„2014 a fost cu siguranţă pentru mine anul în care am petrecut cel mai mult timp prin sălile de cinema. Am ajuns la două mari festivaluri ale lumii (Berlin şi Veneţia), la TIFF pentru un week-end prelungit şi la cele din Bucureşti (nu le mai enumăr, probabil cititorii tăi sunt familiarizaţi deja cu ele). Toate acestea le-am făcut din postura unui simplu iubitor de filme şi pe cont propriu.Nu am nicio pretenţie de a diseca filmele cu instrumentele unui specialist, dar părerea celor care o fac astfel contează pentru mine. Acestea fiind zise, clasamentul meu nu e neapărat reflexia unor criterii estetice (poate aici diferă de ceea ce am văzut prin alte topuri de la noi şi de afară), ci mai curând rezultatul singurului criteriu personal: plăcerea/intensitatea pe care mi-o provoacă vizionarea unui film. Graţia din sala de cinema.
Din cele peste 200 de filme, le-am ales la finalul anului pe acestea:
Menţiune specială (cum o cere regula nescrisă a casei)
Here Be Dragons (dir. Mark Cousins/USA/2013)
Documentarul câştigator anul ăsta la One World Romania. Un regizor, erudit om de cinema, ia o cameră digitală într-o excursie de câteva zile, invitat fiind la un festival de film din Tirana. O premisă banală, nu? Rezultatul e spectaculos: cum se poate realiza cinema de cel mai înalt nivel cu o singură cameră digitală şi un creier ce secretă cinema într-un flux de gânduri de o muzicalitate similară notelor pe portativ. Film-monolog, film-eseu, experiment, film despre călătorit şi simţit. Când un asemenea om îţi este companion chiar şi o mahala a Tiranei devine prilej de reflecţii surprinzătoare.
E un film dens, stratificat, multe teme care se întrepătrund în fluxul gândurilor: abordează istoria, memoria, cultura unei ţări puţin cunoscute, dragostea necondiţionată pentru cinema în forma lui fizică (arhiva, rolele de pelicula) sau spirituală (să călătoreşti şi în timp ce călătoreşti să-ţi vină în minte tot felul de momente din filme - sunt „convocaţi” Hitchcock, Angelopoulos, Herzog), senzaţiile livreşti de moment combinate cu momente bine documentate despre cinematograful albanez. Fermecător fără pic de afectare. Acum câţiva ani era să ajung în Albania, cumpărasem şi un bilet ieftin de avion până în Tirana, bani duşi pe apa sâmbetei, citisem despre locurile ce apar în film, dar n-am mai ajuns din cauza unor complicaţii apărute la serviciu. Filmul ăsta e ca o dulce răzbunare peste timp: sunt sigur ca senzaţiile trăite de mine la faţa locului n-ar fi fost aşa de interesante precum cele dezvăluite de Mark Cousins.
* * *
10. Maps to the Stars (dir. David Cronenberg/USA/2014)9. Of Horses and Men (dir. Benedikt Erlingsson/Iceland/2013)
L-am pierdut la TIFF, dar l-am recuperat în retrospectiva bucureșteană de la Studio și a fost o surpriză foarte plăcută. O colecție bizară de sketch-uri în care omul și animalul alcătuiesc un angrenaj poate un pic cam prea strâns, de neînțeles privit din afară, dar cu siguranță de o demență vizuală pe care n-ai cum să o uiți prea ușor. Iar eu n-am cu să uit să fac gluma asta: e un film la care te duci pentru calofilia imaginilor. Wink, wink...
8. Ex aequo: Hungry Hearts (dir. Saverio Costanzo/Italy/2014) + Die Frau des Polizisten (dir. Philip Gröning/Germany/2013)
Să recunoaștem: cinema fără hipsteri în 2014 e de neconceput. Nothing wrong with that. Iar dacă pe mămica lui Dolan trebuie s-o așteptăm în cinematografe în 2015, am ales din zonă poveștile acestor două cupluri disfuncționale.
 |
Pe primul l-am văzut la Veneția și ți-am scris despre el la vremea aia, pe al doilea la TIFF şi mi-a lăsat o senzație foarte deranjantă la sfârșitul celor trei ore. Un film dus la limite extreme în ambele sensuri: tematic și stilistic.
Am avut senzația prin unele părți că ar fi același film făcut de două ori: two brothers from different fathers. Ambele au fost huiduite de critici, ambele au fost premiate la vremea lor la Veneția, iar fotografia de mai jos le leagă în mod direct. Philip Gröning (premiul special al juriului în 2013) îi oferă premiul pentru cea mai bună interpretare feminină Albei Rohrwacher pentru Hungry Hearts în 2014.
7. Gone Girl (dir. David Fincher/USA/2014)
Părerile noastre despre el sunt opuse. Tu n-ai scris în termeni laudativi despre el, dar eu sunt de acord cu formularea lui Gorzo: este filmul hollywoodian cel mai bun din anul ăsta.
6. La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/Italy/2014)
Fac parte dintre ultimii cinefili din țară care au văzut filmul lui Sorrentino pentru că am așteptat difuzarea lui la cinema. Glumind puțin, aș zice că l-am văzut pe tot, înainte să ajung în sală, sub forma potopului de screenshot-uri postate pe Facebook. Dar rezistența mea eroică a meritat: e un film foarte frumos. În primul rând, fără nicio legătură cu filmul asta, una dintre cele mai mari plăceri de lectură din ultimul an mi-a fost provocata de minunata Bartleby & Co. de Enrique Vila-Matas.
Pornind de la nuvela Bartleby a lui Melville, povestea copistului ce se retrage în sine înnebunindu-i pe cei din jur cu pasivitatea sa, Matas scrie o carte despre acei scriitori one hit wonders (fictivi sau reali, aici e tot schepsisul, graniţa dintre ficţiune şi realitate e ştearsă, mindfuck-ul e la putere, ironia atât de delicată, it's all just a trick), quitter-i voluntari dintr-ale scrisului, „practicieni ai unei ciudate forme de carpe diem, care trădează literele cu viaţa sau, de ciudă, viaţa cu moartea, militanţi ai inefabilului sau „negri“ presupuşi, în fine, o întreagă constelaţie de „bartlebi“ care mişună prin labirinticele note de subsol, fascinând prin autenticitatea lor.” (din prezentarea cărţii).
E ceva romantic, inexplicabil raţional în gestul acesta de a renunţa (I would prefer not to), în folosirea cu încredere a butonului de delete din mecanismul tău intern sau în cazul extrem, a întregii lumi exterioare, cum e copistul Bartleby. Mi-a trecut prin minte cartea aia ca o colecţie de Jep-i Gambardella privind filmul. Aluatul din care e făcut Jep e o împletire a două atitudini asupra vieţii: hedonismul, care e cea de faţadă, scoasă la înaintare, care-ţi sare prima în ochi şi bartleby-ismul bine camuflat într-un om de lume. Şi pe urmă am ajuns acasă & am citit cronica ta la film (nu i-am dat atenţie atunci când ai scris-o pentru că nu văzusem filmul) & am văzut că şi tu faci referire FIX la cartea aia. Am rămas şocat. I know I'm not THAT educated. (aici aș avea nişte obiecţii, dar ţi le spun în alt context - s.m.).
În al doilea rând, nu ştiu ce ghem de emotii s-a strâns în alţii când au văzut filmul, dar pentru mine, iertată fie-mi exprimarea brutală, filmul ăsta pute a moarte. Toate scenele acelea de petrecere lăudate pentru modul în care au fost filmate arată de parcă te-ai uita cu lupa la nişte organisme într-o veşnica & ireversibilă descompunere. Toate străfulgerările de frumuseţe iluzorie sunt contrabalansate de momente în care moartea loveşte absurd, aleatoriu, fără noimă. Unul dintre primele cadre ale filmului e un zid inscripţionat cu vorbele lui Garibaldi: Roma o morte. Putea fi un titlu alternativ al filmului, cu sensul iniţial al zicerii inversat, cu aceeaşi putere de sugestie ca La grande bellezza. Turistul japonez care cade lat după ce vede marea frumuseţe pe o caniculă ce-ţi descompune simţurile (Roma în august are capacităţi criminale). Marea (& poate unica) iubire ratată, his Rosebud moment pe care-l purtăm toţi, vine să-l bântuie din nou sub forma morţii. Companioana de suflet la senectute ce dispare din peisaj, luată la fel de absurd. Sfânta putredă on her stairway to heaven.
Face Jep pe grozavul, încearcă el să-şi însceneze o coregrafie eficace pentru protipendadă, dar când dă cu tâmpla de sicriu, nu mai e de glumit, lacrimile-s pe bune. Poate am văzut eu filmul mai negru decât e cazul. Mi-au plăcut multe lucruri pe lângă imagini: montajul, felul în care camera pluteşte peste tot, muzica, limba italiană ce răsare din gura lui Jep e de o frumuseţe şi muzicalitate departe de limba vorbită de romanul de rând. Luate fiecare pe felia ei, sunt realizări extraordinare.
Totuşi, am simţit că filmului îi lipseşte adâncimea. E un film foarte bun, dar nu cred că e o capodoperă (dar cine a zis asta, monşer? - s.m.). Timpul va da judecata de valoare. Nu e Fellini. Nu ştiu exact ce îi lipseşte, nu mă întreba, că nu sunt eu creatorul. Dialogurile rămân la un nivel de suprafaţă, au tendinţa de a se termina toate în punch lines. Ceea ce nu e un lucru rău, dar nici foarte subtil. Acum înţeleg şi eu tornada de screencaps cu care a fost împânzit FB-ul după ce filmul a „ieşit” pe surse. Şi dacă tot e vorba de cuvinte, îmi permit şi eu să postez finalul din Bartleby: nuvela vs. monologul final din film. Amândoua se încadrează în poezia morţii atotplutitoare. Bineînţeles că eu cred că primul fragment e mai bun. Marele noroc al filmului e ca nu se rezumă la cuvinte, altfel şi-ar fi pierdut din strălucire.
Melville: „There would seem little need for proceeding further in this history. Imagination will readily supply the meagre recital of poor Bartleby’s interment. But ere parting with the reader, let me say, that if this little narrative has sufficiently interested him, to awaken curiosity as to who Bartleby was, and what manner of life he led prior to the present narrator’s making his acquaintance, I can only reply, that in such curiosity I fully share, but am wholly unable to gratify it. Yet here I hardly know whether I should divulge one little item of rumor, which came to my ear a few months after the scrivener’s decease. Upon what basis it rested, I could never ascertain; and hence, how true it is I cannot now tell. But inasmuch as this vague report has not been without a certain strange suggestive interest to me, however sad, it may prove the same with some others; and so I will briefly mention it. The report was this: that Bartleby had been a subordinate clerk in the Dead Letter Office at Washington, from which he had been suddenly removed by a change in the administration. When I think over this rumor, I cannot adequately express the emotions which seize me. Dead letters! does it not sound like dead men? Conceive a man by nature and misfortune prone to a pallid hopelessness, can any business seem more fitted to heighten it than that of continually handling these dead letters and assorting them for the flames? For by the cart-load they are annually burned. Sometimes from out the folded paper the pale clerk takes a ring: - the finger it was meant for, perhaps, moulders in the grave; a bank-note sent in swiftest charity: - he whom it would relieve, nor eats nor hungers any more; pardon for those who died despairing; hope for those who died unhoping; good tidings for those who died stifled by unrelieved calamities. On errands of life, these letters speed to death. Ah Bartleby! Ah humanity!”
Jep: „Versus Finisce sempre così, con la morte, prima però c’è stata la vita, nascosta sotto i bla bla bla bla. È tutto sedimentato sotto il chiacchiericcio e il rumore, il silenzio e il sentimento, l’emozione e la paura, gli sparuti incostanti sprazzi di bellezza e poi lo squallore disgraziato e l’uomo miserabile. Tutto sepolto nella coperta dell’imbarazzo dello stare al mondo, bla bla bla bla. Altrove c’è l’altrove, io non mi occupo dell’altrove, dunque che questo romanzo abbia inizio. In fondo è solo un trucco, si è solo un trucco.”
5. Boyhood (dir. Richard Linklater/USA/2014)
Cu filmul lui Linklater sunt la polul opus față de La grande bellezza. L-am văzut la Berlin, la o doua proiecție europeană, deci mă număr printre primii lui spectatori. Ți-am scris despre el înainte să fie proiectat la TIFF.
4. Die andere Heimat (dir. Edgar Reitz/Germany/2013)
Poate interesul meu pentru limba germană din ultimii ani să fie cauza, dar ăsta ar fi un motiv pueril când îți place un film. Nici invocarea esteticii nu cred că ar fi îndeajuns de convingătoare: actori neprofesioniști perfect integrați într-o poveste din alte timpuri, un film alb/negru din care transpare blândețe și melodramă, cumva la antipodul atmosferei deprimant-apăsătoare de tip Tarr sau a celei metalic-demente din White Ribbon-ul lui Haneke.
7. Gone Girl (dir. David Fincher/USA/2014)
Părerile noastre despre el sunt opuse. Tu n-ai scris în termeni laudativi despre el, dar eu sunt de acord cu formularea lui Gorzo: este filmul hollywoodian cel mai bun din anul ăsta.
6. La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/Italy/2014)
Fac parte dintre ultimii cinefili din țară care au văzut filmul lui Sorrentino pentru că am așteptat difuzarea lui la cinema. Glumind puțin, aș zice că l-am văzut pe tot, înainte să ajung în sală, sub forma potopului de screenshot-uri postate pe Facebook. Dar rezistența mea eroică a meritat: e un film foarte frumos. În primul rând, fără nicio legătură cu filmul asta, una dintre cele mai mari plăceri de lectură din ultimul an mi-a fost provocata de minunata Bartleby & Co. de Enrique Vila-Matas.
Pornind de la nuvela Bartleby a lui Melville, povestea copistului ce se retrage în sine înnebunindu-i pe cei din jur cu pasivitatea sa, Matas scrie o carte despre acei scriitori one hit wonders (fictivi sau reali, aici e tot schepsisul, graniţa dintre ficţiune şi realitate e ştearsă, mindfuck-ul e la putere, ironia atât de delicată, it's all just a trick), quitter-i voluntari dintr-ale scrisului, „practicieni ai unei ciudate forme de carpe diem, care trădează literele cu viaţa sau, de ciudă, viaţa cu moartea, militanţi ai inefabilului sau „negri“ presupuşi, în fine, o întreagă constelaţie de „bartlebi“ care mişună prin labirinticele note de subsol, fascinând prin autenticitatea lor.” (din prezentarea cărţii).
E ceva romantic, inexplicabil raţional în gestul acesta de a renunţa (I would prefer not to), în folosirea cu încredere a butonului de delete din mecanismul tău intern sau în cazul extrem, a întregii lumi exterioare, cum e copistul Bartleby. Mi-a trecut prin minte cartea aia ca o colecţie de Jep-i Gambardella privind filmul. Aluatul din care e făcut Jep e o împletire a două atitudini asupra vieţii: hedonismul, care e cea de faţadă, scoasă la înaintare, care-ţi sare prima în ochi şi bartleby-ismul bine camuflat într-un om de lume. Şi pe urmă am ajuns acasă & am citit cronica ta la film (nu i-am dat atenţie atunci când ai scris-o pentru că nu văzusem filmul) & am văzut că şi tu faci referire FIX la cartea aia. Am rămas şocat. I know I'm not THAT educated. (aici aș avea nişte obiecţii, dar ţi le spun în alt context - s.m.).
În al doilea rând, nu ştiu ce ghem de emotii s-a strâns în alţii când au văzut filmul, dar pentru mine, iertată fie-mi exprimarea brutală, filmul ăsta pute a moarte. Toate scenele acelea de petrecere lăudate pentru modul în care au fost filmate arată de parcă te-ai uita cu lupa la nişte organisme într-o veşnica & ireversibilă descompunere. Toate străfulgerările de frumuseţe iluzorie sunt contrabalansate de momente în care moartea loveşte absurd, aleatoriu, fără noimă. Unul dintre primele cadre ale filmului e un zid inscripţionat cu vorbele lui Garibaldi: Roma o morte. Putea fi un titlu alternativ al filmului, cu sensul iniţial al zicerii inversat, cu aceeaşi putere de sugestie ca La grande bellezza. Turistul japonez care cade lat după ce vede marea frumuseţe pe o caniculă ce-ţi descompune simţurile (Roma în august are capacităţi criminale). Marea (& poate unica) iubire ratată, his Rosebud moment pe care-l purtăm toţi, vine să-l bântuie din nou sub forma morţii. Companioana de suflet la senectute ce dispare din peisaj, luată la fel de absurd. Sfânta putredă on her stairway to heaven.
Face Jep pe grozavul, încearcă el să-şi însceneze o coregrafie eficace pentru protipendadă, dar când dă cu tâmpla de sicriu, nu mai e de glumit, lacrimile-s pe bune. Poate am văzut eu filmul mai negru decât e cazul. Mi-au plăcut multe lucruri pe lângă imagini: montajul, felul în care camera pluteşte peste tot, muzica, limba italiană ce răsare din gura lui Jep e de o frumuseţe şi muzicalitate departe de limba vorbită de romanul de rând. Luate fiecare pe felia ei, sunt realizări extraordinare.
Totuşi, am simţit că filmului îi lipseşte adâncimea. E un film foarte bun, dar nu cred că e o capodoperă (dar cine a zis asta, monşer? - s.m.). Timpul va da judecata de valoare. Nu e Fellini. Nu ştiu exact ce îi lipseşte, nu mă întreba, că nu sunt eu creatorul. Dialogurile rămân la un nivel de suprafaţă, au tendinţa de a se termina toate în punch lines. Ceea ce nu e un lucru rău, dar nici foarte subtil. Acum înţeleg şi eu tornada de screencaps cu care a fost împânzit FB-ul după ce filmul a „ieşit” pe surse. Şi dacă tot e vorba de cuvinte, îmi permit şi eu să postez finalul din Bartleby: nuvela vs. monologul final din film. Amândoua se încadrează în poezia morţii atotplutitoare. Bineînţeles că eu cred că primul fragment e mai bun. Marele noroc al filmului e ca nu se rezumă la cuvinte, altfel şi-ar fi pierdut din strălucire.
Melville: „There would seem little need for proceeding further in this history. Imagination will readily supply the meagre recital of poor Bartleby’s interment. But ere parting with the reader, let me say, that if this little narrative has sufficiently interested him, to awaken curiosity as to who Bartleby was, and what manner of life he led prior to the present narrator’s making his acquaintance, I can only reply, that in such curiosity I fully share, but am wholly unable to gratify it. Yet here I hardly know whether I should divulge one little item of rumor, which came to my ear a few months after the scrivener’s decease. Upon what basis it rested, I could never ascertain; and hence, how true it is I cannot now tell. But inasmuch as this vague report has not been without a certain strange suggestive interest to me, however sad, it may prove the same with some others; and so I will briefly mention it. The report was this: that Bartleby had been a subordinate clerk in the Dead Letter Office at Washington, from which he had been suddenly removed by a change in the administration. When I think over this rumor, I cannot adequately express the emotions which seize me. Dead letters! does it not sound like dead men? Conceive a man by nature and misfortune prone to a pallid hopelessness, can any business seem more fitted to heighten it than that of continually handling these dead letters and assorting them for the flames? For by the cart-load they are annually burned. Sometimes from out the folded paper the pale clerk takes a ring: - the finger it was meant for, perhaps, moulders in the grave; a bank-note sent in swiftest charity: - he whom it would relieve, nor eats nor hungers any more; pardon for those who died despairing; hope for those who died unhoping; good tidings for those who died stifled by unrelieved calamities. On errands of life, these letters speed to death. Ah Bartleby! Ah humanity!”
Jep: „Versus Finisce sempre così, con la morte, prima però c’è stata la vita, nascosta sotto i bla bla bla bla. È tutto sedimentato sotto il chiacchiericcio e il rumore, il silenzio e il sentimento, l’emozione e la paura, gli sparuti incostanti sprazzi di bellezza e poi lo squallore disgraziato e l’uomo miserabile. Tutto sepolto nella coperta dell’imbarazzo dello stare al mondo, bla bla bla bla. Altrove c’è l’altrove, io non mi occupo dell’altrove, dunque che questo romanzo abbia inizio. In fondo è solo un trucco, si è solo un trucco.”
5. Boyhood (dir. Richard Linklater/USA/2014)
Cu filmul lui Linklater sunt la polul opus față de La grande bellezza. L-am văzut la Berlin, la o doua proiecție europeană, deci mă număr printre primii lui spectatori. Ți-am scris despre el înainte să fie proiectat la TIFF.
4. Die andere Heimat (dir. Edgar Reitz/Germany/2013)
Poate interesul meu pentru limba germană din ultimii ani să fie cauza, dar ăsta ar fi un motiv pueril când îți place un film. Nici invocarea esteticii nu cred că ar fi îndeajuns de convingătoare: actori neprofesioniști perfect integrați într-o poveste din alte timpuri, un film alb/negru din care transpare blândețe și melodramă, cumva la antipodul atmosferei deprimant-apăsătoare de tip Tarr sau a celei metalic-demente din White Ribbon-ul lui Haneke.
Încununarea muncii unui maestru octogenar al cinema-ului e o saga de epocă bine construită ce mi-a amintit tematic (viața unor sărmani ai sorții, nemți de data asta, ce caută o viață mai bună prin emigrare, ce ciudat!) de unul dintre filmele mele preferate, L'albero degli zoccoli (Olmi). Cred că și de-asta l-am pus atât de sus în clasament: felul acesta de a spune povești devine o raritate în zilele noastre.
E și singurul film din listă cu care am trișat: nu l-am văzut la cinema. Oare cum or fi fost 4 ore pe scaun? (Simplu: Cu una mai puţin decât Winter Sleep, hehe! - s.m.)
3. Winter Sleep (dir. Nuri Bilge Ceylan/Turkey/2014)
2. La danza de la realidad (dir. Alejandro Jodorowsky/Chile/2013)
Venisem chitit la Studio să nu pricep nimic și La danza de la realidad m-a încântat total. E adevărat, a contat şi faptul că e un Jodorowsky mai uşurel, inteligibil de la prima vizionare. Deşi nici aici nu lipsesc secvenţele suprarealiste (cât de minunată e cea de pe malul mării cu copilul, peştii şi pescăruşii!), cele wtf (e una şoc!, mamă-mamă) sau panseurile filozofice despre viaţă, ele sunt inserate cu măsură şi niciodată în detrimentul poveştii, integrate organic şi deloc supărătoare. Povestea e cea care primează şi e o poveste cu o putere irezistibilă de atracţie, o poveste ce pluteşte în nostalgie, un film venit din alte vremuri: realism magic împletit cu psihanaliza (sau mai bine zis psihomagie, varianta lui Jodorowsky de psihanaliză).
Daca memoria e un remake al realităţii, La danza... e un remake al memoriei, cu dublă funcţie: testamentară & terapeutică. The man healed his soul while making this movie. Filmul e mai mult sau mai puţin copilăria lui Jodorowsky trecută prin dulceaţa memoriei, iar procesul terapeutic are în centru decizia lui de a-l distribui în rolul tatălui său pe propriul lui fiu, Brontis Jodorowsky. Acesta îşi joacă bunicul (pe care dacă am înţeles bine, nu l-a cunoscut niciodată). Cum relaţia lui Jodorowsky cu propriul tată a fost una dureroasă (tiran în familie, comunist cam fanatic, scene reale de educaţie spartană) şi nici cea cu Brontis n-a fost chiar roză, cineastul se foloseşte de acest prilej ca să-şi transforme resentimentele în dragoste şi să se împace cu sine. Prin explicaţii a la Freud n-ar fi putut să folosească un actor obişnuit în rolul tatălui său pentru că acea father figure opresivă l-ar fi determinat să-l trateze pe acel om/actor cu ură, aşa, distribuindu-şi fiul, are loc o explozie dureroasă de energii, creative artistic şi distrugătoare de demoni în acelaşi timp. În altă secvenţă, complexul lui Oedip n-a arătat niciodată mai fascinant pe ecran.
Să nu fiu înţeles greşit: nu e film care presupune trecerea prin operele complete ale lui Freud sau ale altor corifei ai psihanalizei pentru a-l gusta! Brontis Jodorowsky a venit după proiecţie la o discuţie cu publicul. E o persoana încântătoare. A răspuns elaborat, doct-relaxat, la orice întrebare i s-a pus, empatic şi fermecător cu audienţa, o discuţie care s-a prelungit mult peste durata unui Q&A protocolar de 10-15 minute. „Dacă vreţi, stau cu voi până dimineaţă la poveşti, nu mă deranjează deloc”. Un om de nota 20! Iar pentru mine acest film este Amarcord-ul anilor 2000.
1. Amour fou (dir. Jessica Hausner/Austria/2014)
3. Winter Sleep (dir. Nuri Bilge Ceylan/Turkey/2014)
2. La danza de la realidad (dir. Alejandro Jodorowsky/Chile/2013)
Venisem chitit la Studio să nu pricep nimic și La danza de la realidad m-a încântat total. E adevărat, a contat şi faptul că e un Jodorowsky mai uşurel, inteligibil de la prima vizionare. Deşi nici aici nu lipsesc secvenţele suprarealiste (cât de minunată e cea de pe malul mării cu copilul, peştii şi pescăruşii!), cele wtf (e una şoc!, mamă-mamă) sau panseurile filozofice despre viaţă, ele sunt inserate cu măsură şi niciodată în detrimentul poveştii, integrate organic şi deloc supărătoare. Povestea e cea care primează şi e o poveste cu o putere irezistibilă de atracţie, o poveste ce pluteşte în nostalgie, un film venit din alte vremuri: realism magic împletit cu psihanaliza (sau mai bine zis psihomagie, varianta lui Jodorowsky de psihanaliză).
Daca memoria e un remake al realităţii, La danza... e un remake al memoriei, cu dublă funcţie: testamentară & terapeutică. The man healed his soul while making this movie. Filmul e mai mult sau mai puţin copilăria lui Jodorowsky trecută prin dulceaţa memoriei, iar procesul terapeutic are în centru decizia lui de a-l distribui în rolul tatălui său pe propriul lui fiu, Brontis Jodorowsky. Acesta îşi joacă bunicul (pe care dacă am înţeles bine, nu l-a cunoscut niciodată). Cum relaţia lui Jodorowsky cu propriul tată a fost una dureroasă (tiran în familie, comunist cam fanatic, scene reale de educaţie spartană) şi nici cea cu Brontis n-a fost chiar roză, cineastul se foloseşte de acest prilej ca să-şi transforme resentimentele în dragoste şi să se împace cu sine. Prin explicaţii a la Freud n-ar fi putut să folosească un actor obişnuit în rolul tatălui său pentru că acea father figure opresivă l-ar fi determinat să-l trateze pe acel om/actor cu ură, aşa, distribuindu-şi fiul, are loc o explozie dureroasă de energii, creative artistic şi distrugătoare de demoni în acelaşi timp. În altă secvenţă, complexul lui Oedip n-a arătat niciodată mai fascinant pe ecran.
Să nu fiu înţeles greşit: nu e film care presupune trecerea prin operele complete ale lui Freud sau ale altor corifei ai psihanalizei pentru a-l gusta! Brontis Jodorowsky a venit după proiecţie la o discuţie cu publicul. E o persoana încântătoare. A răspuns elaborat, doct-relaxat, la orice întrebare i s-a pus, empatic şi fermecător cu audienţa, o discuţie care s-a prelungit mult peste durata unui Q&A protocolar de 10-15 minute. „Dacă vreţi, stau cu voi până dimineaţă la poveşti, nu mă deranjează deloc”. Un om de nota 20! Iar pentru mine acest film este Amarcord-ul anilor 2000.
1. Amour fou (dir. Jessica Hausner/Austria/2014)
Tema e veche de când lumea - iubirea şi moartea amestecate (Eros + Thanatos) - tratată de la Orfeu & Euridice până la L'inconnu du lac. Doamna asta regizor propune reciclarea temei într-un stil epurat de emoţie, fiindcă şi iubirea aici e chestie pur abstractă, n-are nicio latură fizică.
Dacă alții sunt practicieni cât cuprinde într-ale temei, von Kleist-ul imaginat de Hausner e un teoretician ce mie mi-a adus aminte de Kirilov din Demonii lui Dostoievski: un sinucigaș ce săvârșește actul final plecând de la o construcție abstractă existentă în capul lui. Însăși regizoarea a mărturisit că a pornit punând pe tapet ideea romantică a iubirii consumate în moarte, de abia după aceea a căutat povestea care să îmbrace ideea. A ieșit un film impecabil stilistic ce pare să trezească la viață picturile impresioniste, în care jocul actorilor e la fel de puțin implicat emoțional ca într-un film de Bresson și care își are drept precursor Die Marquise von O... a lui Rohmer. Peste toate acestea, în filmul anului pluteşte o idee: To die by your side is such a heavenly way to die. (Mihai Cristea)”
