Crème de la crème: Best films of 2013 (by Cinesseur)

Funia a ajuns la par şi ierarhia asta sau ce-o fi ea la o formă finală. Am avut de furcă nu glumă, baza de selecţie fiind parcă mai mare ca niciodată. Partea bună e că am avut de unde alege, partea proastă a părţii bune e că oricât m-am străduit, tot au rămas titluri pe dinafară.

Asupra unui singur lucru nu am avut nici un fel de dubiu: locul I. 

S-a impus de la sine. N-a fost nevoie să stau în cumpănă şi să cântăresc sau să-l compar cu potenţialii contracandidaţi. Pur şi simplu a fost... simplu. De domeniul evidenţei. Atât am avut să vă zic. 

Menţiuni speciale

* L'étrange couleur des larmes de ton corps (dir. Hélène Cattet & Bruno Forzani/Belgia+Franţa+Luxemburg/2013)

Oare ar putea răspunde la numele de film această arătare ciudată? Abia de se încheagă ca poveste, dar asta pentru că e meta-poveste ce seamănă cu un vis sub imperiul febrei. Să fie un omagiu adus cinema-ului? Desigur, convențiile genului sunt acolo, mă refer la giallo şi derivaţii săi, dar mai mult prin referinţe schiţate, săgeţi trimise spre clasici. Fulci, Argento, hai şi De Palma, deşi el este din altă ligă, tustrei sunt convocaţi la apel. Dar e oare suficent pentru a-l eticheta ca atare?

Nu ştiu, dar ce pot spune cu siguranţă e că acest caleidoscop de imagini freudiene, sunete discordante, deliruri cromatice și teme muzicale savant reciclate (Nicolai, Morricone etc.) are darul de a hărţui publicul, testându-i continuu așteptările. Sunt doar două variante: spectatorul fie va rezista stoic asaltului, fie va ceda împăcat în faţa iureşului desfăşurat pe toate fronturile. Surrender your ego, be free, be free, nu? Totuşi, în ciuda genre-bending-ului manifest, dacă ar fi să-l compar cu ceva cât de cât apropiat, aş alege Holy Motors.

 
* Blue Caprice (dir. Alexandre Moors/SUA/2013)

* Only Lovers Left Alive (dir. Jim Jarmusch/UK+Germania+Franţa+Cipru+SUA/2013)

* Ain't Them Bodies Saints (dir. David Lowery/SUA/2013)

***************************************************

15. The Spectacular Now (dir. James Ponsoldt/SUA/2013)
I-aş zice şi The Perks of Being a Wallflower al acestui an. O privire lucidă asupra vârstei (mentale, îndeosebi) de interval: ieşirea din lăstărişul adolescenţei şi intrarea în pădurea deasă a maturităţii.

14. The Grandmaster (dir. Wong Kar Wai/Hong Kong+China/2013)
WKW nu mai e ce era odată, însă fiecare film al său are acel savoir faire care-l salvează de la grabnica uitare. Pointless to say probably: ca de obicei, imaginea e un regal!

13. Computer Chess (dir. Andrew Bujalski/SUA/2013)
Unul dintre inventatorii mumblecore-ului (What's more indie than indie? Mumblecore!), aici într-un detour relativ mainstream pe teritoriul comediei absurd-lynchiene. Chess against the (time)machine, tras pe video, în format 4:3. Nerd-gasm, vorba aia.

12. Museum Hours (dir. Jem Cohen/Austria+SUA/2012)
Viena, prin ochii unei canadience a cărei călăuză prin metropola austriacă e un gardian în Kunsthistorisches Art Museum, un domn în vârstă, bonom şi spilcuit care îşi reconsideră cu acest prilej relaţia cu oraşul, cu urbanitatea cotidiană ce tinde să treacă neobservabilă. Nu e Viena din clipurile de promovare, nici cea din ghidurile turistice clasice, ci o capitală mai curând cenuşie, lăturalnică, privită cu candoarea străinului ce descoperă un miracol la fiecare colţ de stradă (fie şi sub forma unei suliţe pictate în alb şi roşu) şi filmată deliberat în maniera unui amator atras de porumbei, alei mărginaşe, frunze uscate şi, în general, de ce cele mai banale contraste şi reflexii. 

În aceeaşi măsură, e şi o fascinantă călătorie printre tablourile expuse în muzeu, văzute prin ochii vizitatorilor, ai angajaţilor şi nu în ultimul rând, ai gardianului cu voce melodioasă (Bobby Sommer) şi imaginaţie uneori îndrăzneaţă, care-şi petrece orele de serviciu căutând oddities în picturile lui Breuegel sau Bosch.

11. Câinele japonez (dir. Tudor Cristian Jurgiu/România/2013)
Lungmetraj de debut construit în jurul unui personaj nu prea vorbăreţ (Rebengiuc), lovit de ape la fel ca tipul din filmul de la poziţia a zecea. Spre deosebire de acesta, el rămâne fără casă din cauza inundaţiilor, iar lupta pe care o dă e mai mult cu el însuşi.

10. All Is Lost (dir. J.C. Chandor/SUA/2013)
Acesta chiar e un film într-un singur personaj (Redford), fără dialoguri sau jurnal citit din off când ţi-e lumea mai dragă, fără artificii inutile. Om şi ocean, atât, într-o disproporţionată luptă care pe care. Decizie hipercorectă din partea regizorului: mai multă vorbărie ar fi însemnat un balast inutil, adică exact ceea ce se petrece în Gravity, unde mai puţină logore ar fi fost, fără îndoială, un avantaj.

9. Nebraska (dir. Alexander Payne/SUA/2013)
Road movie cu vână existenţialistă, o ipostaziere tandră şi ironic-meditativă a unei Americi despre care „jucătorii” la loteria vizelor n-au nici cea mai vagă idee. Că dacă ar avea, s-ar mai gândi o dată. Bruce Dern e monumental în rolul unui bătrân încăpăţânat şi aproape ramolit care-şi convinge fiul să-i ducă la îndeplinire o ultimă idee fixă: ridicarea unui iluzoriu premiu de 1 milion de dolari (câştigat la ceva loterie fantomă). Revelaţia vine, însă, din partea doamnei June Squibb, actriţă cu care Payne a mai colaborat în About Schmidt. Acolo nu i-a oferit o partitură prea generoasă, în schimb s-a revanşat acum, dându-i ocazia de a fura literalmente prim-planul ori de câte ori apare.  [review done in progress]

8. Nobody's Daughter Haewon (dir. Hong Sang Soo/Coreea de Sud/2013)
Un film intimist despre vulnerabilitate la o vârstă la care orice e posibil, dar nimic nu e mai sigur decât eşecul. Jane Birkin are o scurtă apariţie, o prezenţă totalmente neaşteptată şi eminamente reconfortantă.

7. Upstream Color (dir. Shane Carruth/SUA/2013)

Un SF cu accente light horror, demn de Cronenberg (senior) ca abordare tematică, transpus vizual în termenii poeticii lui Malick. Fără să exagerez cu analogiile, sunt tentat să afirm că filmul ăsta e versiunea cinematografică a Ritualului primăverii de Stravinski. De asemenea, un SF modulat când pe notele joase, când pe cele înalte ale descrierii naturii umane în toată splendoarea şi urâţenia ei, construit înadins să bruscheze falsul confort al dinainte ştiutului şi să problematizeze pe teme care încă par basme (furtul de identitate prin metode ce eludează arcanele legislative). O experienţă senzorială intensă şi tulburătoare, filmul lui Carruth (al doilea, primul a fost... Primer, pentru cei ce nu ştiu de unde să-l ia) ar putea schimba regulile cinema-ului narativ dacă va găsi suficienţi adepţi. Sau susţinători.

6. The Congress (dir. Ari Folman/Israel+Germania+Polonia+Luxemburg+Franţa+Belgia/2013)

O scrisoare de dragoste pentru Robin Wright (şi prin extensie actorului şi artei sale) inspirată de romanul lui Stanislaw Lem. The Congress is the ultimate mash up: cinema clasic + animaţie + futurologie. Minunat, inovator, subversiv. 

5. Before Midnight (dir. Richard Linklater/SUA/2013)

4. The Counselor (dir. Ridley Scott/SUA/2013)

Nu e un crowd pleaser şi nici convenţional nu e. Ba mai mult, în raport cu standardele comerciale impuse în mod curent de marile studiouri se poziţionează la polul opus. Până şi concesia pe care destule neo-noir-uri o mai fac pentru a combate crisparea ce pune stăpânire pe un public obişnuit cu alt mod de operare (a se vedea, de ex., rezolvarea customer oriented din Body Heat-ul lui Lawrence Kasdan, de pildă, dar nu numai acolo) se transformă aici, subtil, într-o caricatură. Culmea, inclusiv o parte din criticărimea scrobită s-a ofuscat din cauza acestei abateri de la norme!

Dacă adăugăm lipsa de compasiune faţă de personaje (preponderent luzări care, într-un roman poliţist cu Phil Marlowe, mor la paginile 76 sau 83 şi nimeni nu îi plânge), cruzimea explicită şi omniprezenţa senzaţiei de fatalitate, se conturează destul de limpede o formulă ce poate justifica receptarea ultradivizată de care a avut parte The Counselor. Reacţiile negative sunt generate, paradoxal, de calitatea specială, nehollywoodiană, a scriiturii lui Cormac McCarthy, total şi-n mod fericit ruptă de tipare sau de feedback-ul focus-grupurilor de consumatori. Ba mai mult, străbătută şi de o blândă afecţiune pentru trecutul glorios al unor genuri cândva în vogă.

E adevărat şi următorul aspect: dacă filmul lui Scott e failibil pe undeva, atunci responsabilitatea în sensul ăsta aparţine tot scriiturii, căreia i se pun în spate predispoziţia celor ce se perindă prin cadru pentru vorbitul în pilde, gratuitatea blasfemiilor la care se dedă din calcul, nu din convingere, personajul diabolic nr. 1 (o doamnă malefică, desigur, pe nume... Malkina), clişeizatul binom curvă/femeie virtuoasă reprezentat aici de Malkina (Cameron Diaz) şi Laura (Penelope Cruz), inversat în raport cu imaginarul clasic doar prin... schimbarea culorii părului etc. Şi dacă tot am pomenit-o pe Diaz, în jocul ei se simte mersul la sigur, ceea ce nu o face întotdeauna convingătoare. Dar acestea sunt pricini de poticnire, nimic mai mult.

Dincolo de ele, pentru cei ce vor să vadă, The Counselor rămâne specia rară de film ce-şi croieşte o identitate mai ales din absenţe: teza sa esenţială e explorată nu prin tradiţionala naraţiune a ispăşirii, ci prin lipsa ei, printr-o disperare oglindită în cele mai crude forme ale sale. Aşa se face că, deşi întreaga construcţie epică evocă tragedia clasică, solemnitatea tragediei este luată mai mereu în răspăr, dovadă că ostilităţile se termină băşcălios-simetric pe ritmurile latino optimiste pe care încep. Chiar dacă aparent îl subminează, The Counselor înseamnă un serviciu adus noir-ului, redând formulei demnitatea, tonul ireverenţios şi frica atavică pe care le vehicula odată.

Alianţe fericite de acest fel se întâmplă când un prozator pur sânge şi un cineast cu pedigree primesc mână liberă şi sunt lăsaţi să-şi facă treaba până la sfârşit. Apreciez şi apăr oricând genul ăsta de libertate acordată unui cineast, girul financiar menţinut până la capăt pentru un proiect atipic, în comparaţie cu finanţarea fariseică a unor superproducţii sclifosite, care, sanchi!, ar duce pe noi culmi de civilizaţie şi progres cinematograful popular cu spoială quality. Din fericire, quality e ce fac McCarthy şi Scott, nu musiu Cuarón în Gravity.

3. Frances Ha (dir. Noah Baumbach/SUA/2012) 

2. Ex aequo: Only God Forgives (dir. Nicolas Winding Refn/Danemarca+Thailanda+SUA+Suedia/2013) & Inside Llewyn Davis (dir. Ethan & Joel Coen/SUA/2013)

fotomontaj: moa

 1. La grande bellezza (dir. Paolo Sorrentino/Italia+Franţa/2013)

Apropo de Revelioanele tip Gatsby style: organizarea lor prin România, de la Palatul Parlamentului la nu ştiu ce fostă Casă Judeţeană de Cultură, e încă o dovadă de mimetism de neam prost, meltenism şi, cum altfel?, incultură cinematografică. Însă li se potriveşte tuturor, asta e cert: organizatorilor, invitaţilor, doritorilor rămaşi pe la uşi etc. Dacă aş fi avut un job în zona asta, aş fi optat pentru sindrofia din filmul lui Sorrentino. Decadenţă, rafinament, stil & more, toate sunt acolo, în caz că vrei să ţinteşti spre ele cu adevărat. Or party-urile gatsbiene de la noi n-au nici o treabă cu astea! Rostul lor, dincolo de acela de imitaţie adibas, e să reflecte parvenitismul, ţopenia şi, în cel mai bun caz, snobismul.

La mulţi ani, tuturor!

***
Later edit: Aşa e, To the Wonder n-a prins lista, dar pe listă sunt cel puţin două filme ce-i sunt îndatorate lui Malick până peste cap.

Crème de la crème: filmele româneşti ale anului 2013 (top 5+)

Timpul (meu) e preţios zilele astea. Am aruncat la coş formalităţile de până acum şi intru ex abrupto în subiect: acesta este episodul al treilea din cine-retrospectivele cinesseurice aferente anului 2013. Luaţi, citiţi şi nu vă minunaţi! De toţi cei pomeniţi mai jos veţi mai auzi, mai ales că de cel puţin unul dintre ei tot aici aţi auzit prima oară.

Menţiune: Brigada neagră (regia Andrei Teodorescu)

Scurtmetraj distins cu Marele Premiu la CineMAiubit 2013, festival unde a fost premiat şi regizorul (în numele preşedintelui UCIN). Nu, nu pentru întreaga carieră (hahaha!), ci în semn de încurajare a talentului/ştiinţei de a (re)dresa banalitatea în interesul superior al artei.

Potrivit Danei Duma, cea care i-a înmânat trofeul, alegerea lui Teodorescu e şi un pariu cu viitorul. Adică el nu e un laureat oarecare, un circumstanţial de loc, ca să zic aşa, ci unul de timp. Care ar trebui să le confirme flerul. Înţeleg că până acum le-au ieşit previziunile, printre pronosticurile reuşite regăsindu-se nume ca Mungiu, Voican, Netzer...

Acuma că nu mi-aş însuşi din oficiu predicţiile UCIN, dar s-a nimerit ca opţiunea lor să coincidă cu a subsemnatului. Dincolo de faptul că Dan Condurache, în rolul unui şofer cam idiot, e din alt film prin cabotinismul cu care înţelege să redea idioţenia, am apreciat dezinvoltura şi sobrietatea tratării subiectului: Elvis, Raţă şi Jan, trei luzări din sudul sălbatic al ţării, hipnotizaţi de ştirile de la ora 5, manele şi trăscău, pun la cale jefuirea maşinii Poştei cu ajutorul unei ciurde de vaci. Cu o astfel de poveste nu-i deloc greu să o iei pe arătură, tentaţia expeditivului facil fiind la îndemână. Ori, pe lângă formula cromatică elegantă (alb-negru), un alt punct forte e simplitatea decupajului. Nu e lipsă de mijloace tehnice, ci stăpânirea mijloacelor de exprimare.

Apropo: Teodorescu a mai avut un film în competiţie, Profesorul, tot alb-negru, dar pe 35 mm, spre deosebire de primul, care-i pe 16. Nu m-a impresionat cine ştie ce, însă e properly executat.

***************************************
5. La egalitate:
* O umbră de nor (regia Radu Jude)
* Şanţul (regia Adrian Silişteanu)
* Bad Penny (regia Andrei Creţulescu)

„Fac scurtmetraj atunci când găsesc o poveste care-mi place şi care pur şi simplu nu trebuie şi nu merge întinsă pe spaţii largi, dacă nu vrei să-i strici farmecul”, a explicat Jude apariţia Umbrei..., scurtmetraj inclus, anul ăsta, în secţiunea canneză Quinzaine des Réalisateurs. Silişteanu s-a apucat de Şanţul ca să-şi încerce mâna ca regizor, el fiind director de imagine, iar Pavlu spunea la Nocturnele damei închipuite de la TVR, că Bad Penny, în care joacă alături de Vasluianu şi Boguţă, s-a născut mai mult pentru sufletul lor. Şi nu-i deloc rău că-i aşa! Entuziasmul, relaxarea şi plăcerea de a duce un proiect la capăt - eminamente de dragul proiectului - se simt în toate aceste trei producţii, dar mai cu seamă în Bad Penny, veritabilă mostră de cinema sănătos la cap, dezinvolt şi fără complexe. Am simţit nevoia să le includ aici pentru ceea ce sunt şi pentru că vorbesc simplu şi pertinent despre lucruri serioase precum moarte, prejudecăţi, răutate sau inocenţă. Iar Pavlu, în Bad Penny, e... (clovnul) suprem!

4. Domestic (regia Adrian Sitaru)

3. Când se lasă noaptea peste Bucureşti sau Metabolism (regia Corneliu Porumboiu)

Apreciez nespus fronda extremistă practicată de Porumboiu. Cred în vocaţia lui de decolonizator de clişee. Şi trebuie să recunosc că are stofă de kamikaze şcolit în Frăţia musulmană, alegând să meargă pe calea maximei ermetizări/abstractizări a limbajului cinematografic. De regulă, astfel de poziționări radicale sfârşesc într-o fundătură, dar am încredere că Porumboiu va intui pericolul şi fie îl va evita la timp, fie se va opri de tot, mofluzând deopotrivă taberele pro şi contra. Fiindcă cinema-ul cultivat de el la ora actuală e unul care polarizează dramatic, chit că lui nu-i pasă de asta.

El are obsesii (zgâlţâirea obiceiurilor gândirii pătrate, de pildă, desţelenirea suprafeţelor cerebrale aplatizate de junk-uri), ticuri, trademark-uri, iar toate astea şi alte câteva sunt mult mai importante pentru el decât audienţa. În fond, Metabolism - un titlu ce i-ar fi plăcut şi lui Foucault - cu un astfel de material tratează. Şi nu e materialul clientului, fuck the customer! Monoton, monocrom, monocord ca zgomotul scos de o viperă sugrumată. E un spectacol pentru care merită să plăteşti (nu numai biletul)!

Bonus track:

2. Poziţia copilului (regia Călin Peter Netzer)

1. Câinele japonez (regia Tudor Cristian Jurgiu)

Acestea fiind scrise, vă aştept mâine, la aceeaşi oră (20:13), la marea şi cea din urmă cine-retrospectivă a anului: Crème de la crème by Cinesseur. Între timp s-a copt şi surpriza ce mi se pregătea. Am văzut-o: spectaculoasă şi uberpersonalizată (Mille grazie!). Va fi disponibilă şi aici, însă abia pe 1 ianuarie.

Cinci deziluzii cinematografice (mai mici sau mai mari) în 2013

Ştiţi deja cum merge treaba cu ierarhiile pe-aici, aşa că voi intra direct în chestiune. Poate ar trebui precizat, totuşi, că deziluziile furnizate de rezervoarele internaţionale de filme sunt la altă scară comparativ cu cele produse de/în acvariul românesc, dar e de înţeles. Retardul nu ni-l ia nimeni cu mâna. Ni-l facem cu mâna noastră. Gata cu trăncăneala introductivă. Iată lista dezamăgirilor mele cinefile venite de peste mări şi ţări. Episodul al doilea, mai exact, din serialul consacrat superlativelor relative şi eufemismelor absolute din anul cinematografic 2013, care pe mulţi va contraria, probabil.

Menţiuni nu foarte onorabile/onorante   

* Heli (dir. Amat Escalante/Mexic+Franţa+Germania+Olanda/2013)

* Los amantes pasajeros (dir. Pedro Almodóvar/Spain/2013): am impresia că Almodóvar a făcut filmul ăsta deliberat penibiluţ pentru a protesta faţă de subfinanţarea cinematografiei spaniole 
* The Canyons (dir. Paul Schrader/SUA/2013): mă doare să-l văd pe omul fără de care Taxi Driver nu ştiu dacă ar fi fost vreodată, bâjbâind disperat în căutarea formei de odinioară
* Oldboy (dir. Spike Lee/SUA/2013): remake-ul ce nu trebuia niciodată făcut, nici măcar sub tortură. De departe, mizeria cinematografică a anului.

You might also wanna read:  Top 5 cine-deziluzii made in Romania

5.  Gravity (dir. Alfonso Cuarón/SUA/2013)
Am apreciat mai mult segmentul lipsă din această odisee spaţială soapy, decât odiseea în sine. Din motive evidente (le găsiţi în review).

4. The Great Gatsby (dir. Baz Luhrmann/Australia+SUA/2013)
N-am văzut The Wolf of Wall Street (încă), dar din ce se aude, se pare că acesta ar fi The Real Great Gatsby. Please stand up, please stand up...

3. Zero Dark Thirty (dir. Kathryn Bigelow/SUA/2012)

2. L'écume des jours/Mood Indigo (dir. Michel Gondry/Franţa+Belgia/2013) 

Cher Michel,
Cartea lui Vian e un acid trip (ştii la ce mă refer, deoarece ai avut parte de destule). Nu te-apuci de ea dacă n-ai aparatul necesar pentru a o adapta. Dacă te consolează cumva, află că eu cred că nu va putea fi niciodată transpusă decent pe ecran. Mai cuminte ar fi să-ţi vezi de trip-urile genial brodate de propria minte, fiindcă acelea ieşeau incomparabil mai bine. Şi cum a trecut mult timp de la atingerea acelei culmi fără a te mai apropia de ea vreodată, riscul de a fi încadrat la capitolul one hit wonder e considerabil. Şi-ar fi păcat! Cu simpatie. Încă.

1. La vie d'Adèle (dir. Abdelatif Kechiche/Franţa+Belgia+Spania/2013)

În filmul lui Kechiche, premiat politic (circumstanţial) la Cannes, emoţiile sunt tratate primitiv, în siajul unui naturalism conspectat din cărţi de mâna a şaptea. Pe măsură ce ne sunt arătate, dar ce zic eu arătate?, când mai corect spus ar fi vârâte ostentativ, emoţiile se ieftinesc sub ochii noştri. Regizorul alege anumite postúri sau gesturi şi le accentuează prin repetiţie pentru a obţine empatia pe modelul reality show-urilor lacrimogene. Nu am nici o umbră de îndoială: la Kechiche, valoarea unui gros-plan cu lacrimi sau muci e prestabilită. Camera caută lichidele secretate de diverse glande şi le urmăreşte cu obstinaţie, insistă asupra lor până la descompunerea acestora în molecule, aşa cum în filmele XXX stăruie asupra organelor genitale. Dar filmele porno se descurcă bine mersi fără să simuleze pasiunea, în timp ce filmul lui Kechiche simulează tot timpul şi asta şi cealaltă, compasiunea adică. Iar această falsitate ieftineşte și mai mult totul.

P.S.: Mâine, la aceeaşi oră (20:13), voi publica ierarhia celor mai bune filme româneşti ale acestui an (din care au mai rămas fix două zile şi câteva ceasuri).

De la Lupu Pick la... Lupu: Top 5 cine-deziluzii româneşti în 2013

Atenţie, a început!

Anunţata serie a celor mai bune (superlativ relativ, da?) şi a celor mai slabe (eufemism absolut!) filme din 2013, according to Cinesseur, se deschide cu un top 5 al producţiilor româneşti (le zic generic aşa, deşi unele sunt coproducţii & more), care au lăsat în urma lor semne de întrebare, perplexităţi şi chiar frustrare pe o scală începând cu „ce-o fi fost în capul meu de am văzut acest film? dar în capul regizorului?” şi terminând cu ieşitul din sală. Şi nu numai, dar mai bine să nu intru în detalii!

Carevasăzică, într-un an în care numărul filmelor neaoşe a trecut de 20 (un record, probabil), se poate considera că aria de selecţie a fost generoasă şi la +uri şi la -uri. E adevărat, nu am văzut tot ce se putea vedea, fiindcă îmi mai activez şi eu scutul de protecţie antipros... (Scuze, era să lansez aiurea un proiectil). Am văzut destule, aşadar, însă n-am luat în calcul petarde ca Puzzle-ul lui Zincă, acesta fiind dincolo de orice categorisire raţională: o calamitate, o catastrofă de la primul până la ultimul cadru. Genul acela de telenovelă pe care şi cei de la Acasă Tv s-ar putea s-o refuze, că doar ei îl au pe Iura Luncaşu şef de antrepriză!

Aşadar, adunând, scăzând, afurisind (glumesc!) şi trăgând linie, a rezultat ierarhia de mai jos, pe care v-o înfăţişez în ordine descrescătoare, cu precizarea că locul 5 este echivalentul digerabilului cu oareşece noduri, iar prima poziţie al aproape dezastruosului. Cum ziceam mai sus, se poate şi mai rău. Sau mai jos!

5.  Roxanne (regia Valentin Hotea) 
În afară de piesa omonimă a trupei The Police, piesă-aspersor de nostalgie de la care s-a şi închegat story-ul, şi de Valeria Seciu, nimic deosebit. Grosso modo, un film cuminte şi făcut cu simţ de răspundere. Potenţial irosit, în opinia mea.

4. Killing Time (regia Florin Piersic jr.)
Premisă bună (kammerspielfilm), execuţie decepţionantă. Povestea celor doi ucigaşi plătiţi, care o ard tarantin-esque în aştepatrea victimei, scârţâie din toate încheieturile, iar ca să stea cumva în picioare este susţinută cu tot soiul de proptele îndoielnice: de la glumiţe cu moldoveni la nivelul grupului Vouă (dacă-i mai ţineţi minte) la plot twist-uri neserioase, puse de mâna atotputernică a regizorului pe principiul „unde merge suta, merge şi mia”! Ok, film independent, am înţeles, dar parcă prea independent de chestiuni esenţiale precum inteligenţa publicului sau logica narativă internă.

Despre inadecvarea culturală a conceptului de asasini plătiţi la spaţiul românesc ar trebui vorbit separat, dacă ne gândim că ei nu prea există, iar când se mai aude câte ceva pe seama lor, se aude că sunt proşti de bubuie, nefiind în stare nici măcar să-şi recunoască ţinta! A se slăbi, deci, cu filozofia şi cinismul acestor cretini... Poate în America or avea facultate, aici par fugiţi de la şcoala ajutătoare!

3. Lupu (regia Bogdan Mustaţă)

În ciuda unor pronosticuri optimiste postate pe ici, pe colo, de câţiva apropiaţi ai echipei de filmare, îmi permit să merg pe mâna mea şi să observ că acest lungmetraj de debut va fi reţinut strict prin prisma faptului că marchează sau conservă oficial ultima apariţie pe ecrane a lui Sergiu Nicolaescu.

2. Matei copil miner (regia Alexandra Gulea)
Artificial, didactic, ostentativ la modul „dacă nu pricepeţi nimic, e numai problema voastră”. Eu, de exemplu, n-am priceput de ce nu e o virgulă în titlu, între Matei şi calitatea în care e prezentat, dar mai ales de ce e prezentat aşa. Nu l-am văzut trudind în abataj, precum minorii din America începutului de secol XX, şi nici exprimându-şi dorinţa de a deveni ortac, termenul cu care sunt „alintaţi” minerii de televiziunile de ştiri. Ba din contră: puştiul nu e atras deloc de jobul ăsta şi vrea să evadeze din acel areal. Aaa, să vezi poznă: povestea se petrece într-un oraş minier-fantomă din Valea Jiului! Ingenios gimmick, n-am ce zice...

Din punctul meu de vedere, al unui om care probabil nu pricepe subtilităţile din mintea doamnei Gulea şi care nu apreciază jocul slab al copiilor din distribuţie, demn de scenetele şcolare ante-89, doar pentru că sunt copii şi, vezi doamne, trebuie să fim înţelegători, Matei copil miner e o brambureală fără orizont. O alegorie dezlânată şi plictisitoare, situaţie care face şi mai bizar girul oferit acestei pelicule de Thomas Ciulei (producător)! Iar dacă de-acum înainte m-ar interesa lucruri relevante despre minerii români şi lumea lor în destrămare, aş alege rasunavalea.ro. Măcar acolo am realism frust, nu mizerabilism travestit în ţoalele ţipătoare ale realismului magic prost înţeles.

1. Domnişoara Christina (regia Alexandru Maftei)
Cică ar fi primul fantasy horror autohton. Dacă fantasy trebuie înţeles ca fantezie/fantasmagorie bezmetică a minţii autorului, horror nu are nevoie de explicaţii sau ameliorări semantice. Penru că Domnişoara Christina chiar e horror. Involuntar! Ecranizarea asta, plată şi calofilă, cum bine observă Ionuţ Mareş în cronica spre care am pus link, îl reduce pe Mircea Eliade la ceea ce ar fi fost dacă ar fi rămas în România: „un autor de romane de mâna a doua, care cel mult i-ar fi ţinut companie lui Noica la Păltiniş, încălzindu-şi ceaiul reciproc” (asta nu e din review, ci de pe Idolii forului, unde era plasată în alt context). Şi cum am văzut (la TVR, la vremea respectivă) adaptarea princeps din 1992, pot spune că eşecul lui Maftei e şi mai dureros (pentru el): în ciuda unor limitări tehnice evidente, versiunea lui Viorel Sergovici, fără cine ştie ce ambiţii disproporţionate, are ca temelie decenţa.

În loc de concluzii:

* Trei titluri din cele cinci (Lupu, Matei copil miner şi Roxanne) reprezintă debuturi. Paradoxal, celelalte două rămase sunt confirmări. Ale plafonării conceptual-stilistice. Înţeleg că, la fel ca Piersic jr., şi domnul Alexandru Maftei montează piese de teatru. Doamne ajută, zic! Poate iese ceva mai acătării de-aici.

* Patru din cele cinci filme conţin nume proprii în titlu, ceea ce înseamnă, teoretic, că poveştile se aglutinează în jurul unui personaj central, mare şi lat. Problema cu personajul ăsta patronim, dacă-i pot zice aşa, e că ori prezintă semne de malnutriţie, ori de îndopare. Numitorul comun la care se ajunge e, invariabil, caricatura. În tuşe mai groase sau mai subţiri, după (ne)pricepere.

* Lupu Pick (născut la Iaşi, în 1885) din titlul textului meu e un reprezentant de seamă ai kammerspiel-ului nemţesc, gen pe care-l parazitează Piersic jr. Într-o oarecare măsură, asta face şi Bogdan Mustaţă, deşi el explorează haotic şi alte cărări, iar asta e o similaritate nu prea încurajatoare. Cum adică? S-a pornit de la Lupu Pick pentru a se ajunge şi a rămâne fatalmente cu Lupu?

"Four is what...?" (32) [All Is Bright*: ediţie specială de Crăciun]

- minor spoilers ahead -

Dacă v-au căzut greu la ficat lumina, spiritul şi magia Crăciunului (toate pervertite până la grotesc), atunci All Is Bright ar putea să fie un foarte nimerit şi eficient antidot. 

La 8 ani după eclatantul Junebug, hitul indie ce a scos-o din anonimat pe Amy Adams, Phil Morrison revine în prim-plan cu povestea lipsită de strălucire şi glorie a doi negustori de brazi, ţărani anglofoni din Quebec, plecaţi într-o expediţie la New York să-şi desfacă marfa. 

Nu vă aşteptaţi să ajungă în Greenwich Village sau mai ştiu eu prin ce cartier fancy! Amărăştenii ăştia se pripăşesc într-o suburbie dezolantă a metropolei americane, gri şi şleampătă precum soarta lor (dacă doriţi să faceţi o translaţie geografică, gândiţi-vă la ungurii din Harghita care vin cu kurtos în Berceni sau în Piaţa Amzei). Din locul în care şi-au amplasat rulota, skyscraper-ii se văd semeţi în depărtare, întunecaţi şi inaccesibili, inclusiv Empire State Builiding. Pentru ei, simple elemente de decor fără semnificaţie. Ochii lor sunt pe brazi şi pe concurenţă, uneori alungată prin metode nu tocmai catolice.

Unul din generatoarele de tensiune într-o naraţiune altfel cuminte e relaţia dintre protagonişti. Cei doi se au ca sarea-n ochi, deoarece Rene (Paul Rudd) l-a lăsat pe Dennis (Paul Giamatti) fără nevastă şi copilă în timpul (patru ani) cât acesta din urmă a făcut puşcărie pentru o infracţiune, din câte ni se dă de înţeles, comisă împreună (un furt sau ceva de genul). Cum ar veni, şi la închisoare, şi fără familie, bașca perspective de reintegrare nule. Lipsit de soluţii viabile de a se întreţine (să-şi recâştige viaţa anterioară nici nu mai poate fi vorba, fiindcă fosta soţie nu numai că a divorţat, dar i-a spus fetiţei că el a murit de cancer) ajunge la mâna celui pe care-l detestă şi, chiar dacă n-are voie să părăsească ţara, se învoieşte să-i fie alături în această călătorie - pentru el - clandestină.

Cu aceste date socio-antropologice la vedere, personajul lui Giamatti poate părea un soi de Iov, un năpăstuit fără drept de apel. Nu prea e aşa, fiindcă el nu-i lovit de destin până la ultimul detaliu, ci este o victimă a felului său ciudat şi căpos de a fi, a boacănelor făcute şi a efectului pe care acestea îl au şi după ispăşirea formală a pedepsei. Nu e nici ghinionist. Mai degrabă e parte (vătămată) a unui matrix social vicios şi viciat. Morrison nu-şi propune să scoată în evidenţă discrepanţele astea, nu e interesat de critica incisivă a inegalităţilor de şanse, dar tonul soft-belicos se simte din modul în care curge povestea şi setting-ul trist, mohorât, lipsit de orizont în care se desfăşoară.

Aş zice că în cea mai mare parte abordarea e mai degrabă kaurismakiană (sau a la Todd Solondz): non-intervenţionistă şi non-empatică. O fi cadoul de Crăciun pe care Dennis şi Rene vor să-l facă fetiţei unul dintre motivele pentru care strâng bani, însă asta nu contaminează naraţiunea cu emoţie călâie, aşa că după ce ajung cu chiu cu vai să-şi vândă brazii şi să pună nişte poli deoparte, îngropând temporar şi conflictele personale, vor fi jefuiţi la drumul mare, praful alegându-se, deci, de toate planurile lor.

Există şi un twist la pachet cu un scurt viraj spre comedia bufă, căci variantele de a închide cercul s-au redus. Ironia e amară, ce-i drept, dar e un bemol ce nu face opţiunea mai puţin discutabilă. Din fericire, nu o face perdantă. Cel mult forţată. Un compromis, o formă de a reaşeza lucrurile pe făgaşul unui umanism moderat. All is bright pe naiba, deci! Dar de ce-ar fi? Chiar dacă sub nivelul autoimpus/stabilit cu Junebug, Morrison zgârie câteva clişee crăciunistice, propunând un film deloc comod sau relaxant în raport cu tema aleasă.

Bonus: Sally Happy-Go-Lucky Hawkins în rolul Olgăi, o menajeră de origine rusă în căsoiul art nouveau al unor dentişti bogaţi. O prezenţă ca de obicei stenică, o palidă rază de lumină într-o lume cenuşie.

* Filmul are şi un titlu de rezervă (alternativ?): Almost Christmas. Mie mi se pare mai inspirat primul.

Blue Christmas (via Criterion)

Multe din lucrurile pe care e bine să le ştiţi despre Crăciun din filme, le găsiţi aici, în acest eseu video via Criterion, care antologhează secvenţe on topic din filme clasice sau neo-clasice, cunoscute sau mai puţin cunoscute, precum A Christmas Carol (1971 & 1984), Eyes Wide Shut (1999), Mon oncle Antoine (1971), Ma nuit chez Maud (1969), Gremlins (1984), The Curse of the Cat People (1944), The Long Day Closes (1992) ori Un conte de Noël (2008). A real treat!

Juxtapuneri (XXX) [Ultimul dans al lui Charlot: ediţie specială de Crăciun]

This is Charlie Rivel, an internationally known Spanish circus clown. He took his artistic first name from Charlie Chaplin whom he encountered first in 1910. Both respected each other. Legend has that Chaplin later asked him: „Is it you who imitates me or I who imitates you?" (text via wiki, image via http://fauxcharlot.blogspot.com)

„Este noaptea de Crăciun a anului 1971. Un bărbat de optzeci şi doi de ani aprinde lumina într-o cameră. Cufundată în fotoliul de lîngă fereastră stă Moartea, înfăşurată într-o pelerină.

MOARTEA: Te aşteptam.

Bărbatul e îmbrăcat cu nişte pantaloni uzaţi şi boţiţi şi un sacou strîmt. În semn de salut, îşi ridică melonul pe care-l poartă pe cap.

BĂRBATUL: Şi eu. Cu şaizeci de ani în urmă o ghicitoare mi-a spus că vei veni astăzi.

MOARTEA: De-aia te-ai îmbrăcat la costum?

Bărbatul începe să se învîrtească prin cameră, cu un mers obosit, de pinguin. Loveşte piciorul unui scaun şi îi cere scuze. Îşi cere scuze şi faţă de covor şi de lampa de lîngă perete.

Bătrîna îl observă, serioasă.

Bărbatul se opreşte atunci, îşi scoate melonul.

BĂRBATUL: Voiam doar să te fac să rîzi.

MOARTEA: N-ai face nici un copil să rîdă. Termină cu circul ăsta ridicol şi hai să mergem.

Bărbatul simte cum îl cuprinde panica, la fel ca în ziua în care a debutat la New York... Se chinuie să facă feţe caraghioase, dar îi vine să plîngă.

BĂRBATUL: Fiul meu, Christopher, abia a făcut nouă ani şi are încă nevoi de mine. Mi-ar plăcea să-l văd crescînd încă puţin.

MOARTEA: Trebuia să te gîndeşti la asta cînd l-ai adus pe lume la vîrsta aia.

(...)

BĂRBATUL: Aşteaptă, o să te fac să rîzi, e singurul lucru pe care ştiu să-l fac.

MOARTEA: N-a reuşit nimeni, niciodată.

BĂRBATUL: O să te fac să rîzi, sînt sigur de asta. Uite.

Bărbatul încearcă alte numere, pe care nu le mai făcuse de-o viaţă, dar în van.

MOARTEA: Chiar că ai devenit un bătrîn jalnic. Hai, schimbă-te, doar nu vrei să vii aşa.

Bărbatul e abătut, mustăţile false de sub nas se desprind şi cad pe jos, dar, cînd se apleacă să le ia, rămîne înţepenit de spate. Bărbatul stă acolo, ţintuit în mijlocul covorului, incapabil să se îndrepte: învins, decrepit şi chinuit de durere.

MOARTEA: Ha, ha!

Bărbatul e confuz. I se pare că Moartea a rîs, însă durerea îi astupă urechile. Şi totuşi nu s-a înşelat. Moartea rîde, are lacrimi în ochi.

BĂRBATUL: Rîzi...

MOARTEA: Păi, dacă mă faci să rîd. Uite în ce hal ai ajuns. 

BĂRBATUL (încercînd să se ridice): Ai spus că nimeni n-a reuşit niciodată.

MOARTEA: Nu, ai dreptate, nimeni. Ha, ha!

BĂRBATUL: Îţi propun un pariu (o spune suferind, din poziţia aceea incomodă): vino în fiecare an, de Crăciun, şi, dacă te fac din nou să rîzi, mă laşi să trăiesc pînă la Crăciunul următor...

MOARTEA: Să nu crezi că va fi uşor, în seara asta m-am lăsat dusă de val.

BĂRBATUL: O să mă străduiesc.

MOARTEA: Nici n-ar trebui să stau la discuţii cu un actor. 

BĂRBATUL: E un pariu cinstit.

MOARTEA: Bine, Vagabondule, mă-ntorc peste un an, ai meritat-o - e bine să rîzi, în fond.

BĂRBATUL: Atunci, ne vedem la Crăciunul următor.

Moartea dispare din fotoliu...” şi aşa începe povestea vieţii lui Charlie Chaplin, spusă sub forma unei scrisori adresate tocmai fiului pentru creşterea căruia s-a învoit la acest rămăşag cu periculoasa şi mofturoasa Doamnă. Cu D mare, fireşte! O găsiţi în Ultimul dans al lui Charlot, cartea italianului Fabio Stassi, apărută recent la Polirom (magistrală alegere, bravo!) în colecţia Biblioteca Polirom/Actual şi în traducerea minunată a Ceraselei Barbone. Btw, voi specifica de fiecare dată numele traducătorului pentru că e o muncă faţă de care am toată stima (atunci când e temeinic făcută).

Nu e o biografie în sensul clasic şi strict al termenului, ci o (auto)biografie ficţionalizată în care Stassi amestecă întâmplări reale cu lucruri spuse de-a lungul vremii despre Chaplin sau cu secvenţe din celebrele sale filme cam în aceeaşi manieră în care procedează şi conaţionalul său Michele Mari, în Pink Floyd în roşu, volum publicat tot la Polirom şi tradus tot de Cerasela Barbone.

Ce coincidenţă, veţi zice! Pe drept cuvânt, fiindcă şi eu cred că aceste două cărţi n-au apărut arbitrar, ci fix în virtutea unei afirmaţii-cheie din romanul lui Stassi: „toate coincidenţele au suflet”. Suflet are şi această carte, de o frumuseţe şi o inventivitate stilistică năucitoare. Unde mai puneţi că „împarte încă o dată istoria lumii în două ere: î. Ch. şi d. Ch. Cu Ch de la Chaplin”?

Şi-un bonus cu trei personificări more or less faimoase:

Screenshots from The Cotton Club (dir. Francis Ford Coppola/1984), My Dad Is 100 Years Old (dir. Guy Maddin/2005) & Chaplin (dir. Richard Attenborough/1992). Charlie Chaplin is played by Gregory Rozakis, Isabella Rossellini and Robert Downey Jr.

The Spectacular Now: tentativă stimabilă de redefinire a romantismului adolescentin

Genul High school romance/Teen movie romance e în asemenea măsură sufocat de clișeele impuse de Hollywood încât nu trebuie să fii vreun critic astuţios pentru a-ţi da seama cu ce se consumă un astfel de film doar ascultând premisa de la care demarează! Dacă, spre exemplu, v-aş spune că The Spectacular Now începe cu Sutter Keely (Miles Teller, puştiul ahtiat după BD-uri şi reponsabil de accidentul mortal din Rabbit Hole), invitând o colegă oarecum banală, Aimee, tipul şoarece de bibliotecă timid (Shailene Woodley, adolescenta rebelă din The Descendants), să-l însoţească la o petrecere doar pentru a-i face în ciudă ex-ei (Brie Larson, the-prettiest-girl-in-school-neighbourhood-galaxy etc.), sunt convins că n-aţi muri de curiozitate să vedeţi ce urmează.

Şi pe bună dreptate, fiindcă aţi şti sau aţi intui din capul locului că legile genului dictează ca personajul lui Larson să fie negativ-superficial şi să-şi înlocuiască fostul iubit, de care s-a despărţit din vanitate, cu un găligan cam prostovan, de preferinţă sportiv, în vreme ce personajul lui Teller, confecţionat cam din acelaşi aluat, trebuie, cel puţin la început, să-şi trateze grosolan noua achiziţie, oricum căzută-n fund după el, pentru a descoperi pe parcurs că el e îndrăgostit lulea against his better judgement. Fosta va reapărea mai apoi pentru a-i face ochi dulci, însă numai ca un exerciţiu tâmpit de răzbunare, ăsta va cădea în capcană de aşa manieră că sărăcuţa şi naiva Aimee îi va surprinde în flagrant delict, întâmplare nefastă ce-i va frânge inima. O va rupe la fugă plângând, în timp ce Sutter ar striga „Opreşte-te! Nu e ceea ce crezi”, cheltuindu-şi ulterior toată energia pentru a o recuceri, graţie unui gest romantic măreţ asociat cu Prom Night sau ceva de genul, în funcţie de cât de sălbatic de originali se simt realizatorii. Dacă nu, merge şi sfânta baie învoluntară în piscină rezervată fostei...

Ei bine, îmi face o deosebită plăcere să vă anunţ că The Spectacular Now, al treilea lungmetraj semnat James Ponsoldt (Off the Black şi Smashed), ocolește toţi aceşti tropi (şi stropi), alegând o cărare mai puţin frecventată. Scenariştii Michel H. Weber şi Scott Neustadter, adică echipa care a dat (500) Days of Summer, ştiu că povestea primei iubiri e o experienţă mult prea complicată pentru a fi controlată narativ prin formula îndelung tăbăcită de marile studiouri, ca să nu mai vorbesc de cea indie-pretențioasă, care nu e altceva decât formula hollywoodiană travestită în ţoale de hipster.

Primul efect al absenței plotului rutinier este acela că filmul respiră natural prin „plămânii” asiguraţi de secvenţele extinse în interiorul cărora, ferite de constrângerile tiparului, protagoniştii se lasă în voia firii, descoperindu-se reciproc. Filmul trăiește sau moare din chimia lor, iar Woodley şi Teller (chiar dacă el pare un vajnic absolvent al şcolii de non-actorie Vince Vaughn) se potrivesc de minune, acreditând personaje alcătuite mai ales din vulnerabilităţi, ezitări şi defecte decât din puncte-forte sau cocoşisme. Ea este inteligentă și delicată, dar şi naivă în relaţiile cu băieţii, el e macho şi are destulă experienţă socială pentru a o pune în umbră cu stilul său jemanfişist şi extrovertit. Nu o face deliberat, pur şi simplu îi vine uşor să se impună. E o atitudine, care ce altceva ar putea fi?, decât o formă de a masca cicatrici psihice profunde. Stop joc, am mai văzut asta, vor spune cei obişnuiţi să găsească pete în soare! Greşit, deoarece convingerea mea este că, în ciuda deja vu-ului, The Spectacular Now rămâne fidel principiului pe baza căruia e gândit: realismul. Iar viaţa lui Sutter, până la cei 18 ani ai săi, e strict o acumulare de acum-uri, un prezent trăit cu înverşunare, euforic, la limita autodistrugerii în mrejele unui alcoolism precoce căruia i se abandonează cu voluptate, antrenându-şi, tiptil-tipti, şi partenera în jocul de-a iresponsabilitatea. 

Dacă cele mai mute filme romantice, cu adolescenţi sau oameni în toată firea, sunt obsedate (şi subminate) de întrebarea „rămân sau nu rămân împreună?”, cel despre care vă vorbesc îşi ia libertatea de a pune problema altfel, mai înţelept aş zice: cu ce rămân cei doi din relaţia asta? Filmul nu răspunde pentru că e mult prea subtil pentru a o face, însă formulează câteva sugestii. N-am să le inventariez întrucât nu e treaba mea să fac asta, însă vă ofer alte două motive să le descoperiţi singuri: rolul de mamă blazată pe care-l face Jennifer Jason Leigh, cel mai fair văzut în ultima vreme în contexte similare, şi coloana sonoră eclectic-eclatantă din care am selectat piesa de mai jos, o adicţie în toată puterea cuvântului. Cam cum era In Your Eyes al lui Peter Gabriel în Say Anything..., filmul lui Cameron Crowe din 1989, alături de care The Spectacular Now poate fi aşezat fără nici o reţinere.

Admin stats

Dragilor (de ambe sexe şi nu numai),

Se cam intră pe ultima turnantă şi e bine să ştiţi ce veţi găsi pe-aici, începând de mâine. Aşadar, iată cum arată cine-meniul pregătit pentru ultima săptămână a anului în curs:

23 decembrie: tbd

24-27 decembrie: ediţii speciale de Crăciun ale unor rubrici deja consacrate („Four's what...?”, Juxtapuneri, „All good people read good books” ş.a.)

28 decembrie: Top 5 rateuri româneşti în 2013 (atenţie: rateuri, nu calamităţi gen Puzzle!)

29 decembrie: Top 5 rateuri străine în 2013

30 decembrie: Cele mai bune 5 filme româneşti ale anului 2013

31 decembrie: Crème de la crème - cineretrospectiva anului 2013 by Cinesseur (all in one).

Ora de publicare a clasamentelor de sfârşit de an va fi invariabil 20:13. Nu vă impacientaţi: o parte din cele mai bune producţii neaoşe se vor regăsi şi în ierarhia globală.

Pentru cei interesaţi, ediţiile anterioare ale Crème de la crème sunt disponibile după cum urmează: 2010, 2011 (partea a doua şi partea întâi) şi 2012.

See you around! All of you.

P.S.: După 1 ianuarie va urma o serie de best şi worst-uri, care de care mai atipice sau ciudate, cum n-aţi văzut prea des! Din câte înţeleg, mi se coace şi o surpriză, dar nu vă pot spune mai multe fiindcă nu ştiu mai multe (ştiu cei ce o pun la cale, însă nici pe ei nu-i ştiu pe toţi).

„Vă rog, nu staţi între scaune!” (2)

Screenshots from Frances Ha (dir. Noah Baumbach/2012)

Cvasimilitudini (LXXXV) [En garde!]

Poster for Unforgiven (dir. Clint Eastwood/1992)

Poster for Puss in Boots (dir. Chris Miller/2011)

Ora exactă (XXXVI)

Screenshot from Frances Ha (dir. Noah Baumbach/2012)

"Four is what...?" (30) [Blue Caprice]

În urmă cu 11 ani, în trei fatidice săptămâni din luna octombrie, 10 persoane au fost ucise și trei rănite grav într-o serie de atacuri armate comise fără logică (din toate punctele de vedere) în Washington DC, Maryland și Virginia. Cazul a făcut vâlvă sub eticheta „lunetiştii din Beltway”, pornind de la backgronund-ul autorilor: un veteran US Army și un adolescent adus în State din Antigua tocmai de acest fost militar, după ce copilul fusese abandonat de maică-sa.

Debutul în lungmetraj al regizorului Alexandre Moors nu-i o reconstituire fidelă a acestor tragice evenimente, ci se concentrează, în stilul docudramei, asupra perioadei premergătoare atacurilor, explorând modul în care adolescentul aparent salvat de la înfometare sau delincvenţă în insula natală, pe numele său Lee Boyd Malvo (Tequan Richmond), se transformă, sub mâna fermă a mentorului său, John Allen Mohamed (Isaiah Washington), într-o veritabilă maşină de ucis. Tehnica e simplă şi e de când lumea: o asiduă spălare a creierului prin inocularea urii de clasă într-o minte copleşită de „minunata lume nouă” în care a aterizat.

Filmul, în cele 92 de minute ale sale, poate sau nu poate fi îndatorat realităţii psihologice a celor portretizaţi (ambii rejectaţi de familii şi de societate), dar reprezintă cu certitudine o versiune înspăimântător de plauzibilă și profund tulburătoare a unor fapte ieşite din ţâţânile oricărei grile raţionale de înţelegere a lor.

Similar cu australianul Snowtown - deși violența e mult mai puțin fățișă ca acolo - Blue Caprice analizează modul în care un surogat de figură paternă bântuită de intenţii revanşard-criminale generate neîndoielnic de marginalizare (nu ştiu dacă am spus, dar cred că s-a înţeles din context: în Antigua, puştiul a crescut fără tată) acaparează viața unui tânăr încă năuc și-l aduce în starea de a comite acte reprobabile (iar nu ştiu dacă am spus sau dacă se subînţelege, dar rolurile în echipa asta sunt clar delimitate: „tatăl” e şofer şi ţine de şase, puştiul apasă pe tragăci prin dispozitivul ingenios creat în portbagajul automobilului care le ţine şi de casă şi masă; oricât de cinic ar părea, el are totuşi libertatea de a alege victimele după cele mai arbitare criterii).

Altfel spus, Moors și scenaristul său, R.F.I. Porto, încearcă într-o oarecare măsură să sugereze, fără a deveni tezişti sau contrafactuali însă, că metamorfoza la care asistăm, colorarea în rău a personajului, n-ar fi fost posibile în alte circumstanţe. Sau, dacă vă convine aşa, e un îndemn la medita asupra absurdului situaţiei. De asemenea, tot ca în Snowtown, atmosfera e generată de acumularea gradată a tensiunii, devenind apăsător-insuportabilă chiar dacă știm dinainte rezultatul (introdus prin imagini surprinse de camerele de supraveghere şi din jurnalele tv), respectiv direcţia în care merge narațiunea. Moors chiar plusează pe un substrat extrem de sensibil: pe măsură ce semințele agresiunii sunt sădite în Lee, „maestrul” e tot mai mândru de rezultatele operei sale de manipulare. „Am a creat un monstru”, spune el cu un soi de afecţiune care, culmea, are un sens intern bine conturat.

La un moment dat, după ceea ce aş putea numi breaking point, veţi auzi o întrebare: „Where is my father”?  Nu-i nevoie să precizez cine o rosteşte, însă înclin să cred c-o să vă gândiţi la ea mai mult decât aţi vrea. Nu pentru că deschide o nouă perspectivă de interpretare, ar fi prea mură-n gură, ci din alte motive. Cu cât mai uşor de intuit, cu atât mai năucitoare.

Jennifer

Screenshot from Requiem for a Dream (dir. Darren Aronofsky/2000)

Cu o voce aproape gâtuită de lacrimi, pe care în două rânduri e cât pe-aci s-o scape de sub control, o auzim pe Marion (Jennifer Connelly): „Harry... Can you come today?” Reuşeşte s-o ţină în frâu, fiindcă vrea ca rugămintea să rămână limpede şi demnă, dar acolo, la you, e un moment de cumpănă, un vibrato abia perceptibil. Replierea va fi rapidă şi necesară: la capătul celălat al firului, Harry (Jared Leto) pare şi el destul de răvăşit.

E punctul final de inflexiune, climaxul - calm şi sfâşietor, totodată - al celei mai complexe şi incandescente partituri din tot filmul, semnată de o actriţă care n-a reuşit mai apoi atingă acest nivel, deşi a fost recompensată cu un Oscar pentru rol secundar în A Beautiful Mind. Din motive ce-mi scapă, a fost atât de fără imaginaţie distribuită în toţi anii ăştia (mă gândesc la rolurile de soţie năpăstuită din sus-numitul A Beautiful Mind, Little Children sau Reservation Road), împinsă cumva, în ciuda potenţialului de netăgăduit, să recicleze cele mai puţin ofertante părţi din evoluţiile precedente. În fine...

Mi se întâmplă frecvent să-mi aduc aminte replica asta, pe care o leg invariabil de un detaliu minuscul prezent în imagine: manşeta jerseului acoperindu-i un sfert din mâna în care ţine cărămida aia de telefon. E acolo, în acel amănunt metonimic, amestec de neglijenţă vestimentară şi fragilitate emoţională, semnul vizibil al tulburării în care se află. Cadrul îi redă perfect starea interioară fără să-i altereze din frumuseţea chipului, luminat dinăuntru cum ar veni, spre deosebire de chipul lui Harry, schimonosit, lovit intermitent din exterior de o lumină isterică, verde-gălbuie. E drept,  montajul nu e subtil deloc în cazul de faţă, dar cui îi pasă? Gândurile tale sunt în altă parte. Aproape că-ţi doreşti alături de ea ca Harry să vină. Azi.

Câteva clipe mai târziu, o lacrimă îşi va croi drum pe obrazul drept, însă nu mai contează. Catharsisul s-a consumat deja.

Bonus:

„Vă rog, nu staţi între scaune!” (1)

Screenshot from Ain't Them Bodies Saints (dir. David Lowery/2013)

La 23 iunie 1951, Ionesco, din a cărui piesă am preluat replica din titlu, nota în legătură cu Scaunele:

„(...) Să exprimi absenţa. Să exprimi regretele, remuşcările. Irealitatea realului. Haos originar. Vocile la sfîrşit, zgomot al lumii, gălăgie, sfărîmături de lume, lumea piere în fum, în sunete şi culori ce se sting, ultimele temelii se prăbuşesc sau mai curînd se dislocă. Ori se topesc într-un fel de noapte. Sau într-o strălucitoare, orbitoare lumină.”

Imaginea aceasta (şi chiar filmul din care am luat-o) se lipeşte de spusele lui Ionesco. Altele, în schimb, se vor lipi altfel sau nu se vor lipi deloc. Nu va fi întotdeauna o omologie de structură pentru că nu caut asta sau aşa numita (pretenţios) izotopie sensică. Mult mai interesant mi se pare contrastul, aparenta lipsă a legăturii dintre obiect şi reprezentarea lui.

Sau, cu vorbele lui Baudrillard din Sistemul obiectelor, „imaginea și lectura ei nu sînt cîtuși de puțin calea cea mai scurtă spre obiect, ci spre o altă imagine.” Am avut, rând pe rând, fără a le fi abandonat de tot, serii dedicate ceasurilor, cărţilor sau uşilor din filme (atrăgând, cu acest prilej, ironiile fără scaun la cap ale unui autointitulat snob elitist de pe un forum larvar). Acum a venit rândul scaunelor, elemente esenţiale în puzzle-ul absurd care e uneori lumea şi, de asemenea, elemente esenţiale în sistemul cinematografic al obiectelor.

Prin urmare:

„Doamnelor şi domnilor, eliberaţi trecerea. Ca să stea toată lumea comod, persoanele care n-au loc pe scaun sînt invitate să stea în picioare, aici, la perete, în dreapta sau în stînga... Osă vedeţi şi-o să auziţi totul, nu vă faceţi probleme, toate locurile sînt bune!”

"Four is what...?" (29) [Les salauds (aka Bastards)]

A nu lăsa spectatorul să-şi bage prea mult nasul, a-l familiariza cu povestea eliptic, a-i pune la dispoziţie, parcimonios, informaţii seci şi reci (care şi atunci când vin, ridică şi mai multe întrebări în loc să-i ofere aşteptatele răspunsuri), toate acestea sunt procedee prin care Claire Denis şi-a croit un statut în cinema-ul mondial de autor. În cele mai multe cazuri, rezultatele sunt remarcabile, cum s-a întâmplat cu White Material, de pildă, ale cărui detalii se adună direct proporţional cu deşirarea ghemului epic, pentru ca în final să fie detonate sumbru-mistuitor. Aceeaşi formulă generează şi rateuri, iar L'intrus (din 2004) e primul ce-mi vine-n minte. Lăsat să plutească prea mult în zodia vagului, filmul pune la grea încercare până şi interesul celui mai stoic privitor.

Din fericire, Les salauds este din acelaşi... White Material. Cu meticulozitate, Denis îşi desfăşoară povestea aidoma decojirii unei cepe, fiecare foiţă transformându-se într-un amănunt a cărui valoare capătă un sens plenar abia în momentul climaxul. Deşi arată ca un revenge movie altioit pe structura unui noir, o astfel de încadrare reductivă face un deserviciu echilibrului narativ. La cele 100 de minute ale sale, este mai scurt decât alte congenere, dar compensează prin angajare şi vioiciune. Pe unele tronsoane e chiar frapant de vioi pentru un regizor cu un modus operandi în general expozitiv.

Deschizându-se cu o serie derutantă de imagini nocturne fără dialog, trase într-o lumină de muştar murdar (nuanţă recurentă) şi acompaniate doar de răpăitul puternic al unei ploi ce pare a se prăvăli ca un potop peste lume, Les salauds se regrupează rapid în jurul următoarei linii actanţiale: Sandra (Julie Bataille) află că fiica ei Justine (Lola Creton) a fost abuzată sexual de câţiva oameni de afaceri în căutare de plăceri kinky. Şi mai rău e că aceştia scapă prin ochiurile largi ale năvodului legii, motiv pentru care se decide să apeleze la Marco (Vincent Lindon), fratele plecat pe mări pentru o carieră de marinar în detrimentul afacerilor familiei (producţie şi distribuţie de încălţăminte). 

Marco revine în ţară şi se readaptează rapid la viaţa „pe uscat”. Închiriază o cameră în acelaşi imobil cu Raphaelle (Chiara Mastroianni), soţia unuia dintre principalii suspecţi, un afacerist sulfuros, patibular, foarte apropiat ca structură de Strauss-Kahn, celebrul inamic public internaţional şi campion pe ramură în materie de moravuri uşoare (în rolul său, Michel Subor, unul din actorii-fetiş ai lui Denis). Relaţia dintre Raphaelle şi soţul său e formală. E nevastă-breloc, femeie întreţinută cu atribuţii precise: să aibă grijă de copil, un puşti de vreo 7-8 ani la care tatăl său ţine ca la ochii din cap fiind unicul moştenitor al imperiului, să-şi acompanieze bărbatul în societate şi, din când în când, să fie partener pasiv de sex. Pe fondul ăsta intră în ecuaţie Marco. Nu-i va trebui mult să o seducă şi odată cu asta să imprime lucrurilor o traiectorie inconturnabilă.

Cele două personaje, ascunse mai mereu în spatele unor măşti poker face, sunt arareori calde sau ataşante, dar pun la bătaie exact cantitatea suficientă de empatie pentru a contrabalansa „greutatea” ultimului act al filmului, care va reconfirma stofa de scriitor cu ştaif a doamnei Denis (la scenariu a colaborat şi Jean-Pol Fargeau), la fel ca în White Material, dar nu cu intensitatea de acolo. Fragmentele livrate până atunci vor fi îmbinate împotriva oricăror aşteptări pentru efectul revelaţiei ultime (deloc trase de păr, dacă vă temeaţi de asta). Şi dacă tot am introdus o comparaţie între cele două, trebuie să mai spun că atât diapazonul narativ, cât şi ambiţia tematică sunt mai solid orchestrate în White Material. Chiar dacă centrat, de asemenea, pe un nucleu de personaje proeminente, acesta din urmă este mult mai incisiv şi împleteşte mult mai incisiv chestiunile spinoase de clasă, sex, rasă sau colonialism. În fond, acestea au amplificat impactul filmului mai mult decât întrebările rămase în aer. 

Les Salauds, pe de altă parte, este mult mai preocupat de conexiunile imediate dintre personaje. Aceleaşi teme dure (puterea, corupția sau diferenţele de clasă) scot şi aici capul din story, dar pe măsură ce ostilităţile dintre cei implicaţi avansează, prezenţa lor devine simbolică în cel mai propriu sens al termenului. În ciuda acestei limitări, povestea poate fi valabilă pentru toate societăţile care tratează individul strict instrumental, reducându-i existenţa la criteriul valorii de piaţă. Îl foloseşti, apoi te debarasezi de el fără regrete. Lumi paralele, existenţe aşijderea. Cam aici se opresc implicațiile narațiunii, declinată în registru noir, dar fără vâna specifică genului. Sau, pentru a apela la o analogie preluată din atletism, ce avem aici e o probă de semifond, nu de aruncarea discului (ca să nu zic a ciocanului de teama conotaţiei ideologice, pe care autoarea are grijă s-o evite). Cu toate acestea, chiar dacă Les salauds rămâne la suprafața mizelor înalte, în viziunea lui Claire Denis e o suprafaţă cu destule asperităţi problematizante.

Inside Llewyn Davis: piesa lipsă din trilogia alienării (versiunea Coen)

O vorbă din showbiz-ul american zice că, dacă pe calea spre stardom nu reuşeşti să fii fericit, nu vei fi fericit nici când, finalmente, se întâmplă să atingi culmile gloriei. Dacă există ceva adevăr în butada asta, atunci muzicianul folk Llewyn Davis (Oscar Isaac), eroul celui mai proaspăt (= recent) film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis (Premiul Juriului la Cannes), ar risca direct depresia în eventualitatea obţinerii succesului pe care-l tot vânează. Nu de alta, dar din felul aproape agresiv în care se raportează la muzica din care (abia) trăieşte lasă impresia că s-ar simţi mult mai bine dacă n-ar mai auzi niciodată o piesă de profil. I mean, dacă te enervează în aşa hal folkul şi exponenţii lui de ce-ai mai vrea să răzbeşti? Răspunsul, my friends, nu-i vânare de vânt, e esenţa acestui film!

Puzderia de pelicule (biopic-uri, majoritatea) dedicate artiştilor care au crezut în steaua lor şi care, în cele din urmă, au izbândit, este un generator sigur de reflexe condiţionate pentru publicul obişnuit cu rezolvări convenabile. Teoretic, structura de rezistenţă a naraţiunii de aici, croită pe serializarea eşecurilor din contul lui Llewyn până la acel punct în care răsturnarea paradigmei ar deveni artificială, n-ar trebui să creeze aşteptări în acest sens. Totuşi, ironia în general protectoare, ce pigmentează păţaniile (anti)eroului, generează solidaritate şi un tip de anticipaţie pozitivă pe principiul „hai, că nu-i dracu' aşa de negru”.

Adăugaţi şi unele indicii care împing gândul în aceeaşi direcţie, cel mai apăsat fiind discuţia cu tartorul producătorilor din Chicago (drumul lui Llewyn până acolo şi cel de întoarcere reprezintă o nouă şi minunată probă de cine-virtuozitate în panoplia celor doi cineaşti). Gata, îţi vine să zici, ăsta-i biletul lui de ieşire la liman: boss-ul (F. Murray Abraham) îi permite să dea o probă, el se execută chiar dacă nu rupe gura târgului, dar o şansă ar fi. Şi totuşi nu, fiindcă o replică, la ţanc plasată, nu mai lasă loc de iluzii: totul a fost un joc (secund). Planurile fraţilor Coen sunt altele, altfel n-ar mai fi un film sub antrepriza lor.

Llewyn Davis e talentat, nu se poate nega asta, dar din motive neştiute norocul îl ocoleşte mai mereu, aşa că principala sa ocupaţie e să bată pe la uşile studiourilor de înregistrări, cărându-şi cu el chitară printr-un Greenwich Village mohorât şi rece într-o perioadă (early 60s) în care Dylan se pregătea să explodeze. Colac peste pupăză, se mai trezeşte şi cu o pisică ghimbirie de care se simte dator să aibă grijă după ce, din neglijenţa lui, pisica o zbugheşte în stradă din apartamentul unor prieteni care-l găzduiseră peste noapte. Nu ştiu dacă reiese din context, însă Davis n-are un locşor al lui. Doarme pe unde apucă, în general prin casele unor amici milostivi, se hrăneşte la fel. Poate că apariţia mâţei în viaţa lui ar trebui să fie un semn, numai că în ceea ce-l priveşte, animăluţul (simpatic foc şi cu lipici la doamnele şi domnişoarele pisicoase, başca prilej de gaguri) e încă sau doar o pacoste care-i complică viaţa, oricum deloc uşoară.

În Drive, pentru cine îşi aminteşte, Oscar Isaac juca (tot alături de ingenua şi fragila Carey Mulligan, metamorfozată aici în rolul unei scorpii cu limba spurcată) un personaj pe nume Standard (Gabriel). Era şi-o poantă pe seama acestui nume pe care eu o preiau de-acolo şi spun că versiunea Deluxe la care se făcea referire ne este oferită în Inside Llewyn Davis. Loser-ul pe care-l interpretează e abraziv, aţos, un arici mereu în gardă, iar Isaac evoluează în interiorul acestor date de parcurs, evitând orice încercare de a-i estompa din ţepi, de a-l face mai simpatic. Efectul, deloc paradoxal, e obţinerea acelei solidarităţi de care aminteam adineauri

Din răbufnirile sale acide sau din felul sensibil-reţinut în care-şi cântă piesele răzbate mare parte din frustrarea celui care continuă să nădăjduiască într-o răsucire favorabilă a destinului deşi mai toate-i sunt potrivnice. Îi vedem răfuială surdă cu sine şi cu lumea ce parcă i se pune de-a curmezişul (vezi şi tentativa zadarnică de a-şi relua cariera de marinar) şi deşi abia sugerată, înţelegem de ce Dylan e pe cale să schimbe cursul istoriei muzicii, în vreme ce Davis o ia literalmente pe cocoaşă (care, după un timp, devine un fel de cocoaşă interioară): nu-i destul să fii bun laolaltă cu alte câteva sute ca tine, trebuie să ai şi scânteia. Adevăr vechi de când lumea, magistral scos în relief de interpretarea lui Isaac (comparabilă cu a lui Michael Stuhlbarg în A Serious Man).

A susţine că IDL nu respectă criteriile de calitate cu care brandul Coen ne-a obişnuit de-a lungul vremii (excepţiile sunt două, le ştiţi) mi se pare o formă infantilă de criticism şi nimic mai mult. E ca şi cum s-ar spune că nu e unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Scenariu şi replici brici îmbibate în umorul negru închis devenit trademark, galeria obişnuită de freakşi straşnic desenaţi şi competent aspiraţi pe ecran de John Goodman, Adam Driver sau Garett Hedlund (to name a few), coloană sonoră în format live şi imagine ceas, în tonuri de gri iernatic, desprinse parcă de albumul The Freewheelin’ Bob Dylan, cu menirea - îndeplinită - de a reconstitui la milimetru atmosfera anilor 60 din Greenwich Village. Apropo de imagine: e pentru prima oară de la Miller's Crossing, din 1990 deci, când Roger Deakins lipseşte motivat din echipă, însă Bruno Delbonell, înlocuitorul său, îi face uitată absenţa cu brio.

Evident, nu poate fi comparat în termeni de magnitudine cu No Country for Old Men, dar a judeca lucrurile din perspectiva asta înseamnă a aduna mere cu pere. Mult mai logic, în schimb, e plasarea sa acolo unde îi este locul şi unde străluceşte: lângă Barton Fink şi A Simple Man în ceea ce aş putea numi trilogia alienării. In modern times. Pentru că Inside Llewyn Davis e un triumf asemeni celor două! Iar la un alt nivel, înseamnă pentru muzica folk ce a însemnat O Brother, Where Art Thou? pentru bluegrass.

P.S.: Acuzaţia frecvent vehiculată la adresa fraţilor Coen că se comportă ca nişte zei capricioşi care-şi urgisesc unele personaje doar de dragul de a le vedea cum suferă nu mă interesează. Eu zic că numai nişte cineaşti cu suflet generos pot face un film atât de liric şi, în fond, tandru, fără a cădea în desuet şi poncife.