clar): eu nu iau în discuţie aici valoarea filmului, ci ştiinţa lui Clint Eastwood de a se lua - magistral - peste picior.

Adevărat s-a lansat...!

(sursă imagini: polirom.ro)

Telling his book with his words:

"Volumul de faţă conţine mai tot ce am scris despre filmul românesc - de la primul text din anii '80 (despre serialul Lumini şi umbre) şi pînă la discuţia cu A.O. Scott, la cald şi la Cannes 2008, despre Boogie. Lipsesc textele despre Lucian Pintilie (deja apărute în Dietetica lui Robinson) şi un eseu despre Iacob, scris la-nceputul anilor 90 şi îngropat în defuncta publicaţie "Film". Nu sunt numai cronici sau eseuri; sunt şi scrisori (în general de protest), dialoguri, monologuri, portrete, regrete, pagini de jurnal. Acţiuni şi reacţiuni. Castele de nisip şi valuri - noi, vechi... Tot ceea ce stimulează un critic, măturat de tot ceea ce-l enervează. Este cartea unor atitudini mai mult decît a unor certitudini."

Cinequiz

Cine e în stare să spună de unde e ruptă imaginea asta, primeşte filmul. Cine nu, rămâne cu privitul. În oglindă sau în gol... Mâine, la aceeaşi oră (18.00), trag storurile.

Later edit: ca de obicei, un singur om a știut despre ce e vorba aici. Cum el pare să fi văzut acest film, îmi rezerv dreptul de a-l premia cu ce prin cap nu îi trece. Watch out your email, sir!

În ce film ați vedea scena următoare (sau cum ați continua povestea)?

Am găsit într-un ziar de ieri o știre de care aș putea lega liniștit arhicunoscuta și tocita etichetă "viața bate filmul". Lead-ul relatării e următorul: o tânără*, îmbrăcată doar în cămaşă de noapte, şi-a lăsat maşina parcată pe banda de urgenţă a autostrăzii A1, Bucureşti - Piteşti şi a plecat să culeagă flori pentru mormântul tatălui ei, mort cu câţiva ani în urmă.

Detaliile (motivația fetei, outfit-ul ei) și forța de sugestie a acestui incident constituie, din punctul meu de vedere, o premisă suficient de puternică pentru a "vedea" întâmplarea într-un film. Făcut deja - caz în care ar intra la deleted scenes sau în versiunea director's cut/redux - sau într-unul care s-ar putea face plecând de-aici. Acum, ce vreau de la voi (rămâne ca și voi să vreți) e să indicați o peliculă în care ar putea fi integrată această scenă (eventual să argumentați succint decizia). Evident, pentru cei care se încumetă, există și posibilitatea de a agrega/dezvolta/continua/încâlci/descâlci - synoptic - povestea. Doar imaginație și răbdare vă trebuie!

La o primă interogare, filmul în care aș introduce eu secvența de mai sus e Mulholland Dr.

* fata a fost găsită de Poliție și internată ulterior într-un spital

Mă gândeam că ar fi bine să ştiţi... şi asta

În vreme ce Biblioteca de film de la Humanitas a intrat într-un fel de moarte clinică, la Polirom se naşte o nouă colecţie - Cinema - în care apar, concomitent, două cărţi pe care le voi cumpăra cu celeritate. Una aparţine chiar coordonatorului colecţiei de la Humanitas, Alex Leo Şerban (4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc; titlul nu mă încântă foarte tare fiindcă mă trimite cu gândul spre un film românesc supra-supraevaluat), iar a doua e scrisă de Andrei Gorzo şi are tot un titlu-catapultă (Bunul, răul şi urîtul în cinema). Le doresc autorilor nu atât să ajungă în bibliografia obligatorie pentru admitere, cât hit sellers! În mod normal nu ar trebui să fie probleme. În România, din păcate (în Franţa ies anual câteva sute de cărţi despre cinema), pe culoarul ăsta nu există decât concurenţă-sincron, nicidecum probe de sprint!

O are mică!

Decupat din context, ce ar putea înţelege cineva din episodul ăsta sau cum s-ar putea raporta la el? Eu, de exemplu, am înţeles din ce film a fost smuls şi că excesul de realism e, uneori, mai dăunător decât pudibonderia. În schimb, persoana care mi-a trimis acest fragment a reţinut acel ceva pe care eu l-am folosit ca titlu.