Surprizăăăăăăă: „Cinesseur 2013: a year in review” just landed!

Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi, lângă mouse vă repliaţi şi cuvântul mi-ascultaţi: aceasta este surpriza ce mi se promisese zilele trecute. Am spus că imediat ce voi afla despre ce e vorba, o voi publica aici (pe Facebook a fost din partea casei). Zis şi făcut! Aşadar, ceea ce veţi vedea în acest clip reprezintă varianta comprimată în imagini animate a acestui blog, aşa cum a arătat el, la nivel de conţinut, în 2013. Dincolo de look-ul inspirat de/din Gravity, pentru mine are relevanţă, adică mi-a reîmprospătat memoria (uitasem, de pildă, că am scris despre Los amantes... de Medem), dar şi prestanţă. Plus că m-a făcut să zâmbesc de câteva ori, vâzând unele titluri mai puţin strălucite sau nimerite (ideea e că mai puteam lucra la ele; nu toate sunt foarte clare sau concludente). M-au amuzat şi cele două Easter eggs inserate în trecere (da, ştiu, a fost Crăciunul, dar şi de Crăciun se consumă ouă), însă m-aşteptam la aşa ceva. Într-un fel, pot vorbi de o recidivă, pentru că o astfel de retrospectivă animată am primit în dar şi anul trecut... Recunosc: gestul în sine e onorant!

Gata! Aţi văzut: n-a durut şi nici mult n-a ţinut... Zic merci autorului (îl găsiţi pe generic!), la mulţi tuturor, iar duhului meu îi voi spune ceva în particular.

See everyone around!

Crème de la crème: Best films of 2013 (by Cinesseur)

Funia a ajuns la par şi ierarhia asta sau ce-o fi ea la o formă finală. Am avut de furcă nu glumă, baza de selecţie fiind parcă mai mare ca niciodată. Partea bună e că am avut de unde alege, partea proastă a părţii bune e că oricât m-am străduit, tot au rămas titluri pe dinafară.

Asupra unui singur lucru nu am avut nici un fel de dubiu: locul I. 

S-a impus de la sine. N-a fost nevoie să stau în cumpănă şi să cântăresc sau să-l compar cu potenţialii contracandidaţi. Pur şi simplu a fost... simplu. De domeniul evidenţei. Atât am avut să vă zic. 

Menţiuni speciale

* L'étrange couleur des larmes de ton corps (dir. Hélène Cattet & Bruno Forzani/Belgia+Franţa+Luxemburg/2013)

Oare ar putea răspunde la numele de film această arătare ciudată? Abia de se încheagă ca poveste, dar asta pentru că e meta-poveste ce seamănă cu un vis sub imperiul febrei. Să fie un omagiu adus cinema-ului? Desigur, convențiile genului sunt acolo, mă refer la giallo şi derivaţii săi, dar mai mult prin referinţe schiţate, săgeţi trimise spre clasici. Fulci, Argento, hai şi De Palma, deşi el este din altă ligă, tustrei sunt convocaţi la apel. Dar e oare suficent pentru a-l eticheta ca atare?

Nu ştiu, dar ce pot spune cu siguranţă e că acest caleidoscop de imagini freudiene, sunete discordante, deliruri cromatice și teme muzicale savant reciclate (Nicolai, Morricone etc.) are darul de a hărţui publicul, testându-i continuu așteptările. Sunt doar două variante: spectatorul fie va rezista stoic asaltului, fie va ceda împăcat în faţa iureşului desfăşurat pe toate fronturile. Surrender your ego, be free, be free, nu? Totuşi, în ciuda genre-bending-ului manifest, dacă ar fi să-l compar cu ceva cât de cât apropiat, aş alege Holy Motors.

 
* Blue Caprice (dir. Alexandre Moors/SUA/2013)

* Only Lovers Left Alive (dir. Jim Jarmusch/UK+Germania+Franţa+Cipru+SUA/2013)

* Ain't Them Bodies Saints (dir. David Lowery/SUA/2013)

***************************************************

15. The Spectacular Now (dir. James Ponsoldt/SUA/2013)
I-aş zice şi The Perks of Being a Wallflower al acestui an. O privire lucidă asupra vârstei (mentale, îndeosebi) de interval: ieşirea din lăstărişul adolescenţei şi intrarea în pădurea deasă a maturităţii.

14. The Grandmaster (dir. Wong Kar Wai/Hong Kong+China/2013)
WKW nu mai e ce era odată, însă fiecare film al său are acel savoir faire care-l salvează de la grabnica uitare. Pointless to say probably: ca de obicei, imaginea e un regal!

13. Computer Chess (dir. Andrew Bujalski/SUA/2013)
Unul dintre inventatorii mumblecore-ului (What's more indie than indie? Mumblecore!), aici într-un detour relativ mainstream pe teritoriul comediei absurd-lynchiene. Chess against the (time)machine, tras pe video, în format 4:3. Nerd-gasm, vorba aia.

12. Museum Hours (dir. Jem Cohen/Austria+SUA/2012)
Viena, prin ochii unei canadience a cărei călăuză prin metropola austriacă e un gardian în Kunsthistorisches Art Museum, un domn în vârstă, bonom şi spilcuit care îşi reconsideră cu acest prilej relaţia cu oraşul, cu urbanitatea cotidiană ce tinde să treacă neobservabilă. Nu e Viena din clipurile de promovare, nici cea din ghidurile turistice clasice, ci o capitală mai curând cenuşie, lăturalnică, privită cu candoarea străinului ce descoperă un miracol la fiecare colţ de stradă (fie şi sub forma unei suliţe pictate în alb şi roşu) şi filmată deliberat în maniera unui amator atras de porumbei, alei mărginaşe, frunze uscate şi, în general, de ce cele mai banale contraste şi reflexii. 

În aceeaşi măsură, e şi o fascinantă călătorie printre tablourile expuse în muzeu, văzute prin ochii vizitatorilor, ai angajaţilor şi nu în ultimul rând, ai gardianului cu voce melodioasă (Bobby Sommer) şi imaginaţie uneori îndrăzneaţă, care-şi petrece orele de serviciu căutând oddities în picturile lui Breuegel sau Bosch.

11. Câinele japonez (dir. Tudor Cristian Jurgiu/România/2013)
Lungmetraj de debut construit în jurul unui personaj nu prea vorbăreţ (Rebengiuc), lovit de ape la fel ca tipul din filmul de la poziţia a zecea. Spre deosebire de acesta, el rămâne fără casă din cauza inundaţiilor, iar lupta pe care o dă e mai mult cu el însuşi.

10. All Is Lost (dir. J.C. Chandor/SUA/2013)
Acesta chiar e un film într-un singur personaj (Redford), fără dialoguri sau jurnal citit din off când ţi-e lumea mai dragă, fără artificii inutile. Om şi ocean, atât, într-o disproporţionată luptă care pe care. Decizie hipercorectă din partea regizorului: mai multă vorbărie ar fi însemnat un balast inutil, adică exact ceea ce se petrece în Gravity, unde mai puţină logore ar fi fost, fără îndoială, un avantaj.

9. Nebraska (dir. Alexander Payne/SUA/2013)
Road movie cu vână existenţialistă, o ipostaziere tandră şi ironic-meditativă a unei Americi despre care „jucătorii” la loteria vizelor n-au nici cea mai vagă idee. Că dacă ar avea, s-ar mai gândi o dată. Bruce Dern e monumental în rolul unui bătrân încăpăţânat şi aproape ramolit care-şi convinge fiul să-i ducă la îndeplinire o ultimă idee fixă: ridicarea unui iluzoriu premiu de 1 milion de dolari (câştigat la ceva loterie fantomă). Revelaţia vine, însă, din partea doamnei June Squibb, actriţă cu care Payne a mai colaborat în About Schmidt. Acolo nu i-a oferit o partitură prea generoasă, în schimb s-a revanşat acum, dându-i ocazia de a fura literalmente prim-planul ori de câte ori apare.  [review done in progress]

8. Nobody's Daughter Haewon (dir. Hong Sang Soo/Coreea de Sud/2013)
Un film intimist despre vulnerabilitate la o vârstă la care orice e posibil, dar nimic nu e mai sigur decât eşecul. Jane Birkin are o scurtă apariţie, o prezenţă totalmente neaşteptată şi eminamente reconfortantă.

7. Upstream Color (dir. Shane Carruth/SUA/2013)

Un SF cu accente light horror, demn de Cronenberg (senior) ca abordare tematică, transpus vizual în termenii poeticii lui Malick. Fără să exagerez cu analogiile, sunt tentat să afirm că filmul ăsta e versiunea cinematografică a Ritualului primăverii de Stravinski. De asemenea, un SF modulat când pe notele joase, când pe cele înalte ale descrierii naturii umane în toată splendoarea şi urâţenia ei, construit înadins să bruscheze falsul confort al dinainte ştiutului şi să problematizeze pe teme care încă par basme (furtul de identitate prin metode ce eludează arcanele legislative). O experienţă senzorială intensă şi tulburătoare, filmul lui Carruth (al doilea, primul a fost... Primer, pentru cei ce nu ştiu de unde să-l ia) ar putea schimba regulile cinema-ului narativ dacă va găsi suficienţi adepţi. Sau susţinători.

6. The Congress (dir. Ari Folman/Israel+Germania+Polonia+Luxemburg+Franţa+Belgia/2013)

O scrisoare de dragoste pentru Robin Wright (şi prin extensie actorului şi artei sale) inspirată de romanul lui Stanislaw Lem. The Congress is the ultimate mash up: cinema clasic + animaţie + futurologie. Minunat, inovator, subversiv. 

5. Before Midnight (dir. Richard Linklater/SUA/2013)

4. The Counselor (dir. Ridley Scott/SUA/2013)

Nu e un crowd pleaser şi nici convenţional nu e. Ba mai mult, în raport cu standardele comerciale impuse în mod curent de marile studiouri se poziţionează la polul opus. Până şi concesia pe care destule neo-noir-uri o mai fac pentru a combate crisparea ce pune stăpânire pe un public obişnuit cu alt mod de operare (a se vedea, de ex., rezolvarea customer oriented din Body Heat-ul lui Lawrence Kasdan, de pildă, dar nu numai acolo) se transformă aici, subtil, într-o caricatură. Culmea, inclusiv o parte din criticărimea scrobită s-a ofuscat din cauza acestei abateri de la norme!

Dacă adăugăm lipsa de compasiune faţă de personaje (preponderent luzări care, într-un roman poliţist cu Phil Marlowe, mor la paginile 76 sau 83 şi nimeni nu îi plânge), cruzimea explicită şi omniprezenţa senzaţiei de fatalitate, se conturează destul de limpede o formulă ce poate justifica receptarea ultradivizată de care a avut parte The Counselor. Reacţiile negative sunt generate, paradoxal, de calitatea specială, nehollywoodiană, a scriiturii lui Cormac McCarthy, total şi-n mod fericit ruptă de tipare sau de feedback-ul focus-grupurilor de consumatori. Ba mai mult, străbătută şi de o blândă afecţiune pentru trecutul glorios al unor genuri cândva în vogă.

E adevărat şi următorul aspect: dacă filmul lui Scott e failibil pe undeva, atunci responsabilitatea în sensul ăsta aparţine tot scriiturii, căreia i se pun în spate predispoziţia celor ce se perindă prin cadru pentru vorbitul în pilde, gratuitatea blasfemiilor la care se dedă din calcul, nu din convingere, personajul diabolic nr. 1 (o doamnă malefică, desigur, pe nume... Malkina), clişeizatul binom curvă/femeie virtuoasă reprezentat aici de Malkina (Cameron Diaz) şi Laura (Penelope Cruz), inversat în raport cu imaginarul clasic doar prin... schimbarea culorii părului etc. Şi dacă tot am pomenit-o pe Diaz, în jocul ei se simte mersul la sigur, ceea ce nu o face întotdeauna convingătoare. Dar acestea sunt pricini de poticnire, nimic mai mult.

Dincolo de ele, pentru cei ce vor să vadă, The Counselor rămâne specia rară de film ce-şi croieşte o identitate mai ales din absenţe: teza sa esenţială e explorată nu prin tradiţionala naraţiune a ispăşirii, ci prin lipsa ei, printr-o disperare oglindită în cele mai crude forme ale sale. Aşa se face că, deşi întreaga construcţie epică evocă tragedia clasică, solemnitatea tragediei este luată mai mereu în răspăr, dovadă că ostilităţile se termină băşcălios-simetric pe ritmurile latino optimiste pe care încep. Chiar dacă aparent îl subminează, The Counselor înseamnă un serviciu adus noir-ului, redând formulei demnitatea, tonul ireverenţios şi frica atavică pe care le vehicula odată.

Alianţe fericite de acest fel se întâmplă când un prozator pur sânge şi un cineast cu pedigree primesc mână liberă şi sunt lăsaţi să-şi facă treaba până la sfârşit. Apreciez şi apăr oricând genul ăsta de libertate acordată unui cineast, girul financiar menţinut până la capăt pentru un proiect atipic, în comparaţie cu finanţarea fariseică a unor superproducţii sclifosite, care, sanchi!, ar duce pe noi culmi de civilizaţie şi progres cinematograful popular cu spoială quality. Din fericire, quality e ce fac McCarthy şi Scott, nu musiu Cuarón în Gravity.

3. Frances Ha (dir. Noah Baumbach/SUA/2012) 

2. Ex aequo: Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/Danemarca+Thailanda+SUA+Suedia/2013) & Inside Llewyn Davis (dir. Ethan & Joel Coen/SUA/2013)

fotomontaj: moa

 1. La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/Italia+Franţa/2013)

Apropo de Revelioanele tip Gatsby style: organizarea lor prin România, de la Palatul Parlamentului la nu ştiu ce fostă Casă Judeţeană de Cultură, e încă o dovadă de mimetism de neam prost, meltenism şi, cum altfel?, incultură cinematografică. Însă li se potriveşte tuturor, asta e cert: organizatorilor, invitaţilor, doritorilor rămaşi pe la uşi etc. Dacă aş fi avut un job în zona asta, aş fi optat pentru sindrofia din filmul lui Sorrentino. Decadenţă, rafinament, stil & more, toate sunt acolo, în caz că vrei să ţinteşti spre ele cu adevărat. Or party-urile gatsbiene de la noi n-au nici o treabă cu astea! Rostul lor, dincolo de acela de imitaţie adibas, e să reflecte parvenitismul, ţopenia şi, în cel mai bun caz, snobismul.

La mulţi ani, tuturor!

***
Later edit: Aşa e, To the Wonder n-a prins lista, dar pe listă sunt cel puţin două filme ce-i sunt îndatorate lui Malick până peste cap.

Crème de la crème: filmele româneşti ale anului 2013 (top 5+)

Timpul (meu) e preţios zilele astea. Am aruncat la coş formalităţile de până acum şi intru ex abrupto în subiect: acesta este episodul al treilea din cine-retrospectivele cinesseurice aferente anului 2013. Luaţi, citiţi şi nu vă minunaţi! De toţi cei pomeniţi mai jos veţi mai auzi, mai ales că de cel puţin unul dintre ei tot aici aţi auzit prima oară.

Menţiune: Brigada neagră (regia Andrei Teodorescu)

Scurtmetraj distins cu Marele Premiu la CineMAiubit 2013, festival unde a fost premiat şi regizorul (în numele preşedintelui UCIN). Nu, nu pentru întreaga carieră (hahaha!), ci în semn de încurajare a talentului/ştiinţei de a (re)dresa banalitatea în interesul superior al artei.

Potrivit Danei Duma, cea care i-a înmânat trofeul, alegerea lui Teodorescu e şi un pariu cu viitorul. Adică el nu e un laureat oarecare, un circumstanţial de loc, ca să zic aşa, ci unul de timp. Care ar trebui să le confirme flerul. Înţeleg că până acum le-au ieşit previziunile, printre pronosticurile reuşite regăsindu-se nume ca Mungiu, Voican, Netzer...

Acuma că nu mi-aş însuşi din oficiu predicţiile UCIN, dar s-a nimerit ca opţiunea lor să coincidă cu a subsemnatului. Dincolo de faptul că Dan Condurache, în rolul unui şofer cam idiot, e din alt film prin cabotinismul cu care înţelege să redea idioţenia, am apreciat dezinvoltura şi sobrietatea tratării subiectului: Elvis, Raţă şi Jan, trei luzări din sudul sălbatic al ţării, hipnotizaţi de ştirile de la ora 5, manele şi trăscău, pun la cale jefuirea maşinii Poştei cu ajutorul unei ciurde de vaci. Cu o astfel de poveste nu-i deloc greu să o iei pe arătură, tentaţia expeditivului facil fiind la îndemână. Ori, pe lângă formula cromatică elegantă (alb-negru), un alt punct forte e simplitatea decupajului. Nu e lipsă de mijloace tehnice, ci stăpânirea mijloacelor de exprimare.

Apropo: Teodorescu a mai avut un film în competiţie, Profesorul, tot alb-negru, dar pe 35 mm, spre deosebire de primul, care-i pe 16. Nu m-a impresionat cine ştie ce, însă e properly executat.

***************************************
5. La egalitate:
* O umbră de nor (regia Radu Jude)
* Şanţul (regia Adrian Silişteanu)
* Bad Penny (regia Andrei Creţulescu)

„Fac scurtmetraj atunci când găsesc o poveste care-mi place şi care pur şi simplu nu trebuie şi nu merge întinsă pe spaţii largi, dacă nu vrei să-i strici farmecul”, a explicat Jude apariţia Umbrei..., scurtmetraj inclus, anul ăsta, în secţiunea canneză Quinzaine des Réalisateurs. Silişteanu s-a apucat de Şanţul ca să-şi încerce mâna ca regizor, el fiind director de imagine, iar Pavlu spunea la Nocturnele damei închipuite de la TVR, că Bad Penny, în care joacă alături de Vasluianu şi Boguţă, s-a născut mai mult pentru sufletul lor. Şi nu-i deloc rău că-i aşa! Entuziasmul, relaxarea şi plăcerea de a duce un proiect la capăt - eminamente de dragul proiectului - se simt în toate aceste trei producţii, dar mai cu seamă în Bad Penny, veritabilă mostră de cinema sănătos la cap, dezinvolt şi fără complexe. Am simţit nevoia să le includ aici pentru ceea ce sunt şi pentru că vorbesc simplu şi pertinent despre lucruri serioase precum moarte, prejudecăţi, răutate sau inocenţă. Iar Pavlu, în Bad Penny, e... (clovnul) suprem!

4. Domestic (regia Adrian Sitaru)

3. Când se lasă noaptea peste Bucureşti sau Metabolism (regia Corneliu Porumboiu)

Apreciez nespus fronda extremistă practicată de Porumboiu. Cred în vocaţia lui de decolonizator de clişee. Şi trebuie să recunosc că are stofă de kamikaze şcolit în Frăţia musulmană, alegând să meargă pe calea maximei ermetizări/abstractizări a limbajului cinematografic. De regulă, astfel de poziționări radicale sfârşesc într-o fundătură, dar am încredere că Porumboiu va intui pericolul şi fie îl va evita la timp, fie se va opri de tot, mofluzând deopotrivă taberele pro şi contra. Fiindcă cinema-ul cultivat de el la ora actuală e unul care polarizează dramatic, chit că lui nu-i pasă de asta.

El are obsesii (zgâlţâirea obiceiurilor gândirii pătrate, de pildă, desţelenirea suprafeţelor cerebrale aplatizate de junk-uri), ticuri, trademark-uri, iar toate astea şi alte câteva sunt mult mai importante pentru el decât audienţa. În fond, Metabolism - un titlu ce i-ar fi plăcut şi lui Foucault - cu un astfel de material tratează. Şi nu e materialul clientului, fuck the customer! Monoton, monocrom, monocord ca zgomotul scos de o viperă sugrumată. E un spectacol pentru care merită să plăteşti (nu numai biletul)!

Bonus track:

2. Poziţia copilului (regia Călin Peter Netzer)

1. Câinele japonez (regia Tudor Cristian Jurgiu)

Acestea fiind scrise, vă aştept mâine, la aceeaşi oră (20:13), la marea şi cea din urmă cine-retrospectivă a anului: Crème de la crème by Cinesseur. Între timp s-a copt şi surpriza ce mi se pregătea. Am văzut-o: spectaculoasă şi uberpersonalizată (Mille grazie!). Va fi disponibilă şi aici, însă abia pe 1 ianuarie.

Cinci deziluzii cinematografice (mai mici sau mai mari) în 2013

Ştiţi deja cum merge treaba cu ierarhiile pe-aici, aşa că voi intra direct în chestiune. Poate ar trebui precizat, totuşi, că deziluziile furnizate de rezervoarele internaţionale de filme sunt la altă scară comparativ cu cele produse de/în acvariul românesc, dar e de înţeles. Retardul nu ni-l ia nimeni cu mâna. Ni-l facem cu mâna noastră. Gata cu trăncăneala introductivă. Iată lista dezamăgirilor mele cinefile venite de peste mări şi ţări. Episodul al doilea, mai exact, din serialul consacrat superlativelor relative şi eufemismelor absolute din anul cinematografic 2013, care pe mulţi va contraria, probabil.

Menţiuni nu foarte onorabile/onorante   

* Heli (dir. Amat Escalante/Mexic+Franţa+Germania+Olanda/2013)

* Los amantes pasajeros (dir. Pedro Almodóvar/Spain/2013): am impresia că Almodóvar a făcut filmul ăsta deliberat penibiluţ pentru a protesta faţă de subfinanţarea cinematografiei spaniole 
* The Canyons (dir. Paul Schrader/SUA/2013): mă doare să-l văd pe omul fără de care Taxi Driver nu ştiu dacă ar fi fost vreodată, bâjbâind disperat în căutarea formei de odinioară
* Oldboy (dir. Spike Lee/SUA/2013): remake-ul ce nu trebuia niciodată făcut, nici măcar sub tortură. De departe, mizeria cinematografică a anului.

You might also wanna read:  Top 5 cine-deziluzii made in Romania

5.  Gravity (dir. Alfonso Cuarón/SUA/2013)
Am apreciat mai mult segmentul lipsă din această odisee spaţială soapy, decât odiseea în sine. Din motive evidente (le găsiţi în review).

4. The Great Gatsby (dir. Baz Luhrmann/Australia+SUA/2013)
N-am văzut The Wolf of Wall Street (încă), dar din ce se aude, se pare că acesta ar fi The Real Great Gatsby. Please stand up, please stand up...

3. Zero Dark Thirty (dir. Kathryn Bigelow/SUA/2012)

2. L'écume des jours/Mood Indigo (dir. Michel Gondry/Franţa+Belgia/2013) 

Cher Michel,
Cartea lui Vian e un acid trip (ştii la ce mă refer, deoarece ai avut parte de destule). Nu te-apuci de ea dacă n-ai aparatul necesar pentru a o adapta. Dacă te consolează cumva, află că eu cred că nu va putea fi niciodată transpusă decent pe ecran. Mai cuminte ar fi să-ţi vezi de trip-urile genial brodate de propria minte, fiindcă acelea ieşeau incomparabil mai bine. Şi cum a trecut mult timp de la atingerea acelei culmi fără a te mai apropia de ea vreodată, riscul de a fi încadrat la capitolul one hit wonder e considerabil. Şi-ar fi păcat! Cu simpatie. Încă.

1. La vie d'Adèle (dir. Abdelatif Kechiche/Franţa+Belgia+Spania/2013)

În filmul lui Kechiche, premiat politic (circumstanţial) la Cannes, emoţiile sunt tratate primitiv, în siajul unui naturalism conspectat din cărţi de mâna a şaptea. Pe măsură ce ne sunt arătate, dar ce zic eu arătate?, când mai corect spus ar fi vârâte ostentativ, emoţiile se ieftinesc sub ochii noştri. Regizorul alege anumite postúri sau gesturi şi le accentuează prin repetiţie pentru a obţine empatia pe modelul reality show-urilor lacrimogene. Nu am nici o umbră de îndoială: la Kechiche, valoarea unui gros-plan cu lacrimi sau muci e prestabilită. Camera caută lichidele secretate de diverse glande şi le urmăreşte cu obstinaţie, insistă asupra lor până la descompunerea acestora în molecule, aşa cum în filmele XXX stăruie asupra organelor genitale. Dar filmele porno se descurcă bine mersi fără să simuleze pasiunea, în timp ce filmul lui Kechiche simulează tot timpul şi asta şi cealaltă, compasiunea adică. Iar această falsitate ieftineşte și mai mult totul.

P.S.: Mâine, la aceeaşi oră (20:13), voi publica ierarhia celor mai bune filme româneşti ale acestui an (din care au mai rămas fix două zile şi câteva ceasuri).

De la Lupu Pick la... Lupu: Top 5 cine-deziluzii româneşti în 2013

Atenţie, a început!

Anunţata serie a celor mai bune (superlativ relativ, da?) şi a celor mai slabe (eufemism absolut!) filme din 2013, according to Cinesseur, se deschide cu un top 5 al producţiilor româneşti (le zic generic aşa, deşi unele sunt coproducţii & more), care au lăsat în urma lor semne de întrebare, perplexităţi şi chiar frustrare pe o scală începând cu „ce-o fi fost în capul meu de am văzut acest film? dar în capul regizorului?” şi terminând cu ieşitul din sală. Şi nu numai, dar mai bine să nu intru în detalii!

Carevasăzică, într-un an în care numărul filmelor neaoşe a trecut de 20 (un record, probabil), se poate considera că aria de selecţie a fost generoasă şi la +uri şi la -uri. E adevărat, nu am văzut tot ce se putea vedea, fiindcă îmi mai activez şi eu scutul de protecţie antipros... (Scuze, era să lansez aiurea un proiectil). Am văzut destule, aşadar, însă n-am luat în calcul petarde ca Puzzle-ul lui Zincă, acesta fiind dincolo de orice categorisire raţională: o calamitate, o catastrofă de la primul până la ultimul cadru. Genul acela de telenovelă pe care şi cei de la Acasă Tv s-ar putea s-o refuze, că doar ei îl au pe Iura Luncaşu şef de antrepriză!

Aşadar, adunând, scăzând, afurisind (glumesc!) şi trăgând linie, a rezultat ierarhia de mai jos, pe care v-o înfăţişez în ordine descrescătoare, cu precizarea că locul 5 este echivalentul digerabilului cu oareşece noduri, iar prima poziţie al aproape dezastruosului. Cum ziceam mai sus, se poate şi mai rău. Sau mai jos!

5.  Roxanne (regia Valentin Hotea) 
În afară de piesa omonimă a trupei The Police, piesă-aspersor de nostalgie de la care s-a şi închegat story-ul, şi de Valeria Seciu, nimic deosebit. Grosso modo, un film cuminte şi făcut cu simţ de răspundere. Potenţial irosit, în opinia mea.

4. Killing Time (regia Florin Piersic jr.)
Premisă bună (kammerspielfilm), execuţie decepţionantă. Povestea celor doi ucigaşi plătiţi, care o ard tarantin-esque în aştepatrea victimei, scârţâie din toate încheieturile, iar ca să stea cumva în picioare este susţinută cu tot soiul de proptele îndoielnice: de la glumiţe cu moldoveni la nivelul grupului Vouă (dacă-i mai ţineţi minte) la plot twist-uri neserioase, puse de mâna atotputernică a regizorului pe principiul „unde merge suta, merge şi mia”! Ok, film independent, am înţeles, dar parcă prea independent de chestiuni esenţiale precum inteligenţa publicului sau logica narativă internă.

Despre inadecvarea culturală a conceptului de asasini plătiţi la spaţiul românesc ar trebui vorbit separat, dacă ne gândim că ei nu prea există, iar când se mai aude câte ceva pe seama lor, se aude că sunt proşti de bubuie, nefiind în stare nici măcar să-şi recunoască ţinta! A se slăbi, deci, cu filozofia şi cinismul acestor cretini... Poate în America or avea facultate, aici par fugiţi de la şcoala ajutătoare!

3. Lupu (regia Bogdan Mustaţă)

În ciuda unor pronosticuri optimiste postate pe ici, pe colo, de câţiva apropiaţi ai echipei de filmare, îmi permit să merg pe mâna mea şi să observ că acest lungmetraj de debut va fi reţinut strict prin prisma faptului că marchează sau conservă oficial ultima apariţie pe ecrane a lui Sergiu Nicolaescu.

2. Matei copil miner (regia Alexandra Gulea)
Artificial, didactic, ostentativ la modul „dacă nu pricepeţi nimic, e numai problema voastră”. Eu, de exemplu, n-am priceput de ce nu e o virgulă în titlu, între Matei şi calitatea în care e prezentat, dar mai ales de ce e prezentat aşa. Nu l-am văzut trudind în abataj, precum minorii din America începutului de secol XX, şi nici exprimându-şi dorinţa de a deveni ortac, termenul cu care sunt „alintaţi” minerii de televiziunile de ştiri. Ba din contră: puştiul nu e atras deloc de jobul ăsta şi vrea să evadeze din acel areal. Aaa, să vezi poznă: povestea se petrece într-un oraş minier-fantomă din Valea Jiului! Ingenios gimmick, n-am ce zice...

Din punctul meu de vedere, al unui om care probabil nu pricepe subtilităţile din mintea doamnei Gulea şi care nu apreciază jocul slab al copiilor din distribuţie, demn de scenetele şcolare ante-89, doar pentru că sunt copii şi, vezi doamne, trebuie să fim înţelegători, Matei copil miner e o brambureală fără orizont. O alegorie dezlânată şi plictisitoare, situaţie care face şi mai bizar girul oferit acestei pelicule de Thomas Ciulei (producător)! Iar dacă de-acum înainte m-ar interesa lucruri relevante despre minerii români şi lumea lor în destrămare, aş alege rasunavalea.ro. Măcar acolo am realism frust, nu mizerabilism travestit în ţoalele ţipătoare ale realismului magic prost înţeles.

1. Domnişoara Christina (regia Alexandru Maftei)
Cică ar fi primul fantasy horror autohton. Dacă fantasy trebuie înţeles ca fantezie/fantasmagorie bezmetică a minţii autorului, horror nu are nevoie de explicaţii sau ameliorări semantice. Penru că Domnişoara Christina chiar e horror. Involuntar! Ecranizarea asta, plată şi calofilă, cum bine observă Ionuţ Mareş în cronica spre care am pus link, îl reduce pe Mircea Eliade la ceea ce ar fi fost dacă ar fi rămas în România: „un autor de romane de mâna a doua, care cel mult i-ar fi ţinut companie lui Noica la Păltiniş, încălzindu-şi ceaiul reciproc” (asta nu e din review, ci de pe Idolii forului, unde era plasată în alt context). Şi cum am văzut (la TVR, la vremea respectivă) adaptarea princeps din 1992, pot spune că eşecul lui Maftei e şi mai dureros (pentru el): în ciuda unor limitări tehnice evidente, versiunea lui Viorel Sergovici, fără cine ştie ce ambiţii disproporţionate, are ca temelie decenţa.

În loc de concluzii:

* Trei titluri din cele cinci (Lupu, Matei copil miner şi Roxanne) reprezintă debuturi. Paradoxal, celelalte două rămase sunt confirmări. Ale plafonării conceptual-stilistice. Înţeleg că, la fel ca Piersic jr., şi domnul Alexandru Maftei montează piese de teatru. Doamne ajută, zic! Poate iese ceva mai acătării de-aici.

* Patru din cele cinci filme conţin nume proprii în titlu, ceea ce înseamnă, teoretic, că poveştile se aglutinează în jurul unui personaj central, mare şi lat. Problema cu personajul ăsta patronim, dacă-i pot zice aşa, e că ori prezintă semne de malnutriţie, ori de îndopare. Numitorul comun la care se ajunge e, invariabil, caricatura. În tuşe mai groase sau mai subţiri, după (ne)pricepere.

* Lupu Pick (născut la Iaşi, în 1885) din titlul textului meu e un reprezentant de seamă ai kammerspiel-ului nemţesc, gen pe care-l parazitează Piersic jr. Într-o oarecare măsură, asta face şi Bogdan Mustaţă, deşi el explorează haotic şi alte cărări, iar asta e o similaritate nu prea încurajatoare. Cum adică? S-a pornit de la Lupu Pick pentru a se ajunge şi a rămâne fatalmente cu Lupu?

"Four is what...?" (32) [All Is Bright*: ediţie specială de Crăciun]

- minor spoilers ahead -

Dacă v-au căzut greu la ficat lumina, spiritul şi magia Crăciunului (toate pervertite până la grotesc), atunci All Is Bright ar putea să fie un foarte nimerit şi eficient antidot. 

La 8 ani după eclatantul Junebug, hitul indie ce a scos-o din anonimat pe Amy Adams, Phil Morrison revine în prim-plan cu povestea lipsită de strălucire şi glorie a doi negustori de brazi, ţărani anglofoni din Quebec, plecaţi într-o expediţie la New York să-şi desfacă marfa. 

Nu vă aşteptaţi să ajungă în Greenwich Village sau mai ştiu eu prin ce cartier fancy! Amărăştenii ăştia se pripăşesc într-o suburbie dezolantă a metropolei americane, gri şi şleampătă precum soarta lor (dacă doriţi să faceţi o translaţie geografică, gândiţi-vă la ungurii din Harghita care vin cu kurtos în Berceni sau în Piaţa Amzei). Din locul în care şi-au amplasat rulota, skyscraper-ii se văd semeţi în depărtare, întunecaţi şi inaccesibili, inclusiv Empire State Builiding. Pentru ei, simple elemente de decor fără semnificaţie. Ochii lor sunt pe brazi şi pe concurenţă, uneori alungată prin metode nu tocmai catolice.

Unul din generatoarele de tensiune într-o naraţiune altfel cuminte e relaţia dintre protagonişti. Cei doi se au ca sarea-n ochi, deoarece Rene (Paul Rudd) l-a lăsat pe Dennis (Paul Giamatti) fără nevastă şi copilă în timpul (patru ani) cât acesta din urmă a făcut puşcărie pentru o infracţiune, din câte ni se dă de înţeles, comisă împreună (un furt sau ceva de genul). Cum ar veni, şi la închisoare, şi fără familie, bașca perspective de reintegrare nule. Lipsit de soluţii viabile de a se întreţine (să-şi recâştige viaţa anterioară nici nu mai poate fi vorba, fiindcă fosta soţie nu numai că a divorţat, dar i-a spus fetiţei că el a murit de cancer) ajunge la mâna celui pe care-l detestă şi, chiar dacă n-are voie să părăsească ţara, se învoieşte să-i fie alături în această călătorie - pentru el - clandestină.

Cu aceste date socio-antropologice la vedere, personajul lui Giamatti poate părea un soi de Iov, un năpăstuit fără drept de apel. Nu prea e aşa, fiindcă el nu-i lovit de destin până la ultimul detaliu, ci este o victimă a felului său ciudat şi căpos de a fi, a boacănelor făcute şi a efectului pe care acestea îl au şi după ispăşirea formală a pedepsei. Nu e nici ghinionist. Mai degrabă e parte (vătămată) a unui matrix social vicios şi viciat. Morrison nu-şi propune să scoată în evidenţă discrepanţele astea, nu e interesat de critica incisivă a inegalităţilor de şanse, dar tonul soft-belicos se simte din modul în care curge povestea şi setting-ul trist, mohorât, lipsit de orizont în care se desfăşoară.

Aş zice că în cea mai mare parte abordarea e mai degrabă kaurismakiană (sau a la Todd Solondz): non-intervenţionistă şi non-empatică. O fi cadoul de Crăciun pe care Dennis şi Rene vor să-l facă fetiţei unul dintre motivele pentru care strâng bani, însă asta nu contaminează naraţiunea cu emoţie călâie, aşa că după ce ajung cu chiu cu vai să-şi vândă brazii şi să pună nişte poli deoparte, îngropând temporar şi conflictele personale, vor fi jefuiţi la drumul mare, praful alegându-se, deci, de toate planurile lor.

Există şi un twist la pachet cu un scurt viraj spre comedia bufă, căci variantele de a închide cercul s-au redus. Ironia e amară, ce-i drept, dar e un bemol ce nu face opţiunea mai puţin discutabilă. Din fericire, nu o face perdantă. Cel mult forţată. Un compromis, o formă de a reaşeza lucrurile pe făgaşul unui umanism moderat. All is bright pe naiba, deci! Dar de ce-ar fi? Chiar dacă sub nivelul autoimpus/stabilit cu Junebug, Morrison zgârie câteva clişee crăciunistice, propunând un film deloc comod sau relaxant în raport cu tema aleasă.

Bonus: Sally Happy-Go-Lucky Hawkins în rolul Olgăi, o menajeră de origine rusă în căsoiul art nouveau al unor dentişti bogaţi. O prezenţă ca de obicei stenică, o palidă rază de lumină într-o lume cenuşie.

* Filmul are şi un titlu de rezervă (alternativ?): Almost Christmas. Mie mi se pare mai inspirat primul.

Blue Christmas (via Criterion)

Multe din lucrurile pe care e bine să le ştiţi despre Crăciun din filme, le găsiţi aici, în acest eseu video via Criterion, care antologhează secvenţe on topic din filme clasice sau neo-clasice, cunoscute sau mai puţin cunoscute, precum A Christmas Carol (1971 & 1984), Eyes Wide Shut (1999), Mon oncle Antoine (1971), Ma nuit chez Maud (1969), Gremlins (1984), The Curse of the Cat People (1944), The Long Day Closes (1992) ori Un conte de Noël (2008). A real treat!