Monday Monologues (XXVIII)

Helen, what did you really think of me, deep in your heart? Was I really the man you wanted to be with? Was I? Or were you disappointed and too nice to show it? I forgive you for Ray. I forgive you. That was a long time ago, and I know I wasn't always the king of kings. I let you down. I'm sorry, Helen. Can you forgive me? Can you forgive me? [a shooting star passes by] (Jack Nicholson as Warren Schmidt in About Schmidt*, dir. Alexander Payne, 2002)

"Four is what...?" (14)

 

Eastern Promises (dir. David Cronenberg, 2007)

- câteva consideraţii light despre urmaşii homo sovieticus, tipologie umană la care face trimitere filmul lui Cronenberg -

Îi ştiţi de prin ziare şi de la televizor graţie isprăvilor la care se pretează: de la achiziţia unor iahturi ultraopulente şi cluburi de fotbal cu tradiţie pe post de brelocuri generatoare de onorabilitate până la asasinarea unor jurnalişti sau politicieni incomozi.

Marcel Iureş povestea în urmă cu nişte ani, la "Garantat 100%", despre filmările pentru un telefilm british în care juca rolul unui minigarh. Alexandru Dabija, aflat şi el în platou, a izbucnit imediat în râs şi a cerut detalii: ce e ăla minigarh? Iureş i-a explicat, iniţial, că minigarhul e opusul unui oligarh. Apoi, sesizând eroarea şi că, de fapt, creaturile sunt complementare, a dres-o spunând că e un fel de oligarh mai mic. Aşa da... În traducerea mea liberă, un minigarh nu are castele şi micro/macrogadgeturi de sute de milioane de dolari, ci doar câteva milioane amărâte, nu colecţionează jucători de fotbal galactici, sunt buni şi ăia mai scăpătaţi, nu are un "balşoi tiatăr" compus din zeci de manechine şi gorile, ci unul mai micuţ, după posibilităţile de exprimare şi darea de mână.

I-aţi văzut şi prin filme. Americane, dar nu numai. Scenariştii occidentali nu-şi bat capul cu ei. Îi "fac" din tuşe groase: proşti ca noaptea, primitivi, cruzi, violenţi, mitocani şi fără maniere. Indiferent de extracţia sau inserţia socială ori de modul în care au agonisit fabuloasele averi, pe ecrane sunt rare cazurile în care li se acordă privilegiul nuanţelor/nuanţărilor. Cu toate acestea, portretele-caricatură sunt departe de cele reale, din simplul şi ofilitul motiv că viaţa bate filmul. De cele mai multe ori. La scor de neprezentare.

Despre brazdele pe care le lasă prin lume "les nouveaux riches" pravoslavnici am găsit un excelent material în România liberă. Reproduc un fragment cu valoare de simbol, cum se zicea pe vremuri:

"Dupa decenii in care lacul Como a primit numai elite din toate colturile lumii, astazi a venit invazia rusilor. In restaurante, pocnind din degetele incarcate cu inele, rusii, insotiti de fete frumoase, incaltate cu pantofi cu tocuri aurite si imbracate in minirochite de leopard pentru a le inveseli petrecerile, cer tot ce este mai scump, comanda flori rare care sunt aduse cu jet-uri private. Rusii vin plini de bani si nu au nici o intentie sa invete ceva maniere sau cultura, declara angajatii acestor localuri. Se uita in meniuri si comanda la intamplare fara a se bucura de gustul vreunei delicatese. Exista totusi agentii imobiliare care refuza sa vanda rusilor, dar nu se rezolva nimic. Dupa un deceniu in care au colonizat Riviera, a venit randul lacului Como."

„Just call it”

„Orice poate fi o unealtă, zise Chigurh. Lucrurile mici. Lucrurile pe care nu le bagi în seamă. Trec din mînă-n mînă. Oamenii nu le dau atenție. Și după aia vine o zi a socotelii. Și apoi nimic nu mai e așa cum a fost. Ei, zici tu. E doar un ban. De exemplu. Nu-i nimic special. A cui unealtă poate fi el? Înțelegi problema. Să separi fapta de lucru. Ca și cum părțile unui anumit moment din istorie ar putea fi schimbate cu părțile unui alt moment. Cum se poate așa ceva? Păi, e doar un ban. Da. E-adevărat. Nu-i așa?” (fragment din Nu există ţară pentru bătrâni - Cormac McCarthy, Ed. Polirom, 2010)

Partea asta lipseşte din filmul fraţilor Coen, dar e în atitudinea lui Chigurh pe toată durata dialogului din benzinărie. E  vizibilă mai ales în acea căutătură sinistră, prăvălită asupra împietritului ins din spatele tejghelei înainte de a ieşi din prăvălie şi a-şi urma implacabilul drum spre niciunde. Privire grea, de granit, asortată cu o ultimă săgeată trimisă în direcţia unui ins ce nu a înţeles nimic din ce i s-a întâmplat: 

Anton Chigurh: Don't put it in your pocket, sir. Don't put it in your pocket. It's your lucky quarter.
Gas Station Proprietor: Where do you want me to put it?
Anton Chigurh: Anywhere not in your pocket. Where it'll get mixed in with the others and become just a coin. Which it is.

"They don't have meetings about rainbows" (II)

Screenshot din The International (dir. Tom Tykwer, 2009)

Mecanismul (sau rostul) acestui post e explicat aici. Feel free to join the project if you have captured some cinematic rainbows during the process ;)

Patti Smith despre Jeanne Moreau sau cum să recenzezi un film*

Jeanne Moreau is really something. There's this scene where she's like a chaste schoolteacher superficially, but inside she's like a barbed wire fence on fire. There's like this burly Italian Burt Lancaster who walks through the fields with a big gold St. Christopher medal on his chest and his shirt open, and he's reeking of the wine fields, and he's got a chain saw because he's a lumberjack -- and there's all this tension because you know they're gonna do it and when they do, they don't let you down. 

Whey they fuck it's so heavy. It's out in the field. He rips off her dress and she's like an instant animal. He makes crawl through the field barking like a dog and she's got this chiffon dress on, which he rips to shreds.

She's so great. To me, the way she conquers a guy... I'm really studying Jeanne Moreau. If I turn out like Jeanne Moreau when I grow up I couldn't ask for anything more. She's so self-contained. She could start a forest fire. She came to my concert in France. I was so honored I didn't even talk to her.

I'd like Jeanne Moreau to cut me down to size, 'cuz in the process of being cut down to size by her I'd really start to grow. She's great. Anna Magnani was great. Piaf was great. They were so much emotion. Like Janis Joplin - she had so much too - but Jeanne Moreau, she's got brains. It's like she's got an intellect in her movement.

Then she sold this guy down the river. Like they fucked for two days in thunder and lightning, and the sky was just totally opening up, the fields were on fire, the whole world was going berserk -- and they were just fucking right through it all. There was racial strife and poverty and people killing each other and everything was in flames, and they were still fucking.

And then he says at the end - he's so stupid - he's in love with her so he's trying to be nice, but he fucks up and says, "I'll be leavin' tomorrow." He's an Italian and he's not accepted in this French village. He's so stupid. You don't tell a woman you're leaving her after you fuck her for two days. If you are, you split fast, 'cuz else you're gonna die.

So she runs off and walks into town all fucked up, like she's a chaste schoolteacher with a bun and everything. She's like Jeanne Moreau, she's like a lioness and she comes in with her chiffon dress all blood and filth and she's like real satisfied and they see her and the women all get hysterical. She's like the symbol of purity, their Madonna, Marianne Faithful, and they can't believe she's been so defiled. "Was it the Italian? Was it, was it?" She looks at them and she goes "Oui." She says oui so great it's like "yeah" - in fact I coulda sworn she said "yeah." 

They killed the guy with sledge hammers, pitchforks and stuff, but that's another story. Thing was, after she sold him up the river, she was just exhausted from being fucked so great in the rain and lightning. (via)

* Filmul se numeşte Mademoiselle, e din 1966, e scris de Marguerite Duras şi Jean Genet, regizor fiind Tony Richardson
(sursă imagine: moviemorlocks.com)

Monday monologues (XXVII)

Everybody knows Rick Masters won't go near a job without front money. You should also know that I never fucked a customer out of his front money. I've been coming to this gym three or four times a week for five years. I'm an easy man to find. My reputation speaks for itself. The fact is that if you can't come up with the front money you're not for real. (Willem Dafoe as Eric „Rick” Masters in To Live and To Die in L.A., dir. William Friedkin, 1985)

"Four is what...?" (13)

Hard Candy (dir. David Slade, 2005)

Atunci când pleacă la vânătoare, spune Michel Tournier în Meteorii, bărbații își fac un obicei de credință din a lăsa inima acasă. Și mai ales mintea, aș adăuga eu. Jeff  (Patrick Wilson) e un membru marcant al acestei specii. El are metodele sale specifice și verificate: adulmecă prada pe Internet, îi propune o întâlnire și în cazul unui răspuns afirmativ, o invită în apartamentul său ultra chic, numai bun de impresionat minore. De data asta, copila e Hayley (Ellen Page), are 14 ani, dar se comportă de parcă ar avea dublu și e compusă dintr-un combustibil ușor inflamabil (pentru neexperimentați): ingenuitate, naivitate jucată și inteligență peste medie. Cum Jeff e un seducător superficial ce se bazează exclusiv pe mijloacele sale, fără a da atenție semnalelor exterioare, lucrurile se precipită și ajung acasă una-două.

Unde ne așteaptă o frânghie vădit hitchcockiană. Pe noi ne ține legați de subiect, pe Jeff de o masă. Normal, aș zice, fiindcă el cade prostește în propriile-i capcane și devine, folosind tot o formulă de-a lui Tournier, "prada prăzii". Hayley e o Scufiță Roșie (e și îmbrăcată sugestiv: un bluzon roșu cu glugă, o aluzie deloc subtilă, de altfel) care își bate joc în permanență de un lup ubernarcisist. Iar ironia tăioasă e doar unul din instrumentele, ascuțite și acestea, cu care candidatul la castrare este tratat.

De pildă, într-un moment de maximă agitație isterică în care Jeff renunță definitiv  la orgoliul său de mascul, i se recomandă site-ul eunuchs.com, plin, zice Hayley, cu sfaturi utile pentru o tranziție ușoară către noua condiție. Ca să nu existe dubii, îi spune cuvântul pe litere, recunoscând sarcastic că inclusiv ea a avut probleme cu ortografierea. Alt clou e croșeul amical aplicat lui Roman Polanski atunci când aceeași Hayley observă că isprăvile cu alură pedo comise în tinerețe de cineastul polonez au rămas nepedepsite. Ba mai mult, "buba" asta nu l-a împiedicat să câștige un Oscar. Lui Jeff i se dă de înțeles că e într-o companie selectă, însă el nu pare a fi la curent cu informațiile astea și nu gustă poanta. Eu am găsit-o inspirată, mai ales așa cum e inserată în respectivul asamblaj (în altă ordine de idei, trebuie spus că filmul a fost făcut și lansat cu vreo patru ani înainte de tărășenia reținerii lui Polanski în Elveția).

Apropo de asta: David Slade vine în cinema din industria muzicală - e clipangiu de meserie, iar Hard Candy e primul său lung metraj. Compact şi mentolat ca o pastilă de orbit. Savuros deopotrivă! Sau de savurat într-o sâmbătă rece de ianuarie.

For my eyes only & for your consideration

Cartea pe care mi-o doream cadou de Merry Christmas a ajuns, în sfârşit, în mâinile mele. Dovada e şi fotografia de mai sus în care Monica se prezintă într-o ipostază ofertantă. Evident, mai sunt şi altele, multe altele, una mai aţâţătoare decât cealaltă (albumul, fiindcă în esenţă, un album e, conţine fotografii semnate de 32 artişti, de la Jean Baptiste Mondino şi Bettina Rheims la Francesco Escalar şi Helmut Newton, my favourite), numai că mai mult de-atât n-am de gând să spun sau să arăt.

Îl las pe Tornatore, care în cuvântul înainte dedicat muzei sale inspiratrice, zice aşa: Tutti i colori della natura, i bianchi, i neri, i grigi, potranno ridisegnare la sua pelle al culmine di qualunque funambolismo cromatico. Le prospettive e le geometrie compositive plasmeranno la forma del suo corpo allo strema dei loro prodigi visuali. L'intuito e la sensibilità degli artisti sapranno distillare le più personali interpretazioni del suo viso. Inutilmente. Perché Monica resterà sempre Monica. Non esistono maschere che possano transfigurare la sua classe. Lei non sarà mai una, nè nessunna nè centomila, é la Bellucci e basta.

După ce vezi fotografiile nu poţi decât să-i dai dreptate, deşi eu ştiam astea de vreo 15 ani.

Credite foto: Monica - Richard Avedon, eu protejând-o pe Monica - none of your business.

Shoe of a woman

The American (dir. Anton Corbijn, 2010)

Close & brief encounters of the third kind (VI)

Matt Damon și... Tom Cruise [secvență din The Firm] în The Informant! (dir. Steven Soderbergh, 2009)

Un an cu/de Baaria

Pentru mine a fost un regal. Un început fecund de an. Și un eveniment cu diverse urmări în viața reală pe care mi-o închipuiam altfel (o vreme!). Normal, rămâne ca o umbră regretul de a-l fi recomandat cuiva completamente inapt pentru experiențe cinefile liminare, numai că, dincolo de potențiala învățătură de minte, gustul indicibil al acelei nopți în care l-am văzut ca în transă nu poate fi alterat. Asta e tot ce contează la urma urmelor ce pier.

From outer Spacey

Nu am chef azi de Monday Monologue, dar dacă aş fi avut, ar fi fost preluat din Casino Jack (dir. George Hickenlooper, 2010). Mă refer la monologul rostit de Kevin Spacey chiar la început, intro care mi-a subordonat atenţia şi în siajul căruia am rămas până la final, deşi nu prea era cazul, filmul fiind slăbuţ şi plat. Prin urmare, vă ofer o porţie din portofoliul de speech-uri spontane marca Spacey. Enjoy it! E început de săptămână şi v-ar putea inspira vorbele acestui domn înfiorător de talentat şi îngrozitor de discret.

Câteva considerații sumare despre Never Let Me Go

Prin iunie îmi exprimam unele rezerve față de încredințarea proiectului Never Let Me Go domnului Mark Romanek. Mi se părea atunci, în principiu vorbind, că un roman de Kazuo Ishiguro e peste ce poate duce el. Acum, după ce am văzut filmul, lucrurile sunt și mai clare: un alt regizor, Joe Wright, de exemplu, ar fi scos mai mult din cartea asta (a se vedea produsul finit forjat din Atonement-ul lui McEwan, o nucă indubitabil mai tare). 

M-am tot gândit ce naiba îi lipsește acestui film. Poate curajul de a brusca limitele ecranizării. Poate neștiința de a manipula emoțional (izvorâtă din teama de a nu cădea în capcana artificialului facil). Poate o direcție clară fie în ce privește respectarea literei cărții, fie în ce privește distanțarea de ea. Poate toate la un loc. Nu știu! Cert e că am simțit plenar o mare dezamăgire. Să ai pe mână o tramă de sorginte kafkian-orwelliană (ca să nu mai vorbesc de structura ce amintește de tripticurile lui Bosch) și să ratezi atât zgândărirea intelectului, cât și a afectelor demonstrează o candidă nepricepere. Ca să nu mai spun că pentru publicul cu pretenții peste medie e funciarmente frustrant!! E genul de situație ce amintește de episoadele penibile din școală când unii profesori, mânați de o generozitate subită sau poate de lehamite, ieșeau la interval cu următoarea ofertă: "Uite, nu te las corigent, deși ai merita, numai spune și tu ceva, orice, ce știi tu din toată materia".

Asta e senzația pe care am avut-o urmărind Never Let Me Go. Nu vreau să dezvolt mai mult decât e cazul. Singura consolare pe care mintea mea a reușit s-o găsească a fost una care îl scapă de corigență: printr-o asociere, parțial bizară, parțial logică, am ajuns la Dire Straits și la al lor In the Gallery. De prisos de adăugat - pentru cei familiarizați cu subiectul - că se și potrivește:

Ignored by all the trendy boys in London and in Leeds
He might as well have been making toys or strings of beads
He could not be in the gallery.

"Four is what...?" (12)

 Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus (dir. Steven Shainberg, 2006)

Savides, A.S.C.

Pentru că nu se poate trece așa ușor peste Somewhere, chiar dacă unii n-au avut nici o ezitare să dea cu el de pereți. Cum zicea cineva, e mult mai ușor să desființezi un film decât să-l aperi (nu mă refer aici la orice film, logic).

 
Q: You said in one interview that you like rooms, not people.

Harris Savides: Oh, I regret saying that. Although it's kind of a truth. I see a space, light it, and then have the actors live in that space or do whatever they need to do when they enter that space for the story. I don't want to light their faces and their bodies specifically. I like to light the space. (via)

Somewhere. Over the rainbow, perhaps.

Se spune că o omidă, zgâindu-se la un fluture, a făcut următoarea  remarcă: „Păăăi, pă mine n-o să mă vedeți f’odată în țoale d-astea afurisite.” E genul de raportare pe care unii ar putea s-o aibă urmărind Somewhere, cel mai recent film al Sofiei Coppola. Pentru că Somewhere e, pe alocuri, o supradoză de minimalism, tehnic și emoțional. De unde și o posibilă reacție adversă sau inflamată din partea celor alergici la gen. Pentru ceilalți, pentru cei care absurdul e decelabil și pe rafturile buticului de la colțul străzii sau mai ales acolo, Somewhere is the place to go. Pentru că, de la Carroll citire, oricum nu contează direcția din moment ce nu știm încotro ne îndreptăm. Sau încotro vrem să mergem.

Nu că ar avea vreo relevanță, fiindcă n-are: primul cadru durează cam două minute. Pare și mai lung. Și aici e tot farmecul. E un cadru în care intră, din când în când, un splendid Ferrari negru ce dă ture. În cerc. Peisajul e arid, sterp, nefrecventabil. Aduce puțin cu locul acela pustiu din North by Northwest unde Cary Grant așteaptă să (i) se întâmple ceva. Geometrie în spațiu și aici. Cu Sofia Coppola, însă. Cursul scurt. Vrrruuuuuuuuum, auzim bolidul în fundal, bâzâind asemenea unui bondar ce-și face anunțată iminenta-i apariție. Iată-l, îl vedem. Câteva clipe. În secundele următoare dispare iar. Îl auzim însă, știm că-i acolo. Și că va reveni. De patru ori se repetă schema. În cele din urmă, automobilul se oprește și din el coboară un ins chipeș, cu o mutriță de iepure aiurit. Privește undeva, într-un punct anume, exterior câmpului nostru vizual. Pare a căuta ceva, nici el nu știe clar ce. Noi cu atât mai puțin. Insul e Johnny Marco (Stephen Dorff) - am fost tentat să scriu Johnny de Marco -  actor de prim rang la Hollywood, cazat pentru o vreme la Chateau Marmont, un fel de paradis terestru pentru staruri lovite de spleen. Și pentru anturajul lor: eterogen, exotic, parazitar. Mereu activ.

Anturaj! Asta v-ar putea duce, fie doar și fonetic, cu gândul la serialul HBO ce glazurează sau demistifică viața vedetelor hollywoodiene, Entourage.  Și nu de pomană. Deosebirea fundamentală e că Somewhere joacă la altă poartă. Și prin maniera de tratare a subiectului și prin tipul de umor, absurd prin excelență, pe care-l practică cvasipermanent (a se vedea scena ședinței de masaj, al doilea număr de striptease la domiciliul clientului - flawless in every aspect - sau dialogul din lift dintre Johnny și un individ abulic [Benicio del Toro], încheiat de acesta din urmă astfel: «În camera 59 l-am cunoscut pe Bono»). O spun fără nici o reținere: m-am distrat pe cinste. Așa cum e asamblat, Somewhere aduce aminte de filmele în care și Woody Allen ne distra, vorba lui, fără să ne facă automat să râdem.

Câteva zile, o săptămână, două?, din viața unui actor, cu întreaga rutină aferentă (ședințe foto, conferințe de presă stupide, acte de prezență la tot felul de gale și festivități, flirturi & inevitabile one night stands, reprize de striptease în camera de hotel și, desigur, hălci de plictis cosmic între non-activitățile din fișa postului): cam acesta e tot plotul (pipernicit, spun pretențioșii). Un pretext, susțin eu (la fel ca în The Limits of Control, de exemplu). Pentru că, în esență, accentul cade pe relațiile spațio-temporale și pe relațiile (reci, austere, depersonalizate aproape) pe care Johnny Marco le are cu ființele din jurul său. Singurele momente de căldură și tandrețe, filtrate și acelea parcă de un dig îndărătul căruia e el, sunt cu fiica sa (Elle Fanning, diafană). Numai că și pe ea o vede la zile mari, între ei existând o fractură pe care amândoi încearcă s-o ascundă după puteri. Din punctul meu de vedere, axa asta e impecabil construită și controlată, narativ și vizual. Poate fi loc și de pedanterie, însă e o pedanterie ce se ia mereu în răspăr.

E și meritul lui Harris Savides, unul din cei câțiva directori de imagine ce se apropie ca modus operandi și textură a imaginii de Christopher Doyle. Om de încredere al lui Gus Van Sant (Finding Forrester, Gerry, Elephant, Milk) - a lucrat și cu Fincher la The Game și Zodiac (ca să fie și mai clar de unde să-l luați!) - Savides distilează perfect cafardul circular în care băltește Johnny Marco. Din succesiunea aparent monotonă de cadre fixe, mai lungi sau mai scurte, spartă savant de zoom-uri leneșe a la Altman, se conturează, la început abia vizibilă, apoi tot mai pronunțat, silueta fluidă a nevrozei care, în cele din urmă, devine personajul principal. Și apropo de imagine: ați remarcat vreodată cât de brutal poate cădea lumina fierbinte a soarelui pe niște frunze sau pe caldarâm sau cât de fără suflet poate fi penumbra cenușie a unei camere cu perdelele netrase (în care cineva improvizează poticnit un cântecel la clapele unui pian fantomatic)? Detalii. Desigur! Detalii care fac diferența nu doar în planul compoziției unui cadru.

Nu aduceți vorba, vă rog, de Bill Murray și Lost in Translation. Acolo alienarea era temporară. Și circumstanțială. De loc. Aici e permanentă. Cronică. Și de mod. Poți fugi, dar nu poți scăpa. Sau, în termenii lui Scott Fitzgerald: alunecăm înspre moarte prin amurgul din care căldura zilei piere treptat. Cam asta ne  spune Somewhere, precizând vag, în același timp, destinația.

P.S.: Din varii motive, tehnice și nu prea, nu am mai publicat textul aseară, conform anunțului inițial. Îmi cer scuze tuturor celor care au așteptat și le mulțumesc pentru răbdare.

Aperitiv

Pentru review-ul pe care-l veți găsi azi, aici, mai înspre ora 8, așa, cam după ce vă veți fi întors pe la casele voastre sau înainte de a pleca spre casele altora (Casa Vernescu, de exemplu. Sau Casa...blanca).

Juxtapuneri (VI)

Screenshot din Viridiana (dir. Luis Buñuel, 1961), ediția restaurată și lansată în 2006 de Criterion

"Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulţi anticreştin şi scandalos, reprezintă şi el o perfectă intuire a pericolului de a căuta sfinţenia de unul singur şi pe cale idioritmică.Viridiana este o justificare a bisericii şi a mânăstirii şi o demonstraţie a puţinei noastre priceperi în a ne însuşi şi aplica învăţăturile lui Hristos.

- Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul." (N. Steinhardt - Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992)

Monday Mo(ur)nologues (XXVI)

Pe 24 mai 2010, am inaugurat această secțiune cu monologul lui Pete Postlethwaite din Brassed Off (dir. Mark Herman/1996), un film care, unora dintre voi, se prea poate să nu le spună mare lucru (existau și alte opțiuni, firește!). Pe 3 ianuarie ar fi trebuit să fie a 26-a ediție, dar nu s-a mai întâmplat. Se întâmplă azi, pe 10,  şi e, pe undeva, o ediţie comemorativă. Pentru că, nici n-a început bine anul (2 ianuarie) şi Mr. Kobayashi a părăsit destul de repede şi, aş îndrăzni să afirm, suspect scena. N-au importanţă cauzele decesului (doar nu suntem la IML!), ci rolurile făcute cât a fost cu noi şi noi pe lângă el.

Cel de aici, de pildă, e principal (Pete a strălucit mai ales în cele de coloratură): un miner pensionar, ros de silicoză și de alte beteșuguri  asociate, încercând din răsputerile lui slăbite să salveze de la destrămare și blazare Grimley Colliery Brass band, ansamblul de suflători și alămuri al unei exploatări miniere ce urmează să fie închisă. Emoționantă partitură, memorabile vorbe: „Truth is, I thought it mattered. I thought that music mattered. Bot does it bollocks. Not compared to how people matter."

N-ar fi rău să (re)vedeți Brassed Off. De dragul lui Pete.

Filmele care ne-au făcut oameni

Titlul ca titlul, dar ideea lansată de Turambar (cel bun, presupun!) mi s-a părut irezistibilă. Periculoasă, deopotrivă, dar suficient de acroșantă încât să ignor primejdia. Ale sale le găsiți la locul crimei. Ale mele aici. Ale voastre dintru ale voastre. Sau unde vreți voi!

Ca de fiecare dată când se pornește de la o idee, ea - ideea - suferă. Modificări, desigur. În cazul de față, am adaptat așa: nu am făcut un clasament (asta nu înseamnă că-s puse de-a valma!) și am plusat cu trei mențiuni, după obiceiul casei. Bașca o precizare, poate fără noimă („ce-ai cu noi, mă?”): consider că fiecare film din cele de mai jos e un argument în sine, prin urmare nu mai e nimic de adăugat. Cu o excepție, o să vedeți care!

Filmele care m-au făcut om, deci! Sau cinesseur ;)

Modern Times (dir. Charles Chaplin*/SUA/1931)

Tôkyô monogatari aka Tokyo Story (dir. Yasujirô Ozu/Japonia/1953)

Ordet (dir. Carl Th. Dreyer/Danemarca/1955)
 

Le notti di Cabiria (dir. Federico Fellini, Italia-Franța/1957) 

Det sjunde inseglet aka The Seventh Seal (dir. Ingmar Bergman/Suedia/1957) - cel mai borgesian film al lui Bergman
 

Play Time (dir. Jacques Tati, Franța-Italia/1967)

Le Samouraï (dir. Jean Pierre Melville/Franţa/1967)

2001: A Space Odyssey (dir. Stanley Kubrick/UK-SUA/1968)

Straw Dogs  (dir. Sam Peckinpah/SUA/1969)

Lost Highway (dir. David Lynch/1997)

____________________________________________

Admişi fără loc sau primii sub linie:

The Maltese Falcon (dir. John Huston/USA/1941) 

Citizen Kane (dir. Orson Welles/SUA/1941)

Chung Hing sam lam aka Chungking Express (dir. Wong Kar Wai/Hong Kong/1995)

*Dacă ar fi fost basc, i-ar fi scris numele așa: Txarli Txaplin. Just a joke!

True Grit: spoiler alert (cu cei ce l-au făcut)

How much did you depart from the Charles Portis book?

Ethan: The hanged man, the whole thing from the hanging through the bear man, is not [in the book].

There's a big scene in the original where they let Mattie cry about her dead father when she's alone.

Joel: There's a moment in our movie where she's looking at her dead father's stuff in the boardinghouse, but she doesn't cry. It's more her holding it together.

Ethan: It's the unflinching four-square Protestant thing that defines the character.

And I loved that you show her at the end as an older woman without an arm.

Ethan: It's irresistible, you know.

There's the finger-chopping scene. I don't remember if that's in the novel.

Joel: Well, you got to cut some limbs off.

Ethan: Basically, it's 127 Hours.

Joel: Except we don't actually show her cutting her arm off.

Hailee Steinfeld, who plays the girl, is terrific.

Joel: Rachel Tenner, who is one of the people who cast the movie, traveled all over the South interviewing lots of rodeo girls, barrel riders. And after seeing dozens and dozens, if not hundreds, of the girls we ended up casting a girl from Thousand Oaks, Calif., basically from L.A., which is a little weird.

photo: tvtropes.org

(...)

Would you consider making a 3-D movie?

Joel: There's some kind of movies that are just hard for us to get our heads around, like outer-space movies. I mean, I enjoy watching them, but I can't see making them. And 3-D is kind of in that neighborhood for us.

Ethan: I mean, we still wish we could make movies in black and white. So we're going the other way.

(fragment din interviul acordat Newsweek, ultimul număr din 2010, ediţia tipărită, fireşte)

Ora exactă (VIII)

Screenshot from V for Vendetta (dir. James Mc Teigue, 2006)

Just keep that in mind: Cinesseur leads, does not follow!

CineQuiz (ianuarie): 0-0

Acesta este un anunț de neatribuire a vreunui premiu. De unde reiese că a fost încă o ediție fără câștigători sau o ediție fără nici un răspuns corect. De fapt, fără nici un fel de răspuns, dacă scot din calcul comentariul haios al lui dedulea (pe care am decis să-l răsplătesc pentru spontaneitate și umor).

Dacă ar fi fost să fie, aceste filme ar fi trebuit indicate:

1. I girasoli (dir. Vittorio de Sica, 1970)

2. I Hired a Contract Killer (dir. Aki Kaurismäki, 1990)

3. Tropical Fish (dir. Chen Yu-Hsun, 1995)

Impresia mea e că regula "2 din 3" vă încurcă teribil. O să mă gândesc și la altă formulă. Nu pentru a coborî gradul de dificultate, desigur, ci pentru a vă da un imbold să trageți mai mult la poartă, fie și wide off the mark. Până în februarie mai e ceva vreme, așa că ne relaxăm, gândim problema și facem să fie bine (vorba lui Nea Matei). Vă mulțumesc tuturor pentru interes și participare (un fel de).

P.S.: Pornind de la Aki și de la amintiri diagonale: pe vremea când se potcoveau puricii cu nouăzeci și nouă ocale de fier și blogurile mele aveau comentariile activate (nu insistați, nu voi reveni asupra deciziei!) aveam un vizitator ce-și spunea Aky. Opiniile acelei persoane aveau un farmec aparte, de la conținut la formă. Veneau parcă din altă lume, dintr-un Shangri-La sau poate Spectre, ca să rămân pe teritoriu cinematografic. Uneori, le simt lipsa. Dar asta nu-mi va schimba optica legată de blogging-ul autist.

CineQuiz (ianuarie)

În afară că avem CineQuiz ce se mai știe? Presupun că două reguli enunțate în postul anterior: (1) fără indicii și (2) e nevoie de identificarea a două imagini din cele trei (numele filmului, regizorul și anul lansării) pentru ca un răspuns să fie omologat. Iată încă una: nu se pot trimite răspunsuri folosind opțiunea "anonim". Apoi, fiecare potențial concurent are dreptul la două încercări. De  azi și până mâine (vineri, 7 ianuarie), la 1 PM. Linie se trage tot atunci, iar anunțarea câștigătorilor la 3. Era să uit: răspunsurile "pe lângă" trec, cele corecte rămân în aer până la închiderea urnelor.

Spor!

P.S.: Premiul e un film ales de mine din categoria celor mai bune de care nici n-ați auzit!

Cruci din lemn de mesteacăn

Sau un alt mod de a anunța CineQuiz-ul lunii ianuarie ce va lansat azi, la ora 4. Va ține până mâine (ora o voi comunica ulterior). Legat de concurs trebuie să știți că am preluat de la Algernon regula celor trei imagini din care trebuie recunoscute două pentru ca un răspuns să fie valid(at). Rămâne valabilă și regula no clues. Eventual piste false, însă nu e nimic decis ;) 

Screenshot-ul pe care-l vedeți nu se va regăsi între cele trei din quiz, însă poate fi considerat un indiciu prețios, întrucât cei care știu din ce film a fost extras au deja un punct. Cu alte cuvinte, filmul cu pricina va fi reprezentat de o altă imagine. See you around!

Telegramă: True Grit (not so great)

True Grit nu e un mare film. Se vede de la o poștă (poșta de la care trimit telegrama) că pentru frații Coen a fost un film-divertisment, așa cum s-a întâmplat și cu The Ladykillers la vremea lui. În schimb, e încă un film-avertisment pentru scenariștii de la Hollywood: mai aveți de lucrat, băieți (&fete). Altfel spus (deși e loc comun): E. & J. Coen (i-am aranjat alfabetic) rămân aceiași povestași infailibili ce fac din dialoguri - tăioase, spumoase, strălucitoare - un spectacol socratic inenarabil, iar din știința de a spune o poveste, frontiera care-i separă de restul urmăritorilor, imitatorilor, calpuzanilor. Sunt absolut convins că nu ne-am/ne-ar plictisi și dacă ar povesti cum se usucă vopseaua pe un gard în soarele vag al unei dimineți de martie.

Am depășit dimensiunile unei telegrame standard. Nu vă impacientați. Fac cinste!

P.S.: Nu cred că ar fi prins Top 10 2010 (în caz că se întreabă sau m-ar întreba cineva).

Crème de la crème: cele mai bune 10 din... 2010

Subtitlu (cât i-o mai trebui lui blogger.com să descopere subtitlul?): Și trei mențiuni de onoare!

Probabil că ierarhia superlativelor cinematografice ale anului ce tocmai s-a sfârșit ar fi avut o configurație diferită dacă aș fi avut ocazia să bifez True Grit, Biutiful, Blue Valentine, The King's Speech, Inside Job, Another Year sau The Fighter. N-a fost să fie, prin urmare, după destule socoteli, (auto)deliberări, eliminări și permutări, am ajuns la această configurație (honourable mentions included). 

Mențiuni

1. Medalia de onoare (dir. Călin Peter Netzer, România/Germania, 2010) 

2. The Killer Inside Me (dir. Michael Winterbottom, USA/Canada/UK/Suedia,  2010)

Solid, brutal, întunecat. Vendetă, visceralitate, violență. Altfel decât la Tarantino. Și un Casey Affleck ce n-ar trebui să lipsească din lista nominalizaților la Oscar pentru rol principal. Dar va lipsi!

3. Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael, Canada/Germania/Franța/Belgia, 2009)

„Se spune că trebuie să faci un copil, să construiești o casă, să plantezi un copac, să scrii o carte etc. Se spune că trebuie sa fii cineva. Dar pentru asta, trebuie să alegi. Filmul belgianului Jaco van Dormael este despre cineva care nu alege, refuzând să fie cineva anume şi preferând să fie oricine/să nu fie nimeni. Alternativa nu dispare nici după generic, nici după a doua vizionare, nici după o punere sub lupă a fiecărui cadru. Ea nu dispare niciodată. Meritul filmului este de a te ține într-un zugzwang pozitiv perpetuu, adică poți alege varianta primă sau secundă fără să pierzi. Dar cu siguranţă, dorind să alegi cealaltă pistă la următoarea întâlnire cu imaginile mișcătoare ale peliculei, cu secvențele ei spațiale à la Kubrick, cu levitaţiile ei somnambule à la Tarkovski şi cu (de)construcţiile ei dramatice à la Charlie Kaufman." (fragment dintr-un Special Guest Post scris de Mr. Caravel Touch pentru Cinesseur, publicat integral doar pe blogul dumnealui, blog, din nefericire, închis la ora actuală).

--------------------------------Crème de la crème-------------------------------

10. The American (dir. Anton Corbijn, USA, 2010)

George Clooney star vehicle. George Clooney infuzând consistență unui western postmodern. George Clooney pus să întrețină tensiunea în scene în care deși nu se întâmplă nimic, se întâmplă ceva, în primul rând cu noi: stăm ca pe  ghimpi, anticipând. Se fac tot mai puține western-uri, iar cele care se fac sunt  preponderent anodine. Drept pentru care The American trebuie salutat, deoarece autorul său are ambiția de a construi, pe osatura și cu personajele unui western (e.g.: un străin cu biografie tulbure descinde într-un orășel - pentru geodiversitate: italian, semialpestru, patriarhal -  și intră în legătură cu preotul, respectiv o prostituată) un thriller desprins din holțșuruburile canonului. Efectul de "altceva", de vintage, e accentuat/întreținut și de cadrele compuse de Corbijn cu minuțiozitate de fotograf (meseria sa de bază), cadre ce vorbesc despre "capacitatea lui (...) de a folosi un spaţiu altfel decît ca fundal turistic sau ca parc de distracţii. Suspansul narativ al unei secvenţe precum aceea în care protagonistul şi eleganta lui clientă ies din oraş sub pretextul unui picnic, de fapt ca să probeze arma, e întărit, secundă după secundă, de un al doilea suspans - al relaţiilor spaţiale dintre el, ea şi ţinta la care se antrenează (arma e cînd la unul, cînd la altul), al numărului de secunde pe care i-l ia unuia sau altuia să meargă (cu puşca în mînă sau în bătaia puştii celuilalt) de aici pînă acolo." (Andrei Gorzo, aici).

9. White Material (dir. Claire Denis, Franța/Camerun, 2010)

Un fel de anti-Out of Africa, făcut parcă doar pentru Isabelle Huppert. Și făcut, firește, în Africa, însă dacă sunteți familiarizați cu stilul lui Claire Denis, e de prisos să spun că aici nu veți regăsi clișeele de gen cu care v-au obișnuit peliculele americane care tratează (maltratează, mai precis) problemele continentului negru. Filmul e dur, uneori insuportabil de dur (imaginea lui Yves Cape contribuie din plin la asta), un cine-coșmar naturalist, impecabil articulat, în care, așa cum era de așteptat, Huppert oferă un masterclass, fiind secondată magistral de  Isaach de Bankolé, killer-ul mutos din The Limits of Control. Cel mai bun Claire Denis de la Beau Travail încoace.

8. I Saw the Devil (dir. Kim Ji-woon, Coreea de Sud, 2010)

Încă un action de excepție produs de cuplul ce ne-a dat A Bittersweet Life (Kim Ji-Woon - regizor și Lee Byung-hun - actor). O impresionantă frescă în sensul cât se poate de propriu al termenului, pigmentată cu scene mai mult sau mai puțin gore, numai că ar fi ușor deplasat să-i reproșezi aceste excese, cunoscută fiind predispoziția cineaștilor asiatici (mă refer la cei valoroși) de a  brusca limitele, rămânând cu toate acestea, în interiorul perimetrului artistic. La un anume nivel (rele tratamente aplicate femeilor), I Saw the Devil e pandantul lui The Killer Inside Me. Motivul pentru care el a prins primele 10, dincolo de rafinata retorică vizuală, e angrenajul narativ suplu ce te ține pe marginea scaunului de la început până la sfârșit (două ore și jumătate). Practic, după 30 de minute, toata șarada e dezlegată: criminalul e prins, cazul închis. Și totuși, acțiunea abia atunci începe să curgă, din ce în ce mai imprevizibil. În ce mă privește, am un feeling că la TIFF 2011, I Saw the Devil va fi proiectat în secțiunea Fără limite!

7. Rabbit Hole (dir. James Cameron Mitchell, USA, 2010)

Nicole Kidman strălucește mai rece decât o lamă de cuțit în lumina unui neon (filmat de Mann, am fost tentat să adaug!) în această dramă intimistă ce pune sub microscop deruta existențială în care e aruncat un cuplu ce-și pierde copilul de 4 ani în urma unui stupid accident de automobil. De fapt, nu pierderea e miza aici, ci depășirea traumelor psihice pe care cei doi parteneri le resimt extrem de diferit, extrem de antagonic, caz în care e aproape reconfortant să vezi cât de fără fasoane și false ipocrizii e instrumentat subiectul într-o producție americană mainstream.

6. Felicia, înainte de toate (dir. de Raaf/Rădulescu, România/Croația, 2010)

5. La vida de los peces (dir. Matias Bize, Chile/Franța, 2010)

4. Io sono l'amore (dir. Luca Guadagnino, Italia, 2009)

Știți cum e să vă explodeze o rachetă fix în inimă? Ați vrea să știți? Io sono l’amore poate fi una dintre cele mai sigure metode pe care v-o recomand. Pornind de la titlu, aluzie rimbaldiană - "Je est un autre" - adăugând cadrele de început - astringent omagiu adus arhitecturii milaneze în plină iarnă - ce mie mi-au adus aminte de schițele lui Saul Steinberg și terminând cu discretele trimiteri la Sirk (All That Heaven Allows), Hitchcock (Vertigo) sau Scorsese (The Age of Innocence), totul e asamblat cu acea calofilie degresată de brizbrizurile decorative ce o fac, îndeobște, iritantă. Nabokov spunea cam așa: "Adultery is the most conventional way to rise above the conventional".  Modul elastic-neconvențional în care Luca Gaudagnino și Tilda Swinton abordează adulterul, izbindu-ne percepțiile și prejudecățile, când înmănușat, când cu pumnalul, ridică Io sono l'amore la rang de epifanie.

3. Enter the Void (dir. Gaspar Noe, Franța/Germania/Italia, 2010)

2. Copie Conforme (dir. Abbas Kiarostami, Franța/Italia/Iran, 2010)

Un film făcut din dragoste pentru cinema, din dragoste pentru spectator, un film-refugiu, un film ce contribuie la reechilibrarea deficitului de tandrețe din lume. Atât cât poate s-o facă un film. Juliette Binoche are ceva din frumusețea și fragilitatea unui înger obosit, William Shimell (mie mi se pare că aduce cu Marcel Iureș) are acea masculinitate coaptă a unui bărbat cu istorie personală densă. Împreună fac ecranul să freamete ca o pânză de păianjen scuturată de o pală de vânt. Un film ce alternează tăcerile cu șuvoaiele verbale ale celor două personaje, un film cu o poveste simplă, care după o vreme nici nu mai contează, un film splendid de oriunde l-ai privi și oricând l-ai privi.

1. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (dir. Andrei Ujică, România, 2010)

Pentru că eu m-am ocupat de alte lucruri atunci când a fost lansată Autobiografia, o să vă îndrept spre două cronici ai căror autori - Radu Enescu și Liviu Ornea - argumentează mult mai pertinent decât aș mai putea-o face eu, acum, la spartul târgului.

P.S.: Imaginea de mai jos e din Black Swan. În imagine - pentru mine, răscolitoare! - e Winona Ryder. Alura, atitudinea, privirea - toate îmi aduc în memorie o persoană, cândva balerină, cândva foarte apropiată. O chestiune, evident, autoreferențială. Animat de tot soiul de nostalgii, am fost tentat să includ filmul lui Aronofsky în Top Ten. M-am abținut cu greu, gândindu-mă la hibele peliculei. Însă, la fel ca despre Rabbit Hole și despre Black Swan voi scrie câte ceva. Sau nimic! The Black Swan in the Rabbit Hole, hihihi!

P.P.S.: Vă mulțumesc că ați fost cu mine în 2010. O să încerc să vă conving să rămâneți aici și în anii ce vin. Mă înclin!

Cel mai percutant și ireverențios cine-speech al anului trecut

Sau anti-speech, având în vedere că invitații prezenți la ceremonia organizată de AFI, la începutul lunii iunie, în onoarea lui Mike Nichols, au râs mânzește la spiritul de glumă făcut de Nicholson. Care după ce că a ajuns cu întârziere (fusese reținut de un meci al LA Lakers) a ținut să se revanșeze în stilul său propriu. Mie, însă, mi-a mers la suflet replica asta de o hâtroșenie fără margini: Even oysters have enemies!

P.S.: Topul celor mai bune 10 filme ale anului ce fu mai are nevoie de câteva retușuri. Probabil va fi bun de tipar pe la 9. Și un pic!