Cvasimilitudini (LXVII) [Ryan's dogs]

Screenshot from The Place Beyond the Pines (dir. Derek Cianfrance/2013)

Screenshot from Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/2013)

Trec peste decorul de tip magherniţă în care Gosling e în tandreţuri cu câinii, pentru că vreau să mă refer doar la prima imagine, extrasă din secvenţa pe care o puteţi vedea mai jos.

Aţi recunoscut melodia, nu? Mă gândeam eu! Ei bine, şi vorbesc în special pentru cei care au văzut filmul, nici că se putea o alăturare sau suprapunere mai potrivită între muzică şi ceea ce se întâmplă în cadru. Sigur, piesa lui Springsteen face masă cam cu orice, însă aici e aplicată perfect pe cursul evenimentelor. O auzim, mai întâi în surdină, încă din momentul în care cei doi îşi duc la bun sfârşit primul jaf.

La început e acoperită parţial de zgomotul motorului, de gâfâitul vomitiv al lui Luke (Gosling) şi de urletele („Yeah, we did it”) lui Robin (Ben Mendelsohn, o versiune mult mai cool a lui Sam Rockwell), însă încet, încet, pe măsură ce lucrurile se liniştesc, iar ei ajung acasă, melodia câştigă teren, culminând cu această scenă în care e repusă complet în drepturi. Cu alte cuvinte, tranzitează două secvenţe separate ca spaţiu de desfăşurare, legându-le, totuşi, într-un continuum ce asigură filmului un amperaj emoţional deloc strident şi, de asemenea, un salt spre un nivel superior de receptare. Iar amestecul de inocenţă, descătuşare şi camaraderie spontană din gesturile celor doi completează un discurs muzical non-diegetic de prim rang.

The Newsroom Countdown ## 3 [„Was Don Quixote de la Mancha done with his mission to civilize?”]

Sam Waterston (Charlie Skinner) & Jeff Daniels (Will McAvoy) in the third episode of The Newsroom (season 2) - Willie Pete (directed by Lesli Linka Glatter)

Lesli Linka Glatter? You must be kidding me! Ţin minte numele tipei de pe vremea când TVR dădea Twin Peaks, începutul anilor 90, deci. Pe atunci îmi notam pe carneţele distribuţii întregi plus jumătate de echipa de filmare, aşa că numele ăsta n-avea cum să-mi scape. Şi nici de uitat uşor nu putea fi vorba. La seriale era mai simplu: dacă un regizor lucra la mai multe episoade, îi notam doar iniţialele, iar cum Lesli Linka Glatter a bifat 4 în Twin Peaks, hop şi acronimul, LLG. Trebuia să câştig timp, genericele nu aşteptau după mine... Acum e mult mai simplu: s-a inventat imdb-ul! Hallelujah!

Mud. Despre eroi necesari şi fete zburdalnice (special guest post by Ionuţ Mareş)

Ionuţ Mareş, om de bază la Marele Ecran şi de ceva vreme şi la Metropolis, a scris primul său special guest post (sgp) pe acest blog în urmă cu nişte luni, după ce a văzut, instigat chiar de mine sau cel puţin aşa cred, Love Building, debutul Iuliei Rugină în lungmetraj. Cum şi el şi eu aşteptam tot mai nerăbdători ultimul film al sudistului Jeff Nichols (a trecut mai bine de un an de la premiera la Cannes, timp în care alte filme, mult mai recente, vezi Only God Forgives, au ieşit pe dvd/bluray) şi cum minunea s-a întâmplat zilele astea, l-am instigat iar: o dată să-l vadă şi a doua oară să(-mi) scrie. Şi fiindcă e un tip de nădejde, ordonat şi disciplinat, de condei nu mai zic, iată-ne în faţa celui de-al doilea sgp:

Mud. Despre eroi necesari şi fete zburdalnice

Prezentat în 2012, în competiţie la Cannes, Mud este al treilea lungmetraj al tânărului regizor american Jeff Nichols (n. 1978), apărut la doar un an după Take Shelter, unul din cele mai apreciate şi îndrăzneţe filme din 2011, o adevărată capodoperă în opinia unora. Plasat în Arkansas, în sudul profund al Americii, şi cu multe secvenţe filmate pe o insuliţă de pe legendarul Mississippi, Mud trimite, prin poveste, direct la Huckleberry Finn şi Tom Sawyer, care pornesc cu al lor negru Joe într-o aventură pe acelaşi fluviu, doar că într-o cu totul altă epocă.

Jeff Nichols, autor şi al scenariului, aduce pe ecran doi puşti - Ellis (Tye Sheridan, unul din cei trei fraţi din The Tree of Life) şi Neckbone (Jacob Lofland) - la o vârstă (14 ani), când instinctele caută eroi şi fete care sucesc minţi şi suflete (ce băiat la vârsta pubertăţii nu a visat să se îndrăgostească şi să ceară prietenia unei tipe mişto, după ce l-a pocnit pe derbedeul mai în vârstă ce se dădea la ea?!). Cei doi pun ochii pe o barcă, ajunsă nu se ştie cum, într-un copac pe insula pustie pe care se aventurează şi unde dau peste un fugar - Mud (Matthew McConaughey, tot mai stăpân pe capacităţile sale de mare actor).

La fel ca peisajul sălbatic, şi întâlnirea băieţilor cu hoinarul misterios şi charismatic este redată de Jeff Nichols şi de fidelul său director de imagine, Adam Stone, într-o aură mitică. Bine făcut, nebărbierit şi pletos, Mud lasă impresia că apare de nicăieri, impresie accentuată şi de superstiţiile sale ciudate (susţine, între alteşe, că ar renunţa la multe, nu şi la cămaşa-scut împotriva tuturor relelor). Cizmele sale lasă urme de cruce în nisip, iar la spate, la brăcinar, ţine un pistol, înfipt strategic. Mai mult, zice că ar a avea, undeva în oraş, o iubită trăsnet (jucată de o Reese Witherspoon surprinzător de... unglamorous), un protector în persoana unui fost asasin CIA (veteranul Sam Shepard), dar şi câţiva urmăritori adunaţi într-un soi de sectă criminală şi mânaţi de legitime dorinţe vindicative.

Este reluată astfel şi tema răzbunării sângeroase, care fusese firul narativ principal din Shotgun Stories, debutul lui Nichols din 2007, filmat tot în Arkansas. La fel cum reapare, într-o partitură secundară, şi Michael Shannon, prietenul şi actorul favorit al regizorului, distribuit în rolurile principale din primele sale două filme. Rătăcitorul Mud are toate trăsăturile pentru a deveni un model pentru cei doi băieţi (ale căror familii nu sunt tocmai perfecte). Numai că aventura lor, care capătă proporţii tot mai periculoase şi dramatice, se transformă în cele din urmă într-un soi de maturizare forţată. Sau iniţiere într-o realitate deloc de basm.

Dacă, la început, Nichols le propune protagoniştilor o lume în care eroismul şi iubirea par să coexiste, ulterior deconstruieşte minuţios întregul eşafodaj pentru a arăta că oamenii nu sunt exclusiv buni sau răi, că minciuna s-a banalizat, că dragostea nu durează o veşnicie, că fetele nu sunt aşa de uşor de cucerit, că moartea este oricând posibilă. Mă rog, o serie de lucruri credibile pe care fiecare le învăţăm pe măsură ce viaţa ne supune unui proces continuu de dezvrăjire. Pe măsură ce filmul se apropie de final, acţiunea se precipită, firele narative devin tot mai spectaculoase şi mai puţin credibile, iar melodrama se instalează fără prea mari ezitări.

Personal, i-am iertat lui Nichols alunecarea în sentimentalism şi într-un happy-end forţat. Nu doar pentru că şi le asumă cu nonşalanţă, iar perspectiva din care ni le livrează este cea a unor adolescenţi aventurieri, ci mai ales pentru că tânărul cineast american, una din vocile de referinţă ale scenei indie din SUA, este sincer până la capăt. Fără sofisticării şi trucuri inutile, Jeff Nichols ne oferă un film onest, atent lucrat şi demn de interesul oricărui cinefil cu pretenţii. (Ionuţ Mareş)

P.S.: Imaginile au fost alese de mine. Am primit dezlegarea asta. Într-un cuvânt, mulţumesc! 

Only God Forgives: „We're like Crystal, we break easy”

Mofluzi! Aşa vor rămâne mulţi dintre cei vrăjiţi de hipno-seducţia la care îi expunea Nicolas Winding Refn în Drive (ocazie cu care unii au descoperit un regizor cool, aflat totuşi la al optulea lungmetraj). Only God Forgives, noul său film, selecţionat anul acesta în competiţia de la Cannes, dar nereţinut în palmares (Drive, în schimb, primise Premiul de regie), marchează o rupere de nivel, deşi mai corect spus ar fi radicalizare estetică plasabilă undeva pe aliniamentul Kubrick - Jodorowsky.

La fel ca Drive, şi Only God Forgives este dedicat iconoclastului cineast chilian, însă e mai mult o formă sofisticată de show off şi, de ce nu?, încă o indirectă aplicată lui von Trier, care i-a închinat lui Tarkovski abrazivul său Antichrist (al cărui montaj, btw, e semnat de tatăl lui Refn, Anders)! Aşadar, simple dueluri ludic-revendicative între doi cineaşti danezi, fără o miză serioasă însă, deoarece aceste filme nu au mai nimic din consistenţa conceptuală a maeştrilor pe care îi invocă.

La fel ca amicul Gaspar Noé, trecut şi el pe generic la capitolul „special thanks”, Refn nu-şi ascunde ultra-fascinaţia pentru cinemaul propagat cândva de Stanley Kubrick (filiaţie detectabilă şi în Valhalla Rising sau Bronson). Dimpotrivă, în Only God Forgives se desfăşoară plenar, filmul fiind un plonjon geometrizat în infernul minţii unui personaj baricadat îndărătul ascezei verbale autoimpuse şi a unui complex oedipian străveziu. Un plonjon violent, extrem(ist), languros, caligrafiat într-o cromatică stupefiantă (în general, nuanţe întunecate de sângeriu şi albastru). Recursul la Kubrick e inevitabil, dar ne putem gândi şi la Argento (aluziile giallo sunt identificabile şi la nivel narativ) sau la paleta de culori folosite de Seijun Suzuki. Truth be told: imaginea, absolut splendidă, e punctul forte al filmului, iar pentru asta e responsabil Larry Smith, director de imagine la Eyes Wide Shut.

Aşadar, filo-kubrickianism în toată puterea cuvântului: de la compoziţia minuţios-geometrică a cadrelor, (plasarea personajelor întotdeauna în centru fiind un must) până la folosirea obsesivă a steadicam-ului sau, în alt registru, a violenţei (manifeste sau subliminale) ca propulsor al dispozitivului epic. 

Fiecare secvenţă e abordată (şi implicit, codată) cu un asemena simţ al mizanscenei şi cu un asemenea simţ al tempoului (lent nu înseamnă întotdeauna lipsit de ritm), încât fiecare mişcare a camerei, fiecare zoom sau travelling devin extensii ale poveştii, una de o izbitoare simplitate, apropiată de cea a unui film de serie B (inclusiv prin plasarea într-o Thailandă de serie Z). 

Dar tocmai datorită decupajului şi mizanscenei, povestea dobândeşte greutate şi precizie astfel încât, fiecare imagine, fie că vorbim de proiecţii mentale, deliruri and stuff, fie că derivă din evoluţia „obiectivă” a progresiei narative, se integrează perfect într-un labirint psiho-spaţial ce aminteşte de Shining. Aş putea numi opţiunea asta abstracţionism oniric simetrizat.

Teoretic, Only God Forgives e un film despre răzbunare având în vedere motivaţiile celor două personaje care amorsează sistematic ostilităţile: Crystal (Kristin Scott Thomas, maiestuoasă şi deliberat cabotină) răzbună moartea fiului cel mare, în vreme ce Chang (Vithaya Pansringarm) răzbună, la rândul său, abuzurile comise de gealaţii pe care „văduva neagră” îi trimite în acest război. 

Unul în care Julian (Ryan Gosling, criogenizat într-un soi de magnetism narcisiac post-Drive), fiul cel mic crescut în umbra castratoare a doi tirani, mamă şi frate, e victimă colaterală. Nu e lupta sa, motivaţiile şi traumele lui sunt altele, drept pentru care e mereu neutralizat de cele două forţe antagonice. 

E o înfruntare peste capul său şi peste puterile sale, iar el e prins la mijloc, aproape paralizat, când de izbucnirile violente ale unei mame tiranice, când de detaşarea fals-Zen a unui vigilante rece şi calculat precum ceasul morţii. Practic, e un film despre eliberare! Julian e Refn...

Dacă scena în care Chang, detectivul pensionat care împarte imperturbabil dreptatea, torturează unul din soldaţii scorpiei împlântându-i cuţite în antebraţe şi coapse şi fixându-l cu acest prilej într-un scaun din care nu se va mai ridica niciodată singur, pentru a-i perfora apoi, în aceeaşi manieră, un ochi şi o ureche, aşadar dacă scena vrea să indice cruzimea personajului care-şi urmăreşte cu înverşunare ţinta, nimic nu ne împiedică să vedem în ea şi căpoşenia lui Refn de a-şi duce la capăt exerciţiul de stil (şi admiraţie). 

Tot în acea scenă (locul în care se petrece e un club karaoke), cele câteva femei care asistă ocurenţial la interogatoriu sunt sfătuite să ţină ochii închişi cât timp se desfăşoară supliciul. Prin urmare, extindem analogia: Refn ne arată lucruri repulsive, dar în aceeaşi măsură ne provoacă să nu clipim (I dare you, motherfu**ers..., I double dare you, ştiţi vorba). Sunt curios câţi vor rezista ispitei!

P.S.: Cei de la Independenţa Film (trebuie să-mi aleg cuvintele cu ei, că-s sensibili şi degrabă vărsători de invective) spuneau în timpul Festivalului de la Cannes că vor aduce Only God Forgives în România, alături de încă 6-7 filme prezente pe Croazetă. Nu au spus şi când se va întâmpla asta, aşa că aşteptăm detalii.

Triplu Teaser

Imaginile sunt din trei filme ale căror cronici le veţi găsi aici, începând de mâine (and I mean it). Le voi publica la foc automat, exact în ordinea în care am pus imaginile. Just stay in touch!

Cvasimilitudini (LXVI) [The Naked... Trance]

Screenshot from Naked (dir. Mike Leigh/1993)

Screenshot from Trance (dir. Danny Boyle/2013)

Să nu-l aud pe Boyle că zice că nu-i aşa...

The Newsroom Countdown ## 2 (follow up)

Jeff Daniels (Will McAvoy) în episodul 2 (The Genoa Tip) din The Newsroom

The Newsroom Countdown ## 2 [„It's slow time”]

Dev Patel (Neal Sampat), ironizând începuturile timide ale Occupy Wall Street în al doilea episod [The Genoa Tip (dir. Jeremy Podeswa)] din The Newsroom (sezonul 2). Că ajunge în arest in no time e partea a doua şi că Will McAvoy în persoană îl va scoate de-acolo, folosindu-se de reputaţia sa şi de un telefon mobil, e partea cealaltă.

Fact is: The Newsroom arată din ce în ce mai bine, câştigă puncte serioase în zona unde pierdea în primul sezon (personajele secundare încep fie un pic mai mult decât suporturi pentru agăţat replici spumoase), iar opţiunea de a prezenta evenimentele în flash back s-ar putea să fie paşaportul spre sezonul al treilea! Vă puteţi convinge în seara asta, de la 8, pe HBO.

„I want to ride my bicycle...” (15) [Beijing Bicycle]

La ora asta, caravana rulează agale prin suburbiile Parisului în vreme ce lumea bună aşteaptă intrarea triumfală pe Champs-Élysées, cândva după căderea întunericului, că doar e ultima etapă a ediţiei centenare, o etapă de protocol care trebuie celebrată ca atare. Vor fi zece ture în jurul Place de Etoile şi, în loc de clasica sosire la Arcul de Triumf, se va sosi Champs-Élysées, cum spuneam, dar în nocturnă (altă premieră absolută). Noaptea sprinterilor se va încheia pe la 10.30, dar jocurile sunt făcute: se ştie şi învingătorul - Christopher Froome -, cu atât mai mult se ştie şi ocupantul ultimului loc (îl voi nominaliza aici fiindcă de el nu vorbeşte nimeni: Svein Tuft, un canadian de 36 de ani, aflat la 4 ore şi jumătate în urma liderului.

Într-un fel, şi filmul chinezului Xiaoshuai Wang e tot despre perdanţi: un tip din provincie venit în Beijing ce-şi câştigă pâinea, pardon!, orezul cel de toate zilele, cu un job de curier, şi un puşti de liceu ce caută să intre deopotrivă în graţiile unei colege şi a unei găşti de bikeri. Motiv pentru care îi fură celui dintâi bicicleta... Teenage angst, alienare urbană, tensiuni sociale: toate acestea sunt prinse în ramele unui realism sec şi crud, tributar celui din Ladri di biciclette, filmul din care ciupeşte şi ca subiect.

Screenshots from Shiqi sui de dan che/Beijing Bicycle (dir. Xiaoshuai Wang/2001)

„I want to ride my bicycle...” (14) [Rose]

Sorry for the blunt delivery, but Emily is simply gorgeous in this sometimes funny, sometimes silly dark rom-com about Victor (Bill Nighy), a hitman wanting to retire („My name is Victor Maynard, and i am 54 years old and I work as a professional killer”), and a con artist (Rose) that pushes her luck too hard cheating an art-loving mobster (Rupert Everett) with a forged Rembrandt. Despite the film's flaws and flops, Emily Blunt is fresh and airy, she plays rough or speaks easy (e.g.: she always asks her potential sexual partners how much they weigh, but she never looks really interested to find the answer), she's the heart of the funfair and the key of this farcical charade. She steals the movie and gets away with it. 

Wild Target (dir. Jonathan Lynn/2009) is the British remake of a French movie called Cible émouvante, made in 1993 by Pierre Salvadori, with a line-up including Jean Rochefort, Marie Trintignant and Guillaume Depardieu.

„I want to ride my bicycle...” (13) [Manhattan Skyline]

Screenshots from Premium Rush (dir. David Koepp/2012)

„I want to ride my bicycle...” (12) [Eva]

- I thought... since you'll go through our village, you could say hello to my dad, and give him a fish?
- What?
- He'd love that. Especially over the weekend.
- How...? Unfortunately, I have nothing to wrap...
- We could tie them on with fishing line.
- Just like that, on the bike? That's not a very good idea.

Screenshots from Das weiße Band - Eine deutsche Kindergeschichte (dir. Michael Haneke/2009)

„All good people read good books” (23)

Screenshot from Inglourious Basterds (dir. Quentin Tarantino/2009)

[Tarantino a încercat să rescrie istoria jucând cartea răzbunării à rebours. Din păcate, opţiunea e ludic-operetistică, răzbunarea (ca miză) fiind asiatizată, redusă la o formă de divertisment parodic (în Kill Bill mergea, aici nu). Nu spun că toată această mise en abyme cade în derizoriu, nici pomeneală, spun că atunci când nu deconstruieşte genuri şi subgenuri, Tarantino încetează să mai fie spectaculos. E doar previzibil şi cumva candid].

„I want to ride my bicycle...” (11) [Carapod]

„I call it the Carapod. You know, with the ground displacement persons due to the instability of geopolitics, I'm hoping that this will become a whole new way of living for economic migrants”. (Martin, the Carapod's inventor)

Minor spoiler alert: 

Unfortunately, the Carapod will be a coffin, eventually. For Martin! 

Screenshots from the last Ben Wheatley's directorial effort, Sightseers (2013)

The Newsroom Countdown ## 1 [What the hell happened to her hair?]

Primul şoc al celui de-al doilea sezon: look-ul de tip Girl with the Dragon Tattoo al fragilei Maggie (acum şi mai fragilizată)!

***

Marcia Gay Harden (Rebecca Halliday) în primul episod (First Thing We Do, Let's Kill All the Lawyers / dir. Alan Poul) din noul sezon The Newsroom

Rebecca Halliday e avocat şi conduce o serie de audieri pe marginea unei campanii de presă derulate de ACN care a adus atingere securităţii naţionale (nume de cod: Genoa). The details are sparse, dar vom afla detalii, în lungi flash back-uri, pe măsură ce episoadele curg. Titlul uverturii e un citat din Henric al VI-lea (partea a doua) de Shakespeare (who else?), sub tutela căruia va sta întregul sezon, aşa cum primul a avut puternice şi manifeste rădăcini în Don Quijote-ul lui Cervantes. „I'm on a mission to civilize. I walk a lonely road”, remember?

În România, primul episod va fi difuzat în această seară, de la ora 20.00. Pe HBO, fireşte!