- acest text conține spoilere -
Am mai vorbit despre filmul lui Daneliuc şi dacă o fac încă o dată e pentru că am motive întemeiate. Poate nu l-aţi văzut sau poate nu vă mai amintiţi, dar e ajunul Crăciunului şi ca să ajungă acasă de la mina unde a fost expediat pe criterii disciplinare, Iacob are şase kilometri de mers prin troiene.
E deja întuneric când iese din abataj, e bucuros, cumpără şi nişte sorcove pentru copii. Dacă se ţine de planul clasic, el fiind, de altfel, consecvent şi foarte precaut de fel, ar trebui să ajungă la ai lui pe la miezul nopţii. Târziu! Însă dacă ar lua funicularul, ar înjumătăţi durata. Îşi înfrânge frica şi se suie într-un vagonet. Lucrurile merg bine o vreme, lumea se vede altfel de sus, prin sate umblă cete de colindători şi apoi, dintr-o dată, funicularul se opreşte. A doua zi e Crăciunul şi nimeni nu mai lucrează la mină.
Blocat între cer şi pământ, amorţit de frig şi de groaza pierii strecurate tot mai adânc în minte şi suflet, chipul său e primul care cedează. Paralizat de ger. Mâinile, în schimb, îi rămân vii în agonia supravieţuirii. În ele e mai multă viaţă ca niciodată. N-a simţit viaţa, freamătul ăsta al ei, nici când i-a ars o palmă nevestei pe care o gelozeşte aiurea, nici când a prins, fugitiv, mâinile Aspasiei, fiica unui ortac care-i tot dă târcoale, ieşindu-i mai mereu în drum când cu rost, când fără. Acum, când îşi vâră mîinile în căciulă încercând să le apere de frigul muşcător, le simte atât de vii... E ca şi cum ar adăposti două vietăţi zgribulite sub un acoperiş şubred.
Vietăţile acelea vor continua să-şi revendice dreptul de a trăi, căutând mai întâi căldura în flacăra din lampa de gaz şi apoi, spre dimineaţă, în tăciunii rămăşi de la focul făcut din sorcove şi o bucată de lemn. Când şi aceia se vor stinge de-a binelea, mâinile sale vor scurma în cenuşa de pe fundul vagonetului, căutând ceva mai de preţ ca aurul, blestematul aur despre care se spune că l-ar fi furat. Când, la ivirea zorilor, îşi propune să evadeze din corfa de fier, mâinile sunt cele ce vor rămâne agăţate de cablul funicularului după ce picioarele îl vor fi trădat în echilibristica pentru care nu era pregătit. Iar când, în cele din urmă, se va mai ţine doar cu o singură mână şi lupta e aproape pierdută, pe încheietura mâinii se scurge o picătură de sânge, terifiant de vie.
O jumătate de oră alocă Daneliuc mâinilor lui Iacob, folosind un limbaj filmic simplificat, un fel de abc caligrafiat cu competenţă şi (com)pasiune, dar e una dintre cele mai intense jumătăţi de oră din istoria modernă a cinematografiei noastre.